Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici, 2023
Premiul III, secțiunea Roman

 

 

„Poate că am trecut de mult
de locul unde eram la început.
Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta”
(Iona, Marin Sorescu)

 

 

Am simțit că am dat start copilăriei mele odată ce am ajuns să locuiesc pe strada Trivale1. Ne mutaserăm într-o lună de toamnă înfrigurată, când aveam 8 ani. Înainte de asta, nu îmi amintesc mari aventuri ale vieții mele. Decât frânturi pe care le-am reprodus mental de atâtea ori încât nu mai știu dacă așa erau sau așa mi-ar fi plăcut să fie. Culmea e că tot ce îmi amintesc a fost înlocuit de niște clădiri noi și odată cu ele, amintirile mele s-au pierdut în moloz.
Prima noapte pe Trivale a fost într-o joi și stăteam cu mami pe o saltea (că nu aveam pat când ne mutaserăm. Și dacă stau bine să-mi aduc aminte, nu avusesem niciun fel de mobilă în casă), uitându-ne la serialul Efecte Speciale de pe Pro TV. Casa era aproape goală, dar asta nu conta pentru mine pentru că ne mutaserăm în cea mai frumoasă zonă a Piteștiului. Nu prea mergeam pe la casă atunci când o construiau ai mei, dar și când am mers s-au întâmplat niște lucruri interesante pentru mintea unui copil de 6 ani: odată a plouat așa de tare, încât am rămas blocați la etajul neterminat că se inundase strada și toată apa cobora ca un râu la vale. Altă dată, încercând să ajut la un curățat sauvage de scânduri, am călcat într-un cui ruginit și mi-au făcut injecții.
Când eram mică, mi se dădea voie să stau doar în fața casei, dar, ușor, ușor, aria de explorare s-a mărit pe măsura vârstei mele, cu condiția de a anunța mereu unde sunt. Și făceam ture de la și până la casă urlând la poartă: „Mami, vezi că sunt la Palatul Copiilor”, „Mami, vezi că sunt la Poarta Eroilor” până când am reușit, în seriozitatea mea exasperantă, să-i înnebunesc pe-ai mei de mi-au dat voie să mă plimb în lung și-n lat pe stradă fără să-i mai anunț. Știam, însă, că la înserat trebuia să fiu prin fața casei sau la „chestia de stat”.
Vizavi de casa mea, era casa unui vecin mai mic decât mine cu un an, care avea niște gene superbe și când râdea făcea ca un motor. Și care dădea trezirea mai zgomotos ca un cocoș, pe la șapte dimineața, în timpul verii, trântind poarta. Dup’aia îl vedeam cum se juca toată ziua prin curte cu o frunză, făcând zgmotul unei nave care se prăbușea până când veneau băieții să-l ia la joacă. Din când în când, îl mai auzeam strigând: „Valul țestoasei”. Ani mai târziu, când am văzut The Last Airbender, mi-am dat seama la ce se referea.
Trecem de vecinul meu și de cei doi castani care erau pe post de închisoarea de la „Stegulețele2” și ajungem la „chestia de stat”. Sincer, nu știu cum să o descriu în cuvinte, așa că închipuiți-vă cum mimez o ridicătură ca un paralelipiped în fața unei porți. Aia era celebra „chestie de stat”, unde ne adunam cu toții, până seara târziu (și unde, câteodată, spărgeam semințe). Nici nu știu dacă acea casă era locuită, mai târziu am observat un câine în curte, dar nimeni nu ne-a certat vreodată pentru toată gălăgia pe care am făcut-o de-a lungul anilor. Acolo ne-am certat, ne-am îndrăgostit, am jucat sute de jocuri de „Flori, fete, filme sau băieți”, două vecine se mai păruiau (mereu se termina păruiala lor cu mâinile înfipte una în părul celeilalte și cu vorba: „Dăm drumul amândouă la 3”) și dacă ar fi să pun harta străzii Trivale în cui, acolo ar fi locul.
Când a fost Eclipsa din anul 2000, a fost una din puținele dăți când ai mei și-au chemat niște prieteni pe la noi, să urmărim cu toții fenomenul. Și purtam ochelarii ăia Fuji, din plastic și carton, cumpărați de la tarabele de jos de la Fortuna3. După ce trecuse Eclipsa și era soarele ăla strălucitor, am ieșit cu fetele în stradă și ne uitam la soare prin frunzele de copaci și tot ce vedeam erau numai semilune. Pe atunci, nu circulau atât de multe mașini pe Trivale. Traficul era atât de rar, încât iarna ne dădeam cu săniile în plină stradă și făceam boburi legându-ne săniile, pornind de pe ulița de pe partea dreaptă, lângă casa părăsită. Făceam asta în fiecare zi de când se punea zăpada și treaba mergea cam așa: unul din noi stătea de șase, în capătul pantei, să ne anunțe dacă vine sau nu vreo mașină și ceilalți să dădeau cu săniile. Câteodată, mai făceam și mișto unii de alții că era plictisitor să facem asta și ne-o mai și luam (odată mi-am învinețit fața că am încercat să mă feresc de o mașină neanunțată, nimerind cu ochiul în sania din fața mea. Toată vacanța de iarnă mi-am petrecut-o în casă ascultând 3SudEst-Amintirile mă chinuiesc). Stând foarte mult pe-afară cu toții, în zilele de primăvară și vară, știam cât e ceasul în funcție de ora la care ni se întorceau părinții de la muncă. Mamele ne întâmpinau cu un zâmbet obosit când se întorceau pe jos, acasă, și noi, cu insistențele agitate de a mai sta: „încă o oră că, uite, mama lu’ Georgiana a lăsat-o!”. Strâmbau din nas, dar nu mai mult de nouă seara, ora de stingere pentru toți.
Când ne strângeam pe afară, prima care venea era Ioana, vecina noastră care stătea pe ulița de unde ne dădeam cu săniile. Ea făcea mereu asta că știa că nimeni nu ar fi urcat așa de mult până la ea acasă ca să o luăm la joacă. Păi până ajungeam la Ioana, trebuia să urcăm dealul, apoi să intrăm în curte, dar nu a ei, ci a lu’ mătușă-sa, apoi mai urcam un alt deal și abia apoi ajungeam la ea și până făceam asta, ni se tăia tot cheful de joacă. Chemarea era de dimineață și strigam una la poarta celeilalte până ne strângeam. Dacă nu ne lăsau părinții, o băgam p’aia cu: „stăm numai o oră” sau „mâine nu mai ieșim”. Câteodată ne ieșea schema, câteodată nu. Cert e că făceam tot ce ne stătea în putință ca toți să fim pe-afară (recunosc, câteodată nu aveam chef să ies și o mai puneam pe mami să le spună că nu mă lasă).
Ne jucam Prinselea, Pititea la Poarta Eroilor, Stegulețele și Țările (ăla cu „Să vină să tragă mâța de coadă și porcul de ureche țara cu numele de…” și aruncam mingea în sus, în timp ce ceilalți fugeau care încotro). La Țările eu eram mereu Olanda, că acolo erau finii mei și eram tare mândră de asta. Dar Olanda, cu abilitățile mele atletice, era cam repede cucerită (jucam jocul ăsta, în fața casei, în stradă, că NU treceau mașini). Câteodată, când era primăvară, cu mingile cumpărate de la magazinul lui Robert (care era lângă o casă retrocedată, dărâmată după anii 2000), jucam pase în castanii înfloriți și trotuarul din fața noastră părea ca și cum ar fi fost nins. Dar înainte să ne mutăm acolo, bucata de stradă din fața casei era ocupată de băieții cu mult mai mari față de mine care jucau tenis de picior (lucru care nu îl încânta foarte tare pe tati că trebuia mereu să le dea mingea care cădea la noi în curte).
Toți copacii erau importanți pentru mine. Atât în actul meu artistic, cât și în rolul fiecăruia pe care îl avea în amintirile mele. Și băncile de pe Trivale. Nu chiar toate, dar erau vreo două pe care le voi ține minte câte zile voi avea. Una din ele, pe partea dreaptă a străzii, cum mergi spre Grotă, fix înainte de al doilea drum care duce spre platou, a asistat la una dintre cele mai neartistice despărțiri ale mele. Tipul cu care eram prietenă în clasa a noua (cu care făcusem eu jurăminte de hipioți la o sticlă de suc de portocale Pfanner, sus, pe platou, eu jurând că o să-l iubesc veșnic- în contextul în care amândoi am da la UNATC- el jurând că o să mănânce în continuare, citez, „ca porcul”) mă ia la o plimbare luuuungă pe Trivale de ajungem la banca respectivă. Eram îmbrăcată într-un palton negru care, inexplicabil, mirosea FOARTE URÂT. El îmi făcuse cadou un CD cu Marilyn Monroe, eu îmbrăcată cu paltonul cel urât mirositor. El mă ia de mână, eu (o știți pe-aia cu EA: „mă iubește?”, EL: „era gheață”) eram entuziasmată că „UN PROST4” era doar în mintea mea. El deschide gura și-mi zice:
Cred că-ncepem să decădem.
Da, oameni buni, astea sunt replicile mele de despărțire pe care le primeam. Nu, tu „it’s not you, it’s me”, nici vreo iubită care se întorcea înapoi în România (mai precis la Mioveni5 ), mi-am primit-o p’asta cu: „cred că-ncepem să decădem”. Am plâns, am plecat de lângă banca de lângă drumul care ducea spre platou și, un an mai târziu, am făcut un super monolog în fața întregului liceu despre toată suferința mea. Despre cea de-a doua bancă, voi scrie mai jos.
Revenind la arbori, și la partea din fața casei mele, erau doi castani , care făceau niște castane absolut ciudate (ne mințeam între noi că erau comestibile). Transformați în „închisoare” la Stegulețele și opritori de certuri între noi (când ne fugăream în jurul copacilor). Când eram mică și era 1 decembrie, primul lucru pe care-l făceam după ce mă trezeam era să mă uit la castanii din fața casei să văd dacă sunt plini sau nu de zăpadă.
Dar cei mai importanți copaci, care au fost și ei, ulterior, tăiați au fost cei din poienița de vizavi de Palatul Copiilor. Erau, cred, 5 conifere, mari și înalte și în toată firea, în partea stângă a poieniței, fix lângă pod. Noi, acolo, începând cu anul 20016, dădeam reprezentații de teatru. În fiecare vară, mai exact încă din prima zi de vacanță, începeam repetițiile pentru piesa de teatru pe care o puneam în scenă la sfârșitul verii. Eu jucam, eu dădeam cu capul (adică eu adaptam poveștile – scenariile erau scrise cu mâna mea, în timp ce mă uitam la „Academia Vedetelor” și tot eu le regizam). Am avut prietene de treabă care mă lăsau să fac treaba asta și, de cele mai multe ori, chiar îmi lua în serios cererile mele draconice. Trupa noastră se numea „Vecinii”. Aveam un program drastic de repetiții: de două ori pe zi, între orele 11.00-13.00 și 16.00-18.00 (da, știu, copiam programul de repetiții al mamei de la teatru). Ne mai și certam (într-un an, un băiat care nu era din gașca noastră, dar se agățase de grupul nostru – pentru că viața era magică pe strada Trivale, pe lângă noi, își mai făceau loc și alți copii – , a profitat de absența mea și mi-a furat trupa7), dar încercam să ținem scandalurile din culise pentru noi și să fim profesioniști pentru publicul nostru. Ne-am „fidelizat8” publicul prin afișele noastre desenate de mână și lipite pe Trivale și pe strada Mărășești. Din păcate, niște băieți (tot de pe stradă) aveau o plăcere să le rupă de pe stâlpii pe care le puneam (niciodată pe copaci), încât ajunseserăm să păzim cu rândul singurul afiș rămas în picioare. Pe strada Mărășești, însă, afișele rezistau mai mult și chiar aveam doamne-fane care ne întrebau de următoarea noastră reprezentație. Ajung la copaci și la rolul lor cheie în piesele noastre: în ziua spectacolului, stăteam cu schimbul în poieniță pentru că trebuia să păzim cortina (de dimineață până când se termina piesa, undeva în jurul orei 18.00). Cortina noastră (care era formată dintr-o multitudine de cearșafuri) era prinsă de o sfoară pe care o legam de jur împrejurul copacilor, care, spre norocul nostru, erau așezați într-un cerc. La fix pentru noi! Cu riscul de a părea nomazi cu acele pături atârnate, și machiate și îmbrăcate în rochii sau fuste vaporoase, nu ne puteam permite să pierdem cortina noastră importantă (pe care, în fiecare an, o prindeam foarte greu). Spectacolul nostru avea mereu în jur de 20-30 de persoane (ceea ce pentru noi era o mare bucurie că reușeam să strângem atâția adulți cât să ne ia în serios actul nostru artistic) și la final, mereu le împărțeam bomboane cumpărate de la alimentară. Și la finalul finalului, mamele ne ajutau să strângem cortina, recuzita (adică scaunele luate de prin bucătăriile fiecăruia, masa – mereu aveam 4 scaune și o masă. Cu asta, mă aliniam la nivelul dramaturgilor ruși – Cehov și samovarul lui nu puteau face nimic comparativ cu ce capodopere făceam eu dintr-o masă și 4 scaune) și fustele, rochiile sau pălăriile împrumutate din familie. Am jucat trei ani acolo până când ne-au tăiat doi copaci și ne-au distrus complet setting-ul. Am vrut să fac un protest inedit pentru copacii mei, așa că am jucat piesa noastră de debut (Cenușăreasa) în scara fostului meu bloc de pe strada Griviței (noroc cu vecina mea de-acolo, doamna Socaciu, care și de data asta a avut un rol important, schimbându-ne de costume la dumneaei în apartament). Pe scurt, am înlocuit pădurea cu betoanele, dar nu avusese niciun răsunet nici în spațiul public (administrația tot nu a plantat alți copaci), dar nici în spațiul nostru amical (trupa se cam dezbinase, așa că am ajuns să joc în același timp și rolul mamei vitrege, dar și rolul prințului – de am apărut odată rujată atunci când jucam rolul băiatului din poveste). Totuși, înainte să se destrame trupa, cu un an înainte am avut și o tentativă cinematografică cu trupa de teatru „Vecinii” în prim plan, dar asta e altă poveste.

(Va urma)

 

 

Note
1 Pentru cine nu știe, este strada omonimă cu singura pădure din Pitești
2 care acum nu mai sunt că au fost tăiați pentru niște amărâte de locuri de parcare
3 dacă Istanbulul are bazarele turcești, așa are și Piteștiul magazinul Fortuna, construit de pe vremea comuniștilor încă face furori în vremurile noastre capitaliste
4 le voi numi „băncile despărțirii”
5 cu care se lăudase, cu câteva zile înainte că îl șutise
6 la telefonul meu unde era trecut, mai întâi, ca: „Iepurașul meu” transformându-se, pe măsura convorbirilor noastre ratate, în „Un iepure” și la final, când nu mai aveam chef de niște alintături de doi bani, l-am adus la stadiul de „UN PROST”
7 unde locuitorii își închipuie că e vreun axis mundi al județului Argeș
8 când aveam eu 11 ani
9 în sensul că vecinele mele plecaseră să facă piesele adaptate de mine și readaptate de el, penibil, știu
10 „cuvântul fideliza nu este în dicționar”. Hai, merci, Dexonline, crezi că sunt la prima scriere?