Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre romanul epocii: Michel Houellebecq

Despre romanul epocii: Michel Houellebecq

Civilizația modernă târzie a făcut din competiție cheia înțelegerii lumii și a extins libertățile individuale în toate direcțiile. Faptul se cuvine prețuit superlativ. Cine ar fi atât de nesăbuit încât să conteste importanța vitală a libertății pentru o viață demnă de om și faptul că prin competiție se dezleagă mai mult problemele vieții decât prin regia cuiva?
Dar această civilizație a lăsat în paragină chestiuni precum relația cu celălalt, empatia, sensul vieții. Sau, pentru că a secundarizat ceea ce nu se lasă trecut sub tăcere, le-a provocat la revenire. Ele revin lent, dar cu o nouă ascuțime, în discursuri filosofico-literare care nu sunt societale, ci mai curând etico-morale.
Situația de satisfacere parțială a năzuințelor în civilizația cea mai răspândită azi se lasă deocamdată captată cu dificultăți în exprimările culturii evoluate. De aceea, repetitivitatea (mulți sunt de acord cu mulți!) și clișeele (aranjarea este prima îndatorire a omului; pierde cine nu se adaptează etc.) o domină. Mulți oameni nu fac decât să reproducă această civilizație fie și atunci când promit să se distanțeze sau să evadeze din ea, așa cum mulți combat dictaturi nu pentru democrație, ci pentru a îmbrățișa dictatura altora.
Literaturii, în primul rând, i s-a reproșat deja cu decenii în urmă că prinde greu alternativele, dramele și eșecurile vieții de astăzi. Lucrurile s-au schimbat, însă. De două decenii, pe scenă, alături de scriitorii cei mai prizați, a urcat un autor prodigios care s-a profilat prin asumarea frontală a vieții oamenilor de astăzi: poetul, eseistul și romancierul Michel Houellebecq. Intelectual reflexiv, echipat complet, adică științific, filosofic, teologic, literar, acesta s-a plasat aproape de la început printre creatorii de prim plan care înnoiesc literatura. El răscolește cel mai direct și mai adânc printre romancierii timpului nostru reprezentările aflate în circulație ale lumii din jur și a devenit, în mod explicabil, subiect de teze de licență și doctorat în numeroase țări. Ascensiunea sa printre conștiințele etice acute ale epocii este fapt. Succesul său real în librării, în zeci de țări, este, puțin spus, covârșitor.
Nu cred că Bernard Pivot are dreptate când îi reproșează scriitorului o presupusă repulsie față de lume. Este adevărat, lumea este la Michel Houellebecq pusă în chestiune nu doar pe părți, ci ca întreg, iar evaluările sale sunt severe. Probabil că nici un alt scriitor dintre contemporani nu a spus atît de categoric că se trăiește într-o “perioadă a societății global inumană” (Serotonină, Humanitas, București, 2019, p.160). Dar Michel Houellebecq își trage resursele literare, care sunt immense în cazul lui, din multe direcții. Iată câteva argumente.
Înainte de orice, Michel Houellebecq este un poet care schimbă poezia ca atare. El însuși a tipărit la un moment dat o antologie din poemele sale datând din 1991-2013, sub titlul Nonreconcilié (Gallimard, Paris, 2014). Aici el face o seamă de diferențieri, încât diagnoza “repulsie față de lume” rămâne la suprafață.
Prima este conceperea poeziei ca expresie e întâlnirii directe, plină de sentimentalitate, cu ceea ce este „neformulabil” în lumea în care trăim, spre deosebire de roman, care este construcție studiată spre a capta semnificații mai complicate. La Michel Houellebecq poezia, într-adevăr, „ia act, fără concesii, de monstruozitatea lumii” (Agathe Novak-Lechevalier, La ou ca compte, prefața antologiei, p.18). În volumul Nonreconcilié sunt multe strofe precum aceasta: „Iubesc spitalele, aziluri ale suferinței Unde bătrâni uitați se transformă în organe Sub privirile batjocoritorilor și plinilor de indiferență Ale internilor care se zgârie mâncând banane” (p.49). Sau: „Un timp mort. O gaură albă în viața ce se instalează. Raze de soare ce cad pe dale, Soarele doarme; după amiaza este invariabilă. Reflexe metalice se încrucișează pe nisip” (p.123). Aceste strofe atestă o lume mai curând dezarticulată, a componentelor ce nu comunică și desfigurată.
