Opera sa poetică și eseistică l-a consacrat pe Montale nu doar ca poet, ci şi ca un maitre à penser, oricum ca un reper estetic şi civic în vremuri de restrişte. Debutând în deceniul doi al veacului XX, clasicizantul Montale, înrâurit de rezoluţiile ermetice ale unui Parronchi sau Mario Luzi, interferează cu neorealismul unui Pasolini sau cu neoavangarda generaţiei botezate i Nuovissimi (Giuliani, Pagliarini, Sanguineti etc.). Cel din urmă avatar al scriiturii sale este dicţiunea profetică, epigraful şi aforismul în chip de jurnal, marcate de biografism şi sarcasm, comportamente tipice pentru cultura postmodernă.
Montale slujeşte poezia veacului său vreme de 65 de ani ca martor, actor şi senzor al unei crize istorice şi existenţiale (războaie, dictaturi, coşmarul atomic) care a marcat ireversibil Ocidentul. Confruntându-se în primul rând cu lipsa semnificaţiei şi a sensului vieţii, poetul aruncă în joc marile sale metafore revelatorii, un intens, subversiv contrapunct în care se întrunesc consternarea, perplexitatea, disidenţa, opoziţia. Fapt e că arsenalul imaginarului său a intrat în istoria poeziei şi în conştiinţa publică încă în timpul vieţii poetului, fie că era vorba de peisajul mediteranean al Liguriei din Ossi di seppia (1928), un corespondent în linie simbolică al Ginestrei leopardiene, de valorile cardinale ale Florenţei umaniste din Le occasioni (1939), fie de poezia din La bufera e altro (1956) datorată etapei milaneze a unui Montale confruntat cu efectele noii societăţi de masă şi ale consumismului frenetic. Opţiuni tematice personalizate de inconfundabila grifă stilistică montaliană.
Nu lipsite de importanţă sunt figurile feminine care au însoţit, rând pe rând, cărţile poetului. Spre deosebire de adolescentina Arletta, ce duce cu gândul la leopardiana Silvia aflată sub semnul fatalităţii, Clizia (nimfă iubită de Apollo), inspiratoarea Prilejurilor, este o emblemă a intelighenţiei, culturii şi civilizaţiei occidentale, mai precis a temelor iudeo-creştine. Irma Brandeis, de origine ebraică mitteleuropeană, îl va cunoaşte pe poet la Florenţa în calitate de cercetătoare americană a operei lui Dante. Sub semnul erosului şi vitalităţii carnale va fi în schimb coliziunea lui Montale (la 53 de ani) cu tânăra poetă Maria Luisa Spaziani, zisă Volpe; cumpătatul autor de motete şi madrigale dă frâu liber eului pătimaş, convertindu-se la idolatria formelor feminine, de care până şi Sf. Anton a fost ispitit. După mai bine de zece ani de tăcere, Montale revine în peisajul poetic cu volumul Satura (1962) aflat sub auspiciile unei noi muze, zisă Mosca, nu alta decât Drusilla Tanzi, soţia sa vreme de câteva luni şi de curând moartă, dar cu care mai avusese o rundă de iubire cu mulţi ani în urmă (perioada ’27 – ’39). Departe de a avea puterea de seducţie a Vulpii sau farmecul intelectual al Cliziei, Mosca este totuşi un partener tutelar de dialog, obstinat şi critic, gata să-l apere pe poet de obscenitatea masificării invazive şi de ipocrizia falselor elite. Mitologia psiho-existenţială din cărţile de tinereţe anticipă şi include aventura metafizică din cărţile de maturitate. Poetul, ce realizează condiţia de proscris a subiectului sensibil aflat în dizarmonie cu realitatea social-istorică, nu-şi refuză totuşi o cât de firavă speranţă de renaştere: „Credinţa mea e-atât de mare că mă simt ca pe rug; fireşte/cine-o să mă vadă va zice:/uite un om de cenuşă/fără să priceapă că renăşteam.”
Revoluţionând limbajul poetic al vremii încă impus de stilemele dannunziene, cât şi de cele pascoliene, fructificând din mers experienţa simbolistă şi expresionistă europeană, Montale revizitează modelul dantesc, inclusiv procedurile alegorice, lexicale şi prozodice ale divinului florentin. Dacă vom adăuga şi empatica admiraţie pentru poetica lui T.S. Eliot, ne explicăm gradul sporit de dificultate al poeziei lui Montale în comparaţie cu poezia unui Saba sau Ungaretti, mai „umană”, mai respirabilă, parcă. După ce i s-a decernat premiul Nobel (1975), Montale renunţă la structurile articulate tematic, oferind culegeri în formă de note de jurnal, fragmente şi diverse, titlurile acestora fiind pe măsură: Jurnal din ‘71 şi din ‘72 (1973), Caiet pe patru ani (1977), Alte versuri şi poezii risipite (1981).
Între „trâmbiţele de aur ale solarităţii” Mediteranei şi poezia ultimilor ani în formă de epitaf, sentenţe, stoice mesaje exorciste, s-a scurs o viaţă de om. Concluzia: de vreme ce limbajul este doar pe jumătate zeu şi nu aduce mântuirea, fiindcă nu ştie nimic despre noi şi nici despre sine, fireşte, „gândim tot cu creierul nostru omenesc, chiar şi când pătrundem/în neomenesc”.

 

 

Volume reprezentative:
Ossi di seppia, 1925
Le occasioni, Einaudi, 1939
Finisterre, 1943
La bufera e altro, 1956
Satura, Mondadori, 1971
Diario del ’71 e del ’72, Mondadori, 1973
Quaderno di quattro anni, Mondadori, 1977
Altri versi, 1980

 

 

 

Due nel crepuscolo

Fluisce fra te e me sul belvedere
un chiarore subacqueo che deforma
col profilo dei colli anche il tuo viso.
Sta in un fondo sfuggevole, reciso
da te ogni gesto tuo; entra senz’orma,
e sparisce, nel mezzo che ricolma
ogni solco e si chiude sul tuo passo:
con me tu qui, dentro quest’aria scesa
a sigillare
il torpore dei massi.

Ed io riverso
nel potere che grava attorno, cedo
al sortilegio di non riconoscere
di me più nulla fuor di me; s’io levo
appena il braccio, mi si fa diverso
l’atto, si spezza su un cristallo, ignota
e impallidita sua memoria, e il gesto
già più non m’appartiene;
se parlo, ascolto quella voce attonito,
scendere alla sua gamma più remota
o spenta all’aria che non la sostiene.

Tale nel punto che resiste all’ultima
consunzione del giorno
dura lo smarrimento; poi un soffio
risolleva le valli in un frenetico
moto e deriva dalle fronde un tinnulo
suono che si disperde
tra rapide fumate e i primi lumi
disegnano gli scali.

… le parole
tra noi leggere cadono. Ti guardo
in un molle riverbero. Non so
se ti conosco; so che mai diviso
fui da te come accade in questo tardo
ritorno. Pochi istanti hanno bruciato
tutto di noi: fuorchè due volti, due
maschere che s’incidono, sforzate
di un sorriso.

 

 

Cei doi în asfințit

Între mine și tine glisează aici sus
o limpezime subacvatică ce boltește
odată cu profilul colinelor și chipul tău.
Se află pe-un fundal alunecos, desprins
de tine orice gest al tău; intră fără de urmă,
și dispare, în jumătatea ce astupă
orice urmă și se închide cu pasul tău;
cu mine aici te afli, întru acest văzduh
descins să sigileze
a stâncilor torpoare.

Iar eu cu fața-n sus
în puterea ce-apasă-n jur împrejur, cedez
vrăjitoriei de-a nu mai recunoaște
din mine nimic decât pe mine; abia dacă
ridic un braț, îmi iese cu totul diferită
fapta, se sparge pe-un cristal, necunoscută
și palidă a sa memorie, iar gestul
deja nu mai este al meu;
dacă vorbesc, ascult glasul acela uluit,
spre cea mai depărtată gamă coborând
sau stins în aerul ce nu îl mai susține.

Astfel în punctul ce rezistă până la ultima
mistuire a zilei
durează rătăcirea; apoi un duh
înalță văile într-un tumult
frenetic și stârnește din crengi un sunet
parcă de clopot ce se stinge
printre repezi fuioare de fum și prima lucoare
ce conturează dane.

…cuvintele
cad între noi ușoare. Mă uit la tine
într-o suavă răsfrângere. De te cunosc,
nu știu; știu doar că nicicând n-am fost
de tine despărțit așa cum se întâmplă
în această târzie revenire. Câteva clipe
au ars tot ce-a fost între noi: nu și două
chipuri, două măști ce se gravează, silnic,
cu un surâs.

 

 

 

Falsetto

Esterina, i venti anni ti minacciano,
Grigiorosea nube,
Che a poco a poco in sé ti chiude
Ciò intendi e non paventi.
Sommersa ti vedranno
Nella fumea che il vento
Lacera o addensa, violento.
Poi dal fiotto di cenere uscirai
Adusta più che mai,
Proteso ad un’avventura più lontana
L’intento viso che assembra
L’arciera Diana.
Salgono i venti autunni,
T’avviluppano andate primavere;
Ecco per te rintocca
Un presagio nell’elisie sfere.
Un suono non ti renda
Qual d’incrinata brocca
Percossa!; io prego sia
Per te concerto ineffabile
Di sonagliere.
La dubbia dimane non t’impaura.
Leggiadra ti distendi
Sullo scoglio lucente di sale
E al sole bruci le membra.
Ricordi la lucertola
Ferma sul masso brullo;
Te insidia giovinezza,
Quella il lacciolo d’erba del fanciullo.
L’acqua è la forza che ti tempra,
Nell’acqua ti ritrovi e ti rinnovi :
Noi ti pensiamo come un’alga, un ciottolo,
Come un’equorea creatura
Che la salsedine non intacca
Ma torna al lito più pura.
Hai ben ragione tu! Non turbare
Di ubbie il sorridente presente.
La tua gaiezza impegna già il futuro
Ed un crollar di spalle
Dirocca i fortilizi.
Del tuo domani oscuro.
T’alzi e t’avanzi sul ponticello
Esiguo, sopra il gorgo che stride:
Il tuo profilo s’incide
Contro uno sfondo di perla.
Esiti a sommo del tremulo asse,
Poi ridi, e come spiccata da un vento
T’abbatti fra le braccia
Del tuo divino amico che t’afferra.
Ti guardiamo noi, della razza
Di chi rimane a terra.

 

 

Falset

Esterina, cei douăzeci de ani bat la uşă,
Surcenuşiu nor
Ce puţin câte puţin te-nchide-n el.
Îţi dai seama dar nu te temi.
Afundată te vom vedea
În fuiorul de fum pe care vântul
Îl sfâşie sau înteţeşte silnic.
Apoi din şiroitul cenuşii o să ieşi
Mai arămie ca oricând
Chipul tău scrutând intens o aventură
Îndepărtată ce te aseamănă
Arcaşei Diana.
Urcă cele douăzeci de toamne,
Te-nvăluie trecute primăveri;
Anume pentru tine răsună
O prevestire în sfere-elizee.
Nici vorbă de ecoul
Unei căni plesnite!; rogu-mă să ai parte
De-un negrăit concert
De zurgălăi.
Nesiguranţa zilei de mâine nu te-nspăimântă.
Graţioasă te-ntinzi
Pe stânca lucioasă de sare
Şi la soare îţi coci mădularele.
Amintești de șopârla
Neclintită pe stana pustie;
Pe tine te pândeşte tinereţea,
Pe ea laţul de iarbă-al puştanului.
Apa-i tăria ce te căleşte,
În ea te regăseşti şi renaşti:
Ne gândim la tine ca la o algă, ca la o piatră,
Ca la o fiinţă marină
De care sărătura mării nu se-atinge
Tu ai dreptate! Nu-ţi mohorî
Cu vane-nchpuiri ziua surâzătoare de azi.
Voioşia ta e deja gajul a ce va să fie
Şi dintr-o clătinare de umeri
Pui la pământ cetăţi ale neştiutei zile de mâine.
Te scoli de jos şi-naintezi pe puntea
Scurtă, deasupra bulboanei în clocot:
Profilul ţi se gravează
Pe un fundal de perlă.
Şovăi la capătul scândurii ce dârdâie,
Apoi râzi, şi ca smulsă de-un vânt
Te-azvârli în braţele
Divinei prietene ce te prinde.
Ne uităm după tine, noi din stirpea
Celor ce rămân pe pământ.

 

 

Microeseu și traducere în română de Geo Vasile