Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre stilul de viață al românului

Se poate spune că românii au un stil de viață propriu? Sau fiecare și l-a făurit după capacitățile și cultura lui? Am avut, oare, și păstrăm un stil al nostru, distinct de al popoarelor europene? Iată o întrebare căreia cu dificultate i se poate da un răspuns mulțumitor pentru românii de pretutindeni.Se poate spune că românii au un stil de viață propriu? Sau fiecare și l-a făurit după capacitățile și cultura lui? Am avut, oare, și păstrăm un stil al nostru, distinct de al popoarelor europene? Iată o întrebare căreia cu dificultate i se poate da un răspuns mulțumitor pentru românii de pretutindeni.La vremea lor, Nietzsche și Kaiserling au ajuns la concluzia că un popor e o „unitate de stil”, iar ca să pricepi un stil trebuie să ști numaidecât „mentalitatea” poporului care l-a creat. Arta, spun aceiași filosofi, e cea mai bună „diagnoză” pentru psihologia sa etnică. Dicționarele definesc „stilul” drept „operă densă, limpede și recognoscibilă”.Pentru a afla ce credeau gânditorii noștri despre felul de a fi și a se comporta românii în trecut, am apelat la crezul lui Mihai Ralea, exprimat în cartea sa, Între două lumi (Cartea Românească, 1943). Cităm din eseul „Apocalips și humor”:„Suntem ursuzi și încruntați, cobim jalea și prăpădul cu cel puțin două decenii înaintea catastrofelor actuale. Ideea inevitabilității războiului și a revoluțiilor a crescut în sufletul nostru concomitent cu creșterea concepției catastrofice, profețiile dezastrelor viitoare au început să curgă din abundență”. (1)Făcând o comparație cu aceste enunțuri, chiar și astăzi (în 2017) constatăm, în psihologia și mentalitatea românilor, asemenea ipoteze apocaliptice. O bună parte dintre semenii noștri afirmă sau sugerează în presa scrisă ori în comentariile de la TV aprecieri prăpăstioase privind viitorul neamului românesc. Fără argumente plauzibile, politicieni de toate culorile vor să-i convingă pe românii obișnuiți că viitorul națiunii lor e înnegurat, fiind amenințat fie de la răsărit, din partea Rusiei tot mai bine și mai modern înarmată, fie de la apus, din partea Ungariei care revendică mereu Transilvania. De aceea puternicii zilei, de la o guvernare la alta, îi avertizează pe românii obișnuiți să fie cuminți, să creadă în preceptele lor politice, întrucât numai așa vor fi apărați de relele venite din exterior. Invitația are însă și un subînțeles perceput de mulți români isteți: guvernanții și ceilalți puternici ai zilei vor să-i „prostească” pe supușii lor să accepte tacit sărăcia care îi înconjoară și să nu observe „lăfăiala” în care „huzuresc” cei care formează protipendada îmbrăcată în culorile partidelor politice.Pe de altă parte, pe parcursul sfertului de veac trecut de la revoluție, s-au acumulat o sumedenie de nemulțumiri, de „revolte tăcute” care dospesc și se vor aprinde în sufletul și manifestările exterioare ale românilor care nu mai suportă sărăcia, minciuna și prefăcătoria. Deocamdată mulțimea tăcută se complace în sărăcie și cumințenie, încât parcă exprimă tristețea unei vechi cugetări: „E frumos numai ce e întristător!”.Sigur, nicio națiune nu cunoaște progresul dacă, în întregul ei, se complace în starea amintită mai sus. Există între românii noștri și oameni de toată isprava: academicieni, universitari, scriitori, diplomați ș.a. Apoi, trebuie să-i amintim pe inițiatorii unor „firme” tehnice, alții au pus pe picioare „ferme” agricole impresionante, încât contribuie, prin taxele pe care le plătesc statului, la susținerea lui financiară. Așadar nu toți românii sunt ursuzi și încruntați ca cei de altădată. Există și conaționali întreprinzători și optimiști în planurile lor. Există motive să reînvățăm să fim noi înșine. Întrebarea dureroasă care stăruie încă în mintea românului este următoarea: cum de s-a ajuns ca un popor cuminte și supus dictaturii comuniste, cu reală vocație a muncii, să devină, în scurt timp, intolerant cu semenii săi, indiferent la ideea polarizării energiilor și intereselor spre un ideal comun, spre clădirea unor instituții pe temelii naționale? Mai multe ipoteze pot fi invocate ca răspuns la întrebarea amintită. Dincolo de criza economică prin care trece țara, există o criză morală, determinată de abuzurile și neadevărurile comise la diverse paliere ale socității românești. În limbajul vechilor oratori se repeta adeseori jdecata potrivit căreia „tâlharul” din pădure este mult mai puțin vinovat decât „funcționarul” care abuzează. Ori astăzi se vede o adevărată „competiție” între cele două categorii sociale. Corupția, care s-a răspândit cu așa repeziciune și care a umbrit conștiința cetățeanului onest, cu greu mai poate fi înlăturată. De pildă, se poate spune astăzi țăranului, după aplicarea legii funciare: „erai sărac și te-am îmbogățit?” Nu. Intelectualului: „erai umilit și ți-am redat demnitatea?” Nu. Minerului: „erai bolnav și te-am însănătoșit?” Nu. În foarte multe sectoare neîmplinirile au produs atâtea dezamăgiri încât paharul amărăciunii aproape se revarsă. „Bunăstarea” pe care o așteptau românii după revoluție nu a venit și nu sunt semne că s-ar apropia de granițele noastre. Societatea interbelică își întemeia bunăstarea pe ordine, pe respectul persoanei și al proprietății, pe înțelepciune în politică și pe bunele moravuri în viața privată. Astăzi nu prea mai sunt recunoscute nici cele două calități esențiale ale românismului: inteligența și omenia.În altă ordine de idei, unii caută să afle stilul de viață în ceea ce s-a numit „specificul” etniei noaste. Cândva, G. Călinescu nota cu toată convingerea următoarele în cunoscutul studiu „Specificul național”: „românii au învățat raționalismul de la francezi și mistica ortodoxă de la ruși” (2), iar, în viitor, vor învăța să fie români mai întâi din rațiunea occidentului. Astăzi, nu cred că mai putem accepta întru totul astfel de precepte formative. Dimpotrivă, în relațiile cu confrații europeni din occident ne dăm seama adeseori de dublul lor limbaj: într-un fel ne spun și chiar ne obligă ce să facem la noi acasă, dar în interesul lor, iar în economia, comerțul și administrația occidentală programează cu totul altceva decât ne-au recomandat nouă, celor din Europa răsăriteană. Așadar e timpul să ne „redeșteptăm”, să credem mai de grabă în vocația și puterile noastre, fără a tot aștepta „învățături” sosite din străinătate. În felul acesta, românii vor recăpăta încrederea în puterile lor, vor îndrăzni mai mult și nu vor mai fi cuprinși de teama „catastrofelor” care amenință ființa neamului și viitorul ei. Astfel se va contura, treptat, un „stil” de viață care ne aparține și pe care îl putem distinge și argumenta în comparație și diferențiere cu al altora.Stilul de viață al unei națiuni se formează prin contribuția esențială a elitelor. Lucian Blaga îl lega de calitățile unei noi generații. În corespondența sa cu un sibian (Petre Drăghici), el afirma că fiecare generație impune un stil propriu, susținut de „afinitatea sufletească” a fiilor acesteia. „Afinitatea sufletească” între elitele noii generații, susține filosoful, „are un rol mai mare decât raporturile rezultate din influențele externe”. Generația din care a făcut și el parte este, după propria judecată, „întâia generație românească” care a trăit în „ritmul timpului”. (3) Oare, generația de astăzi trăiește în ritmul timpului european? Mai departe, ardeleanul afirmă că fiecare generație a suportat anumite influențe, fie din partea părinților, fie din partea altor culturi. Însă, „inițiativa personală” și „factorul etnic” sunt covârșitoare pentru formarea unui stil de viață propriu. Cu privire la locul nostru, ardeleanul afirma, în Spațiul mioritic (1936), anumite judecăți pe care le considera „profetice”: „Noi nu ne găsim nici în apus, nici la soare-răsare. Noi suntem […] pe un pământ de cumpănă”, (unde) „ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mâine un colț de pământ”. Suntem datori să ne întrebăm: generația pe care astăzi o așteptăm se va sili, prin programul și elitele sale, să situeze România în ritmul timpului din acest început de veac? În ce măsură îl va sincroniza cu spiritul european, păstrând totuși specificul românismului? Credem că stilul de viață propriu nu se poate clădi decât prin contribuția inteligențelor din fiecare generație. Așa a fost generația lui Titu Maiorescu, apoi aceea interbelică, crescută în spiritul lui Nae Ionescu ș.a.m.d. Fiecare generație presupune „critica aspră” a moravurilor vicioase și întocmirea unui program de idei și sentimente prin care se definesc intelectualii de aceeași vârstă și având un crez ideologic și literar distinct.Pe plan politic, amintim dominația liberalilor prin I. C. Brătianu și Ionel I. C. Brătianu. Astăzi, opiniile sunt încă împărțite. S-a vorbit de generația lui Iliescu, dar la timpul trecut, iar generația lui Ponta s-a născut prea devreme, fără a prinde contur. O nouă generație, care să impună un nou stil de viață al românilor trebuie să rețină, printre altele, câteva idei prioritare, care să acopere ceea ce i-a lipsit societății noastre în ultimul sfert de veac: sinceritatea, franchețea în actul de guvernare și în dezbaterile parlamentare, concordanța între promosiuni și realizări, politețe și obiectivitate în raporturile dintre superiori și subordonați.
Note1 Mihai Ralea, Între două lumi, Editura Cartea Românească, 1943, p. 72 G. Călinescu, Istoria literaturi române de la origini până în ptrezent, București, Fundația regală pentru literatură și artă, 1941, p. 885-888.3 Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, București, Editura pentru literatură universală, 1969, p. 255-258.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg