Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Din nou pe urmele lui Sherlock Holmes

Am împrumutat titlul unei cunoscute cărți a lui Thomas Sebeok pentru a mă referi la recentul volum al lui Cosmin Ciotloș, Elementar, dragul meu Rache, publicat la sfârșitul anului trecut la editura Humanitas.
Volumul tânărului critic nu exclude o lectură condescendent polemică cu lecturile de care a avut parte opera lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche în special, gestul său fiind cu atât mai motivat cu cât toți exegeții s-au lăsat tentați de exercițiul speculativ, aproape toți „abandonându-și în fața capcanelor textului morga autorității și marota verdictului”.
Convins că Mateiu Caragiale este un „poet al detaliul” și că se află în posesia „câtorva chei de lectură”, pe care lecturile anterioare fie nu le-au găsit, fie nu au profitat de ele, Cosmin Ciotloș abordează cazuistica polițienească din text fără să uite experiența criticului literar, care, chiar dacă abordează „fragmentar” textul, nu eludează condiția și specificul estetic al acestuia.
Exemplar pentru lectura practicată de Cosmin Ciotloș mi se pare studiul Elementar, dragul meu Rache, dedicat așa-zisului roman neterminat al lui Mateiu Caragiale, Sub pecetea tainei. Autorul se dovedește cât se poate de pragmatic; refuzând în aceeași măsură demersul speculativ și codul simbolic al operei, Cosmin Ciotloș este atent la limbajele prozei lui Mateiu Caragiale, în special la nodurile „care se influențează unele pe altele de la distanță”. Pentru critic, Sub pecetea tainei este „un roman polițist rezolvabil”, iar „poetica tainei” este mai degrabă „un subterfugiu critic decât o evidență”.
Autorul citește romanul cu ochiul atent al unui critic literar, mai exact cu ochiul unui stilist, atent la limbaje (în fond este vorba de un univers imaginar, legitimat prin limbaj, creație a unui scriitor) , nu atât la faptele propriu-zise, cum o face Rache. Cosmin Ciotloș caută răspunsul nu atât în succesiunea liniară a evenimentelor, ci „într-o rețea complicată, plurietajată de trimiteri a căror ordonare necesită ea însăși o anumită intuiție de prozator”. Cosmin Ciotloș este convins că nu detectivul (dragul meu Rache, detectivul din roman, dragii mei Rache, posibili comentatori anteriori ai operei) rezolvă ceea ce ar fi „misterul” dispariției lui Gogu Nicolau, ci tocmai exegetul, care nu are deloc dreptul să uite condiția estetică a textului, mai ales că el își dă seama că abilul Mateiu „camuflează” romanul polițist fără a-i schimba însă cu nimic substanța. Concret, refuzând simbolistica ispititoare a porții (căreia într-o carte apărută în urmă cu câțiva ani i-am acordat toată atenția, ca trecere spre un alt univers și, inevitabil, ca metamorfoză) , a sâmburelui de cireașă (căruia în aceeași carte i-am supralicitat sugestia de regenerare și ipostaziere în altă condiție) ori alte prezențe simbolice (în aceeași carte am comentat numele personajului, ce trimite spre agricultor, asociat grădinii pe care Gogu Nicolau și-o face lângă modesta casă) , criticul reține un amănunt care a fost omis de exegeții mateini, preocupați de un anumit cod al operei. Aceasta după ce aruncă o privire asupra evenimentelor din Bucureștiul contemporan lui Mateiu. În cartea lui Bacalbașa despre Bucureștii de altădată, criticul citește despre o crimă săvârșită tocmai de martorul pricipal, care ar fi putut trezi cele mai puține bănuieli. Consecvent demersului său pragmatic, Cosmin Cioloș atrage atenția asupra unui amănunt deosebit de semnificativ. Cel care l-a insoțit pe Gogu Nicolau, ultimul care l-a văzut înainte de a dispărea, declară că funcționarul a cumpărat dintr-o gară o legătură de cireșe. Niște trufandale! Demonstrația criticului este seducătoare și cît se poate de convingătoare, oricum autorul dovedindu-se bine documentat: „Să facem un calcul simplu: ultima duminică a lui iunie 1849 înseamnă calendaristic exact 29 iunie […]. După norma gregoriană adoptată și la noi la finele primului război mondial (deci exact în mijlocul intervalului care separă faptele din povestea lui) data ar corespunde lui 11 iulie. Când deja fructele acestea, câte mai sunt, și dacă mai sunt, nu prea mai pot fi considerate trufandale!”. Criticul reține acest amănunt și dezleagă „misterul”, punând sub semnul întrebării poetica tainei și optând implicit pentru o anumită structură a romanului, ce trădează disponibilitatea pentru joc a autorului. Aici, noul exeget matein se desparte de Rache, dar și de alți comentatori cărora, chiar dacă nu o declară, criticul le respectă perspectiva asupra operei: „Ar fi nedrept să nu recunoaștem meritele eseului lui Ion Vartic, din volumul Clanul Caragiale. Pornind de la o afirmație voit contrariantă a lui Nicolae Manolescu (care susținea că Sub pecetea tainei ar fi, de fapt, terminat) , Vartic are intuiția de a căuta, în fragmentele rămase, un sens ordonator. Demonstrația e impecabilă, iar concluziile, memorabile. Singura obiecție care i s-ar putea aduce ține de discrepanța dintre modalitatea terestru detectivistică pe care-o pune în act și înălțimea planului simbolic la care se raportează”.
Demersul detectivistic al lui Cosmin Ciotloș nu rămâne un spectacol gratuit câtă vreme implică înțelegerea textului și conturarea unei alte (posibile) perspective asupra autorului.
Mai amintesc un „caz” rezolvat de critic. În articolul Reconstituirea, punctul de plecare al autorului îl constituie un concurs de sonete organizat de revista Viața literară a lui Ion Valerian, concurs cu un juriu cât se poate de serios, format din personalități printre care E. Lovinescu și Zaharia Stancu. Printre cele douăzeci de sonete selectate pentru a fi premiate se află și Noapte valahă, pe care Mateiu Caragiale și-l revendică, adresându-se cât se poate de protocolar lui Ion Valerian. Scriitorul consideră că respectivul sonet îi aparține, fiindu-i sustras din locuință în urmă cu câțiva ani.
Cosmin Ciotloș este convins că nu atât autenticitatea sonetului contează pentru autorul Pajerelor, „problema ține de alte resorturi și nu era deloc una secundară”. Criticului nu-i scapă tocmai ceea ce Barbu Cioculescu a trecut cu vederea, „logica narativă” a speței avute în vedere. Și aici, în plan narativ, Cosmin Ciotloș se mișcă dezinvolt.
Cele două scenarii din scrisorile lui Mateiu, îl conduc pe Cosmin Ciotloș spre autorul Crailor de Curtea Veche în primul rând.
În cazul primei scrisori și al primului scenariu ar fi vorba de un Mateiu Caragiale care, „surprins într-o perioadă în care energiile lui erau acaparate de raționamentele de tip policier, se amuză practicând, în maniera Conului Rache, un exercițiu intelectual inocuu”. Mateiu este sedus de frumusețea propriei demonstrații și tocmai din acest motiv răspunsul redactorului- șef al Vieții literare îl indispune, fiindcă „îi fisurează frumusețea demonstrației”, ea însăși bucurându-se de respectul lui Matei, la fel ca scrierile sale. Cosmin Ciotloș își susține convingător demonstrația prin referire la sonetul în cauză, care „n-are mai nimic din poetica, stilul, sintaxa și cadența propriilor produse lirice”. Și o precizare pe care criticul se simțea dator s-o facă: „neobișnuită cum se arată a fi, revendicarea nu reprezintă consecința unui delir de grandomanie sau al unui acces de plagiomnie”.
Cel de-al doilea scenariu scoate în evidență o altă trăsătură a lui Mateiu Caragiale, „spiritul farsor” care, la maturitate, acționează „mai înțelept, mai lucrativ și mai motivat, într-un fel de passo doble ademenitor corecțional”. Criticul nu exclude însă o altă trăsătură a lui Mateiu, care ar fi stat la baza celor două scrisori. În medalionul din pagina a treia a Vieții literare, acolo unde sunt menționați autori de referință, numele lui Mateiu nu este menționat. De aici, intervenția „de pe o poziție de forță”, „privirea de sus” sau ironia unui autor care vrea să amintească, orgolios, că scrisul său nu poate fi neglijat.
Celelalte capitole ale volumului, Vicii de procedură, «Învierea cea fericită» a Penei Corcodușa, Cine l-a moșit pe Mahomet (Un fals roman cu cheie, Tradiția literară, atâta câtă e, Scrisori către un tânăr romancier, Naturi catilinare, Un boem român, De re culinaria, Isnoave vechi, O poveste de familie, Moravuri romanești, Descălecarea în mahala, Monumentul poetului necunoscut, Sunt de atunci vro patruzeci de ani, Partituri, Ghid de conversație) ori Stihuri la stemă, sunt tot atâtea „spețe” pe care, cu subtilitate și inteligență, autorul le rezolvă spectaculos, lucid și detașat, pe parcursul demersului său analitic.
Elementar, dragul meu Rache este debutul editorial semnificativ al unui critic literar care, adoptând punctul de vedere convenabil, scrie în ultimă instanță o carte absolut fermecătoare despre opera lui Mateiu Caragiale și despre personalitatea autorului.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg