Consiliul
Județean Cluj
Farse și întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (II)
Cum a luat o țeapă marele poet Mihai Beniuc?
Un viitor bun critic de artă, O. M., cu vreo doi ani mai mare decât mine, ardelean de loc din Reghin, absolvent de Liceu Pedagogic şi om însurat, a terminat Facultatea în 1976 şi s-a stabilit în Bistrița. La Facultate el fusese coleg de an cu unul din Vaşcău, care publicase nişte poezii în „Luceafărul”, semnate cu pseudonimul Nicolae Mircea Ben. Pe de altă parte, poetul proletcultist Mihai Beniuc, pe atunci în vârstă de vreo şaptezeci de ani, mai ținea un curs facultativ la Catedra de Psihologie. Mihai Beniuc fusese cineva mare de tot, afirmat ca poet în perioada interbelică, a făcut studii de Psihologie în Germania la Hamburg, dar după război a virat-o spre sovietici şi astfel, prin anii ‘50 a ajuns scriitor canonic inclus în manualele de Literatură română, demnitar comunist, membru în CC al PCR, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi ataşat cultural al României în URSS, ce mai, era un mic monstru sacru. Totodată era şi megaloman la modul serios, se credea pe sine cel mai mare poet român în viață şi, din invidie, l-a săpat pe Lucian Blaga să nu ia Premiul Nobel pentru Literatură. Apoi a coborât treptat în ierarhia socială şi a fost uitat de toată lumea.
Aşadar, Mihai Beniuc a venit la Facultatea de Filosofie să-şi țină cursul dar, după cum unii se aşteptau, la curs nu i-a venit decât un singur student, anume poetul în devenire Nicolae Mircea Ben. Aşteptând să mai vină eventual şi alții, normal, profesorul şi studentul au intrat în vorbă. Studentul i-a demonstrat maestrului că ştie mai multe poezii pe de rost din Mihai Beniuc, că e din Vaşcău, deci dintr-o zonă apropiată geografic de Ineul natal al lui Beniuc şi i-a arătat şi tăieturi din ziare cu producțiile proprii. Beniuc s-a emoționat până la lacrimi, apoi l-a privit mai atent pe tânărul din fața sa aspirant la glorie literară: viitorul poet era îmbrăcat jerpelit şi părea nemâncat. Beniuc (care nu avea copii) a scos portofelul şi i-a dat studentului amărât două mii de lei, ca să îşi cumpere obligatoriu un costum de haine, pentru că – zicea el – scriitorul are un anumit prestigiu social, deci trebuie să se îmbrace elegant şi să inspire respect. I-a cerut lui Mircea Ben să nu refuze banii deoarece, mai zicea bătrânul poet, că şi el, Mihai Beniuc, atunci când a fost tânăr şi sărac, a fost ajutat la rândul lui de către marele poet Octavian Goga. Studentul a luat banii, i-a mulțumit frumos şi, politicos, şi-a cerut permisiunea să se retragă.
Nicolae Mircea Ben s-a dus ață la Cămin unde l-a întâlnit pe Oliv, căruia i-a povestit toată incredibila întâmplare cu Beniuc. Apoi au mers amândoi la o terasă la o vodcă. Pe atunci cu două mii de lei puteai să-ți cumperi nu un costum de haine, ci trei (sacou, vestă şi pantaloni), un costum decent şi în culori la modă costa undeva între 600 – 700 lei. La masă la terasa respectivă au mai venit şi alți colegi şi prieteni, studenți care visau şi ei să devină scriitori. Deci, în prima zi au mâncat şi au băut echivalentul unui costum. Tot aşa şi în ziua a doua. Dar Nicolae Mircea Ben a pus de o parte banii pentru ultimul costum, pe care era obligatoriu să îl cumpere şi cu care trebuia să apară în fața lui Beniuc, la cursul următor. Întâmplarea a făcut că Oliv, care avusese nunta în vara precedentă, şi-a adus cu el la cămin costumul de mire, pentru eventualitatea unor ocazii mai deosebite. Şi, fatalitate, cei doi aveau cam aceeaşi talie, iar costumul de mire al lui Oliv îi venea ca turnat lui Mircea Ben.
Aşadar, într-un moment de euforie, cei doi au luat hotărârea eroică de a bea ultimii bani, viitorul poet urmând a se înfățişa la judecata estetică a lui Mihai Beniuc îmbrăcat în costumul de mire al viitorului critic de artă. Şi, după cum era de aşteptat, lui Beniuc i-a plăcut foarte mult acel costum negru şi l-a lăudat în mod deosebit pe mai tânărul său confrate pentru sobrietatea şi bunul gust de care a dat dovadă. Numai că studentul, parşiv de felul lui, a venit într-adevăr îmbrăcat în costum negru elegant, dar încălțat anume cu o pereche de tenişi rupți, împrumutați de la careva din Cămin. Ochiul ager al bătrânului demnitar comunist a sesizat imediat stridența şi i-a mai dat studentului amărât încă două sute de lei, ca să îşi cumpere şi o pereche de pantofi ca lumea. După care Mircea Ben a dat dovadă de un neaşteptat egoism, s-a dus imediat şi a băut singur banii de pantofi, s-a îmbătat şi pe deasupra a murdărit şi costumul de mire cu care era îmbrăcat. Şi-a cumpărat totuşi o bască de 15 lei, pe care urma să o poarte cândva, ca amintire de la Mihai Beniuc. Iar după episodul ăsta, Mihai Beniuc a mai venit de vreo două ori degeaba pe la Facultate, întrebând în dreapta şi în stânga despre un student care promitea o frumoasă carieră literară, dar pe al cărui nume nu şi-l mai amintea.
(va urma)