Dar și „monstruozitatea lumii” este rezultatul unui act. În fond, „eu scriu poeme – mărturisește Michel Houellebecq într-un pasaj asupra căruia ne atrage atenția prefațatoarea volumului Nonreconcilié – poate pentru ca înainte de toate să pun accent pe o lipsă monstruoasă și globală”. În lume este greu, aproape imposibil de trăit în mod exigent, dar este vorba de lumea din jur, de această lume. Există refugii – poezia este unul dintre ele, iubirea (l’amour) este altul, până la urmă temelia primei.
Este adevărat, pentru Michel Houellebecq, „iubirea nu mai există nicăieri; este, firește, un joc crud al cărui victime voi sunteți, un joc de specialiști” (p.45). Doar că poezia vine și regăsește lumea dată în experiențele noastre, cu lacunele ei, dar și cu bucuriile ei, fie și mărunte. El cere să se „povestească sinistra și lamentabila istorie a celor care nu au avut iubire pe acest Pământ” (p.50) și procedează la asemenea scriere.
Imaginea cuprinzătoare asupra lumii din jur pe care o conturează Michel Houellebecq nu este deloc îmbietoare: „nu există nici destin și nici fidelitate, ci corpuri care se atrag; fără nici un atașament și fără milă, se joacă și se deșiră”(p.44). Este de „trăit fără vreun punct de sprijin, înconjurat de vid”(p.67), dar acceptând că „infinitul este interior, îmi imaginez moleculele și mișcările lor ridicole în cadavrul apreciator” (p.81).
Nu este vorba de a te încredința la ceea ce este, care este „identic cu triumful confuziei”(p.74), dar poți căuta cu sens altceva, ne spune Michel Houellebecq. „Eu citeam o stranie afecțiune în ochii tăi și eram foarte fericit în mica mea nișă; era un vis tandru și cu adevărat luminos, tu erai stăpâna mea și eu canișul tău” (p.187). Nu este de fapt repulsie față de lume la Michel Houellebecq, ci o punere în chestiune a alternativelor pe care lumea le oferă – o punere exigentă, poate mai exigentă decât celelalte.
Apoi, Michel Houellebecq a scris, desigur, eseul H.P.Lovecraft. Contre le monde, contre la vie (1991), în care dă minuțioasa examinare a operei neobișnuit de sumbrului scriitor. În raport cu aceasta își precizează optica proprie asupra lumii și literaturii.
Eseul este vizibil “contra”, căci “Lovecraft, el, știe că nu are deloc de a face cu această lume. El joacă pierzând toate punctele. În teorie ca și în practică. El și-a pierdut copilăria, el și-a pierdut, în egală măsură, credința. Lumea îl dezgustă, iar el nu vede nici o rațiune de a presupune că lucrurile s-ar putea prezenta altfel privindu-le mai bine” (p.34). Tot ceea ce este se lasă redus, în vederile sale, la un “aranjament de electroni” (p.36). Personajele lui Lovecraft se distrug aidoma “dezmembrării unei marionete”.
Foarte probabil, există alte entități dincolo de raza percepțiilor noastre. Peste toate, “o ură absolută a lumii în general, agravată de un dezgust aparte pentru lumea modernă. Iată ceea ce rezumă bine atitudinea lui Lovencraft…. La el ura față de viață preexistă oricărei literaturi.El nu va reveni asupra ei. Respingerea oricărei forme de realism constituie o condiție prealabilă a intrării în universul său” (p.65). Lovecraft vrea să stârnească în cititorii săi “fascinația”. “Singurele sentimente umane de care el vrea să vorbească sunt deșteptarea și teama. El își va construi universul pe ele și exclusiv pe ele” (p.68), convins că nu există creație autentică fără unilateralitate asumată deliberat.
Dar “a fi contra” nu este ultimul cuvânt al lui Michel Houllebecq. Aici, în acest eseu, faimosul scriitor american al ciudățeniilor și ororiiilor este readus în atenție ca unul dintre cei mai mari scriitori, dar sub aspectul a ceea ce se poate numi “registrul literar”. Mă gândesc la registrul mijloacelor literaturii pentru a exprima situații, nu la viziune. Aceasta interesează, desigur, dar Michel Houellebecq are propria viziune. Concret, la el ceea ce poate stârni repulsia este circumstanțiat și privit dinspre opusul său.
Michel Houellebeck plasează literatura lui H.P.Lovecraft în evoluția civilizației moderne. Nu numai că s-a ajuns la covârșirea conștiințelor de considerentele mercantilismului, încât „apetitul exclusiv și lipsit de moderație pentru bogățiile materiale” a inundat întreaga viață. „Încă și mai rău, liberalismul s-a extins de la domeniul economic la domeniul sexual. Toate ficțiunile sentimentale s-au risipit. Puritatea, castitatea, fidelitatea, decența au devenit stigmate ridicole. Valoarea unei ființe umane se măsoară astăzi prin eficacitatea ei economică și potențialul erotic; foarte exact, cele două lucruri pe care Lovecraft le detesta cel mai tare” (Editions du Rocher, Paris, 2005, p.146). Lovecraft a tras concluzia că „lumea este rea, intrinsec rea, rea în esența ei” (p.147) și a stăruit în această reprezentare.
Michel Houellebecq privește altfel. Din punctul său de vedere, „orice mare pasiune, că este iubire sau este ură, sfârșește prin a produce o operă autentică” (p.150). Chiar și la Lovecraft, care a pus în joc ura, se reușește accesul la poezie: “el a reușit să transforme dezgustul de viață într-o ostilitate ce acționează” (p.150). Problema nu este, astfel, să sfârșim într-o trăire a lumii și să stăm în ea, ci cu totul alta – să luăm ceea ce trăim ca sursă a unei opere. „A oferi o alternativă vieții sub toate formele ei, a constitui o opoziție permanentă, un recurs permanent la viață: aceasta este misiunea cea mai înaltă a poetului pe acest Pământ” (p.150-151). Astfel că raportarea lui Michel Houellebecq la lume nu se lasă nicidecum confundată cu repulsia, chiar dacă unele din personajele sale o trăiesc.
Ambiția lui Michel Houellebecq rămâne, totuși, nu doar literară, ci și filosofică. Tabloul filosofic al lumii îl preocupă. S-ar putea ca acest tablou să pună în mișcare literatura sa. Doar că el vrea să construiască tabloul filosofic pe ceea ce simte ființa umană cel mai direct. Lovecraft, de pildă, a construit tabloul său pe teamă și pe perceperea celorlalți drept inamici probabil superiori în ordinea forței lor fizice. Michel Houellebecq construiește pe o bază mai largă, plecând însă tot de la ideea că “ne aflăm într-un moment în care extrema acuitate a percepției senzoriale este aproape de a provoca o basculare în percepția filosofică a lumii; altfel spus, noi suntem acolo în poezie” (p.26-27). Iar poezia este temelia pentru orice altceva.
Putem formula un argument ceva mai general. Anume că distanțarea de realitate ține, știm prea bine, de nonconformismul imanent artei. El ține de forța punerii în chestiune a realității din cultura franceză, care rămâne mereu un reper tocmai prin continua reflexivitate. În definitiv, nici Sartre nu era comod pentru lumea din jur cu Greața, nici Foucault cu Nașterea clinicii sau A supraveghea și a pedepsi. Literatura ce-și merită numele se face abordând, cu imensă cultură, probleme de viață veritabile. Iar Michel Houellebecq nu rămâne dator.
Se cuvine subliniat din capul locului că Michel Houellebecq reia formula lui Schopenhauer – “singura condiție a unui stil bun este de a avea ceva de spus” – și respinge concepția după care literatura este „travaliu asupra limbajului, pentru a da o scriere”. El mi se pare acum cel mai proeminent dintre cei care izbutesc să străpungă, în poezie, eseu și roman, orizonturile închise de un nou conformism, instalat insidios în mentalitatea ultimelor decenii.
Romanul Extension du domaine de la lutte (Maurice Nadeau, Paris, 1994) este probă concludentă a acestei orientări. Michel Houllebeck nu ezită să plaseze explicit acțiunea romanului pe fondul epocii extinderii “liberalismului”. În aceasta el vede, însă, înainte de toate o extindere a darwinismului social. “Liberalismul economic este extensiunea domeniului luptei, extinderea ei la toate vârstele vieții și la toate clasele din societate. La fel, liberalismul sexual este extensiunea domeniului luptei, extinderea ei la toate vârstele vieții și la toate clasele societății. … Întreprinderile își dispută unii tineri cu diplomă; femeile își dispută unii oameni tineri; bărbații își dispută unele femei tinere; tulburarea și agitația sunt considerabile” (p.100-101). Eroul, care este și naratorul în roman, are această intuiție a unei “lumi a extinderii luptei” și este “dezgustat” (p.82) până la a nu mai găsi sens în ceva. El detectează un sofism în însăși conceperea civilizației actuale: se consideră că ea este cea mai naturală, dar de aici nu rezultă că este cea mai bună (p.125). S-a ajuns să se aplaude pe scară mare ceva ce amintește de execuția în piața publică a lui Maximilien Roberspierre, dar cu aceasta nu se rezolvă problemele (p.126). S-a ajuns, pe de altă parte, la “separare absolută între existența individuală proprie și restul lumii. Este singura manieră în care noi putem gândi lumea de astăzi” (p.147). Ne îndreptăm din nou spre convingerea „limitării lumii”. „Puțin câte puțin chipul morții apare în întreaga sa splendoare” (p.16). Situația nouă de la începutul mileniului al treilea are un indicator precis. Anume, „dorința însăși dispare. Ea rămâne mai ales amărăciune; o imensă, inconceptibilă, amărăciune. Nici o civilizație, nici o epocă nu au fost capabile să dezvolte la subiecți o asemenea cantitate de amărăciune” (p.148). Cel mai bun rezumat al stărilor mentale de azi ar fi “amărăciunea (l’amertume)”.
Toate acestea nu sunt teze teoretice la Michel Houllebecq – deși el probează mereu că stăpânește cu precizie științele, filosofia și teologia, pe lângă domeniul artelor. Ele sunt reflecții puse în gura eroilor romanelor sale.
Nu numai atât, ele sunt extracte ale experiențelor lor. Informaticianul care este în centrul romanului Extension du domaine de la lutte parcurge el însuși experiențe sau este în contact cu experiențe care conduc la concluzia generală a “amărăciunii” ca sinteză a trăirii în epoca actuală. Din rulajul liniar al vieții lui îl scoate trimiterea decisă de șeful său ierarhic, din Paris, la o firmă în provincie. Și înainte și după aceasta viața eroului este de fapt pustie, în fond tristă.
Michel Houellebecq prinde uneori mai bine ca oricine în pasaje memorabile sigurătatea eroului într-o lume văzută ca secătuită și repetitivă. Acesta respectă reguli, dar amici are puțini, dacă are cumva. Femeile l-au desconsiderat. Își dă seama că în “fapt eu nu decid nimic. Nici unul nici altul nu decidem ceea ce să fie” (p.26). De altfel, nimeni nu se interesează de ceea ce este în jur, de ceva, fiecare revine în casa sa la ora șase după amiază și asta-i totul: “fiecare la sine. În cele din urmă o seară bună” (p.33). Viața zilnică este în tipare “funcționale” – locuirea la bloc, șofatul, muncă multă, dormitul, masa ca abonat la un fel de bistro. Se votează într-un fel, dar se preferă autori care trimit în altă direcție. Reflecția aceasta spune totul: “O viață poate fi în același timp vidă și scurtă. Zilele se scurg în sărăcie, fără a lăsa urme și nici amintiri; și apoi, dintr-o singură lovitură, ele se opresc” (p.48). Eroul trăiește o viață săracă în evenimente, este conștient de sărăcia ei și nu aspiră de fapt decât să încheie socoteli.
În jur este mereu preocuparea pentru sex. Eroul nu este insesibil la frumuseți feminine, dar, colonizat de sentimentul pustietății, se refugiază în masturbare. Amicul său o surprinde într-o situație jenantă pe cea pe care începea să o iubească și, tulburat, moare puțin mai târziu într-un accident de circulație.
Nici angajarea în iubire și nici evitarea ei nu-l conving pe erou. El știe că “dorința iubirii (amour) este profundă la om” (p.91), iar efectele dovedesc din plin că “iubirea există” (p.94). Numai că “iubirea ca inocență și capacitate de iluzie, ca aptitudine de a rezuma ansamblul altui sex într-o sigură ființă iubită, rezistă rar unui an de vagabondaj sexual, niciodată la doi ani” (p.114). Iar cu timpul, și actorii și viața lor devin aidoma unei “cârpe”, chiar dacă intermediare sunt momente variate. “Nu mai rămâne decât amărăciunea și dezgustul, maladia și așteptarea morții” (p.114). Destui eroi ai lui Michel Houllebecq parcurg această cursă, iar naratorul o redă.
Romanul Soumission (Flammarion, Paris, 2015), ne plasează în anii deceniului ce vine, într-o lume ce prelungește inerțial realități actuale. Importanta operă literară ne arată cum se vede, la o privire străină de ideologii facile, realitatea de azi și ce se poate petrece când oamenii stau distrați în fața ei. Distrați și disponibili la comoditate și indiferență! Nici cele mai improbabile scenarii – de pildă victoria electorală a unor partide islamice în Hexagonul încărcat de tradiții catolice și protestante sau reducerea studiilor de la Sorbona la o petrecere agreabilă a semestrelor în fața unor cursuri fără legătură cu realitățile trăite ori incapabile să stârnescă interesul – nu mai sunt, în roman, nerealiste.
Michel Houellebecq ne arată toate acestea cu o artă caracterizată de stăpânirea completă a mijloacelor poeziei, eseului și prozei și a unei culturi întinse, într-un roman ce va lăsa urme, la rândul său, nu numai printre cititorii de beletristică. De altfel, s-a publicat un volum (Bernard Maris, Houellebecq economiste, Flammarion, Paris, 2014) în care scriitorul este socotit un Balzac al altui capăt al modernității, care a surprins literar, ca puțini alții, angoasa, aservirea, frustrarea, suferința din lumea actuală. Nu este oare însăși misiunea literaturii să capteze ceea ce trăiesc oamenii și să deschidă orizonturi, cel puțin punându-le în chestiune pe cele acceptate?
În Supunerea scena acțiunii era Franța deceniilor ce vin în siajul celor trăite acum. În Serotonină, romanul recent al lui Michel Houellebecq, scena este mult lărgită – scena este oarecum lumea actuală. Ea este captată prin interacțiunile unor personaje îngrijit configurate de Michel Houellebecq.
Eroul este un funcționar ministerial, trecut prin studii de agronomie, nu lipsit de succes profesional în sprijinirea unor produse pentru comercializare. Reflecțiile sale debutează cu trecerea la consumul de antidepresive dintr-o nouă generație – captorix, ce stimulează serotonina din sânge, cu efecte în integrarea în viața normală și cu efecte secundare de genul grețurilor, scăderii libidoului și potenței.
Acest erou, pe nume Florent-Claude Labrouste, are o biografie, desigur. Chiar părinții săi au comis gestul autoanulării, siliți de o boală incurabilă. El însuși a ajuns într-o situație în care își pune întrebarea: merită să renunți tu la viață văzând ceea ce este în jur?
Răspunsul său, ca și al lui Michel Houellebecq, ce și încheie romanul, constă din trei părți. Este în “spiritul vremii să ne lăsăm ispitiți de mirajul libertății individuale, al unei vieți deschise, cu infinite posibilități”. Ca urmare, “ne-am mulțumit să ne supunen și să ne lăsăm distruși”. Dumnezeu are, însă, grijă de noi, iar proba o oferă tot ceea ce ne ridică deasupra condiției biologice. Îl putem înțelege pe Isus Christos, “în exasperarea lui repetată în fața inimilor care stau ferecate”, căci “toți primesc semne, dar nu țin seamă de ele”. Merită, așadar, să renunți tu la viață în această situație? Probabil că da, își răspunde, după o cursă a vieții pe cont exclusiv, eroul romanului.
Răspunsul este lărgit cu referințe la abordări prototipice ale vieții. Atacarea “realismului” din eseul H.P.Lovecraft. Contre le monde, contre la vie este aici, în romanul Serotonină, desfășurată amplu. Asumarea afirmativă a vieții preconizată de Goethe i se pare lui Michel Houellebecq tipică unei sensibilități create de Marea Mediterană și marcată de “pisălogeală”. Thomas Mann, cu Moartea la Venezia, a devenit, într-adevăr, grav “punând fascinația tinereții și a frumuseții mai presus de virtuțile intelectuale și morale”. Marcel Proust, cu În căutarea timpului pierdut, a arătat că nu doar relațiile mondene, dar nici cele de prietenie nu scot viața din impas și a preferat “iubiri ușurele cu fetele în floare”.
Eroul lui Michel Houellebecq nu este mulțumit și face un pas nou: el înlocuiește “fetele în floare” cu tinere excitate. El aduce narațiunea pe terenul sexual, iar unii cititori vor fi tentați să citească romanul ca șir de escapade mai curând sexuale ale eroului, mai ales că autorul nu are rețineri relative la scene și la limbaj.
Numai că este greșit ca romanul să fie redus la așa ceva. Michel Houellebecq aduce narațiunea pe acest teren pentru că astăzi, conform opiniei sale, sexul a câștigat în competiția cu iubirea și, ceea ce este important, în competiția cu cultura comportamentelor filtrate de manière și convingeri. Cum spunea în eseul amintit, citându-l pe Lovecraft, psihanaliza lui Freud ține deja de un “simbolim pueril” – ea mai vorbește de sublimare într-o situație în care contactele dintre oameni au devenit directe, despovărate de orice aură culturală.
Dar adepții unei trăiri a vieții în condițiile sublimărilor, la care constrâng regulile de viață sub semnul culturii, pot fi liniștiți. Romanul Serotonină este un eseu incomparabil asupra descompunerii pe care o atrage reducerea iubirii la sex. Balzac a exprimat colonizarea caracterelor de reducerea economiei la înavuțire. Michel Houellebecq scrie că s-a intrat într-o lume uimitor de “complexă” (ediția Humanitas, București, 2019, p.247), o lume a înaintării “societății într-o perioadă global inumană” (p.160). El exprimă astăzi insistent colonizarea comportamentelor de sex.
Nici o altă operă literară recentă nu a dat o mai frustă reprezentare a vieții axată pe sex, în imagini mai șocante, ce nici nu se lasă reluate în limbajul acceptabil în comunicarea generală. Dar nici una nu a făcut-o chemând mai din adânc iubirea și altă trăire a iubirii. În definitiv, “depresia” de care suferă eroul, sentimenul persistent al “ratării” în cursa vieții lui sunt legate strâns de Michel Houellebeck de această cheltuire a vieții.
Avem în romanul Serotonină probe directe ale acestei chemări. La un moment dat constatarea eroului romanului este că “o singură persoană îți lipsește, dar totul e pustiu”, “o singură ființă îți lipsește, și totul e mort, lumea e moartă și tu însuți ești mort sau mai degrabă preschimbat într-o statuetă de ceramică, iar toți ceilalți sunt și ei niște statuete de ceramică, izolând de minune din punct de vedere termic și electric, astfel încât nimic nu te mai poate atinge cu excepția suferințelor interne, născute din dezagregarea trupului tău independent” (p.135-136). Iubirea este delimitată “ca un fel de vis în doi, care cunoaște, a drept, clipe de vis individual, mici jocuri de potriviri și de întrepătrunderi, dar care îngăduie, oricum, să transformăm existența pământească într-un moment suportabil – și care, la drept vorbind, chiar e singura cale a acestei transformări” (p.141).
Situația este astfel că, pe de o parte, “oamenii nu știu să trăiască, nu se pun de accord cu viața, nu se simt bine cu adevărat în această viață” (p.146). Pe de altă parte, “lumea exterioară este dură, nemiloasă cu cei slabi, nu-și respectă niciodată promisiunile, iar dragostea rămânea singurul lucru în care, poate, ne mai putem încrede” (p.153). Iar nostalgia relației cu Camille, retrasă în creșterea copilului dorit de ea la capătul decepțiilor în raport cu cei din jur, și aspirația reaprinderii iubirii din partea ei îl domină pe erou în finalul romanului.

 

(Andrei Marga, Fragment din studiul Romanul epocii: Michel Houellebecq, din volumul Andrei Marga, Arta condițiilor vieții, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg