Sandro Veronesi, cunoscut romancier florentin, a devenit dublu laureat al celui mai important premiu literar italian, Premio Strega, pe care l-au mai câștigat, de la înființare până în prezent, nume uriașe ale literaturii universale, printre care Cesare Pavese, Alberto Moravia, Giorgio Bassani, Dino Buzzati, Primo Levi sau Umberto Eco. După obținerea prestigiosului premiu în 2006, cu Caos calmo, Veronesi s-a înscris încă o dată pe lista câștigătorilor cu o surprinzător de frumoasă lucrare, intitulată Il colibrì, tradusă în limba română și publicată la Editura Litera sub numele Colibri. În rezumat, romanul lui Veronesi este povestea prin excelență a perspectivei pozitive asupra vieții, în ciuda tumultului de întâmplări nefaste care gravitează în jurul personajului principal, oftalmologul Marco Carrera. Numit colibri de propria mamă pentru nanismul său din copilărie, vindecat miraculos într-un timp foarte scurt, Marco Carrera păstrează eticheta prin comportamentul său în viață, prin eforturile uriașe de a rămâne în echilibru într-o serie de întâmplări nefaste (unul dintre personajele cărții, Luisa, marea dragoste neîmplinită a lui Marco, urma să argumenteze într-una dintre ultimele scrisori, de ce acest nume atipic poartă în el esența întregului parcurs al protagonistului): „[…] tu ești într-adevăr un colibri. Dar nu din motivele pentru care ți-a fost dată această poreclă; tu ești un colibri pentru că asemenea unui colibri îți folosești toată energia pentru a rămâne nemișcat. Șaptezeci de bătăi de aripi pe secundă ca să rămâi acolo unde ești deja . În asta ești de neîntrecut. Reușești să te oprești din lume și din timp, reușești să oprești lumea și timpul în jurul tău, iar uneori reușești chiar să urci din nou pe firul timpului și să-l regăsești pe cel pierdut, așa cum un colibri e capabil să zboare cu spatele. Și iată de ce e atât de frumos să-ți fiu în preajmă. Și totuși, ceea ce ție îți vine firesc, altora le vine foarte greu” (p.297).

Întregul roman e o întrețesere de texte diferite, o poveste împletită din decupaje narative focalizate asupra unor întâmplări care sfidează cronologia și din scrisori, așezate de asemenea într-o ordine a fluxurilor interioare, sfidând timpul, parcursul firesc al întâmplărilor. Unui personaj precum Marco Carrera i se potrivește un asemenea timp aparent haotic, ilustrând fluxul conștiinței și sensul unei derulări coerente, subiectivizate, rareori raportate la repere ale exteriorității, la aceste scrisori care confirmă derulările interioare, care le iluminează aparte spre a le evidenția. De aceea este firesc să admitem că un instrument narativ cu o vechime mai mare decât romanul românesc clasic, flow of consciousness, poate servi atât de bine unei desfășurări într-o literatură actuală. Dar scriitura este proaspătă prin însăși modalitatea în care vechiul instrument narativ utilizat de Proust sau Joyce depășește cadrul monologului interior, limitele romanului ionic, pentru a permite desfășurarea lumii interioare ca parcurs al întâmplărilor certificate prin repere din exterior. De aceea romanul, redând cu încetinitorul și din unghiuri diferite bătăile din aripi ale personajului, este unul în care lumina este proiectată prin prisma unui autor omniscient, ajuns în ipostaza de a evidenția fluxurile desfășurărilor interioare, mult mai simplu de ilustrat prin clasicul roman psihologic. Probabil că solilocviul ar fi încărcat mult prea mult conținutul și ar fi făcut imposibil zborul la punct fix al personajului. Remarcabil e să obții același efect puternic precum Joyce în interminabilă frază din monologul lui Molly Bloom cu instrumentarul sărac în senzații al autorului omniscient printr-o frază de dimensiuni memorabile, redată la persoana a treia, în care personajul căruia i se întâmplă (sau urmează să i se întâmple) este oricine, este umanitatea însăși. Cum să redai fluxul conștiinței umanității dacă nu reducând viața la unități atomare de evenimente, fapte, senzații, pe care să le amesteci cu așteptarea, cu destinul, cu întâmplarea nefastă, cu încărcătura teribilă a acestei așteptări, inversând voluntar personajul ca parte în lume și așteptând ca lumea (în ipostaza lecturii) să reacționeze nu ca întreg, ci ca sumă de părți, fiecare egal atinsă de fluxul metonimic al conștiinței universale? Veronesi este un maestru al pătrunderii în inconștientul colectiv, căutând pretexte ale întâmplărilor livrești pentru a vorbi despre umanitate. Nu întâmplător romancierul britanic Howard Jacobson afirmă despre tehnica narativă a scriitorului florentin că este una care creează senzația abordării interpersonale: „Veronesi reușește performanța extraordinară de a te face să crezi că scrie doar pentru tine” (cop.4). Ilustrativ în acest sens este capitolul „Shakul & Co. (2012)”, care după cele șase cuvinte ale primei propoziții, fluxul conștiinței universale se revarsă în aproape opt pagini de o densitate inegalabilă (redând telefonul prin care Marco a fost anunțat de moartea fiicei sale, Adele): „În cele din urmă, a venit. A venit telefonul de care tuturor părinților le e groază ca de iad, pentru că este iadul, este poarta iadului, și din fericire vine la puțini, îi terorizează pe toți, dar vine numai la câțiva părinți nenorociți, predestinați, însemnați din naștere, vine doar la puțin părinți – extrem de ghinioniști și uitați de Dumnezeu –, dar temut de toți, iar cel mai temut e cel care vine din creierii nopții, însă nu a fost cazul acum, cel mai înspăimântător e cel care te face să te trezești brusc în toiul nopții, țârrrrr, și e atât de înspăimântător încât vine și atunci când nu vine, în sensul că l-am primit cu toții, chiar dacă nu l-am primit efectiv, pentru că tuturor ni s-a întâmplat cel puțin o dată să primim un telefon în creierii nopții, care să ne trezească deodată, țârrrrr, și să ne înghețe instantaneu sângele în vine, iar ceasul arăta trei și patruzeci, sau patru și șaptesprezece, și cu toții ne-am gândit imediat la acel lucru, și am așteptat puțin până să răspundem, în timp ce telefonul continua să sune, țârrrrr, rugându-ne, da, chiar și aceia dintre noi care nu erau credincioși, rugându-ne să nu fie acela motivul […]” ș.a.m.d. (p.210).

Atipică este și această ipostază a zborului la punct fix. Dar într-o lume dezlănțuită, într-o lume în care inerția se raportează la starea de mișcare, menținerea poziției prin zborul extenuant al păsării colibri este cel mai dificil lucru posibil. Tema în sine nu a (prea) făcut obiectul proiecției literare, deși nu putem neglija perspectiva sociologului britanic Zygmunt Bauman, care a apelat la figuri de stil pentru a exprima nevoia de echilibru, de siguranță, într-o eră a vitezei: „«Indivizii fragili», condamnaţi să-şi petreacă viaţa într-o «realitate poroasă», au senzaţia că patinează pe gheaţă subţire; iar atunci când «patinăm pe gheaţă subţire», remarcă Ralph Waldo Emerson în eseul său Prudenţă, «siguranţa noastră depinde de viteza pe care o avem»”, sau cea a lui Paul Haggis, regizor, producător și scenarist al cunoscutului film Crash. Povești din L.A. din 2004, distins cu premiul Oscar pentru cel mai bun film. Revenind la nevoia de echilibru, la zborul la punct fix, dar rămânând la metafora lui Bauman, a încetini pentru o clipă ritmul înseamnă a te expune, a risca, a rămâne în urmă, a te pierde. Într-o lume a vitezei, care devine astfel una dintre valorile supraviețuirii cotidiene, rămânerea pe loc nu e doar problematică, ci teribil de riscantă. Ritmul societății din care să te desprinzi, pentru a menține echilibrul într-un punct fix, înseamnă de fapt excederea impunerilor unei perioade și situarea în extraistorie, ca model de umanitate. Marco Carrera se situează acolo. Zboară la punct fix într-o societate în care nepoata sa, fiica Adelei, promite prin simpla prezență, prin simplul său nume și prin originea incertă, având trăsături ale mai multor rase, să fie Omul Viitorului (Miraijin în japoneză).
Prin romanul său experimental, Sandro Veronesi reușește să ofere cititorului posibilitatea de a nu face eforturi mari să navigheze la viteza la care navighează personajele gravitând în jurul lui Marco Carrera, în ciuda faptului că nu organizarea cronologică este cea care să faciliteze lectura. Logica romanului e dată de confluența modurilor diferite de trăire a vieții care evidențiază un anumit tip de asumare umană, o anumită formă de manifestare a fragilității, în egală măsură a puterii ființei umane de a face față tuturor provocărilor: suicid, boală, accident, trădare, de a găsi rațiunea ultimă a menținerii, a supraviețuirii: iubirea. Chiar dacă povestea atracției nebune dintre protagoniștii Marco și Luisa, rămași la distanța relației caste, este una la fel de nefericită precum clasica poveste veroneză a iubirii dintre Romeo și Julieta, în romanul lui Veronesi un altfel de iubire se degajă. O iubire universală, care transformă romanul într-unul al pozitivității, în ciuda tuturor încercărilor, episoadelor de un dramatism greu de digerat. Iubirea este cea care, în efemeritatea vieții, apropiind sfârșitul firesc al fiecărei ființe, transformă banalitatea unei povești individuale, a unui personaj oarecare, în povestea oricui, atins de efemeritatea gândului care întreține arderea, speranța.