Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Povestitorul (II)

 

 

Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2023
Premiul II, secțiunea Roman

 

 

Bărbatul ei s-a stins liniştit în timpul nopţii. Seara venise putin mai târziu în pat, îl simţise cum o sărutase pe tâmplă şi apoi scurt timp cum s-a cuibărit să se simtă comod. S-a întors de mai multe ori, apoi s-a liniştit pe-o parte, cu spatele la ea; şi-a dat seama de toate astea mai mult furată de somn, ca un fel de amintire, de obişnuinţă. Dimineaţa s-a trezit ca de obicei mai devreme, s-a dat uşurel jos din pat şi a pus de cafea. Aşa făcea în fiecare dimineaţă Angela, făcea cafeaua, o turna în ceşti şi aştepta câteva minute să se mai răcorească; apoi îşi trezea bărbatul. Aşa a făcut şi în dimineaţa asta; l-a chemat încetişor, pe urmă a pus mâna pe el să-l trezească, pentru că se răcea cafeaua. A fost o senzaţie nepământeană să-i simtă trupul cu o astfel de rigiditate. În prima clipă a invadat-o un soi de uimire, era ceva neobişnuit să-i simtă muşchii atât de încordaţi. Mai era şi senzaţia de rece ce venea din trupul lui ghemuit, cu mâinile între genunchi, cuprins de somnul cel mare. Când s-a potolit senzaţia de uimire, sufletul Angelei a fost invadat de durerea adâncă venită din sentimentul dispariţiei, sentiment care nu avea s-o mai părăsească vreodată. Dispariţia avea să-i organizeze structural realitatea de acum înainte.
Moartea soţului ei nu o îndurerase ca o despărţire, fie ea definitivă, veşnică, ci durerea ei se năştea mereu dintr-o revelaţie nouă, mereu datorată dispariţiei. Soţul ei nu se despărţise nici o clipă de ea, ştia asta, o trăia; forma nouă în care ajunsese o cuprindea la fel protector ca întotdeauna, dar dispăruse şi asta nu putea decât să întreţină continuu o durere care îi impunea să facă parte din fiinţa sa. Erau momente când încerca să se smulgă din această stare, îşi dorea să aibă o percepţie la fel de familiară, de comună ca înainte de moartea soţului ei, dar niciodată n-a mai putut să iasă din acest lagăr în care a închis-o dispariţia. Timp de un an de zile Angela nici n-a prea avut legături cu realitatea. Viaţa ei curgea ca un lung şir de reflexe. Nimic nu trebuia controlat, totul era atât de ştiut, atât de comun încât se derula automat, cu precizie.
În cursul anului acesta, Angela pierduse în mare parte legăturile cu zbaterea lumii. Până la ea ajungeau ecouri atât de slabe, încât n-o atingeau de fel, nu puteau învinge golul necruţător care o domina. Abia după moartea bărbatului ei, Angela şi-a dat seama cât de important fusese, cât de ocrotitor, cât de prevenitor, cât de şiret fusese în a-i curăţa viaţa de mizeriile lumii. La câteva zile după înmormântare a devenit conştientă pe deplin că va trebui să trăiască de-acum în această necruţătoare dispariţie. Era ca şi cum ar fi supraveţuit sfârşitului lumii şi o loveşte în plin conştiinţa singurătăţii sale; lumea e seacă acum, şi-a pierdut miezul, a schimbat în întregime sensul existenţei. În jurul ei obiectele materiale rămăseseră aceleaşi, cu aceleaşi funcţii, cu acelaşi scopuri, dar peste ele coborâse necruţătoare dispariţia. Nu era ca un gol, ci cu mult mai intens, mai definitiv, mai strivitor. Poate că dincolo de orizontul ei să existe alte vieţi, dar ea nu mai putea să ajungă până acolo, era captivă cu totul în acest tărâm al dispariţiei. Avea patruzeci şi nouă de ani, lucra într-o baracă împuţită din tablă şi în tinereţe avusese nişte vise despre care acum aproape că nu-şi mai amintea, nişte vise pentru care suferise, pentru care plânsese mult şi inutil. Conştiinţa faptului că avusese nişte vise stăruia undeva într-un ungher al fiinţei ei, stăruia neclar, confuz, plăpând. Şi-a făcut cu grijă dosarul de pensionare fără să ştie prea bine ce înseamnă asta: pensionare la cerere, înainte de termen. Nu înţelegea ce va urma, toate demersurile astea administrative nu aveau nici o însemătate pentru ea. Gestul pensionării venise în urma unei discuţii banale, cineva pomenise de pensionare şi ea a pornit de-a doua zi formalităţile. Pur şi simplu, Angela pregătea ceva, în mintea ei pregătea o schimbare. Dorea să dispară din baraca aglomerată, cu birouri tot mai mici şi mai uzate, cu veşnicile documente ce trebuiau traduse, mereu aceleaşi documente, pentru mereu aceleaşi angajări în străinătate. Ea, Angela, îngheţase, înţepenise, se sleise copleşită de miile de documente administrative pe care le tradusese.
Era o dimineaţă de primăvară, aştepta hotărârea de pensionare, mergând la biroul de traduceri mai mult dintr-un reflex condiţionat. Era dimineaţă şi femeia stătuse vreme îndelungată sub duş. Apa îi şiroise fierbinte, foarte fierbinte pe trupul gol şi, înainte să apuce prosopul larg, şi-a văzut corpul în oglinda ce se lăfaia pe întreg peretele. Oglinda aceea imensă fusese montată în tinereţe de bărbatul ei care era fascinat de corpul nevestii sale. Carnea tare, formele mignone şi rotunde, arcuite acolo unde trebuie, ascunzând doar atât cât trebuie din locurile fierbinţi, ademenitoare, îl determinaseră să monteze oglinda aia, ca să poată sta aşezat pe veceu şi s-o admire când făcea duş. Îl excitau mişcările unduite ale femeii, zgomotul apei şiroit, sunetele palmelor ce frecau părţi de piele. De cele mai multe ori o împingea spre dormitor aşa udă şi ea se juca ştiind ce urmează, încerca să-l întârzie; să-l vadă şi mai aţâţat şi mai doritor. Angela privea, în dimineaţa asta oglinda şi mintea ei se pierdea în timpurile acelea ale tinereţii zburdalnice, pasionale, dar vedea în reflexele oglinzii un trup îndesat, aproape fără femininele forme, doar suprapuneri de colaci groşi din grăsimile pe care vremea şi bătrâneţea le adunaseră. Vedea acel trup, care nu mai strălucea, nu mai ademenea, şi simţea şi mai fierbinte dragostea pentru bărbatul pierdut, care chiar şi c-un astfel de trup se purtase, până aproape de dispariţia sa, cu aceeaşi aţâţătoare tandreţe a tinereţii. Angela s-a aşezat pe veceu privind imaginea din oglindă, simţind aprig golul din ea, golul care fusese atâta amar de vreme dreptul bărbatului său. Apoi, încetul cu încetul, un soi de veselie a cuprins-o când şi-a dat seama că a trăit într-o societate aidoma trupului ei, a ceea ce vedea acum în oglindă: o adunătură de cute ale bătrâneţii, care atârnă nefolositoare, lipsite de rost, îngreunând totul, alungând farmecul şi sprinteneala.
Toată viaţa trăise într-o societate care lupta în primul rând să facă faţă urâtului care a copleşit-o, care se lăfăie pe fiinţa sa, adăugând mereu alte şi alte forme de care nu mai poţi scăpa, care se aşează pe tine şi te împing tot mai sigur către mormânt. În dimineaţa aceasta de primăvară a înţeles Angela că oricât şi oricare ar fi fost visele sale n-ar fi putut să se împliniească într-o astfel de lume.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg