Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fata din poveştile orientale

Fata din poveştile orientale

Valuri de fum şi neguri acoperă aceste gânduri, aceste furioare de aduceri aminte peste un timp aproape fără capăt. Mi-e greu să desluşesc adolescentul slăbnog, cu oasele mari, nasul proeminent, ochii negri, părul ondulat, emotiv, terorizat de sentimentele sale, de propria-i neştiință şi rudimentaritate în raport cu restul lumii. Terorizat de flacăra care-i ardea ființa, visul necontenit în aşteptarea fetei iubite, fată – femeie, care să-i ostoiască arsura din suflet şi teroarea sexului. Şi, mai ales, terorizat de urâțenia chipului său. Obsedat de nasul mare, borcănat, ieşind inestetic în evidență.
Oraşul acela minier, din vestul țării, în care se mutaseră părinții săi, în urma neastâmpărului care domina ființa tatălui, mereu pe fugă, pe drumuri, în căutarea a ceea ce nici el singur nu putea spune, avea o lungă şi colorată istorie. Peste pădurile dese de brad, abia străbătute de picior de om şi de câteva drumuri pietruite, spre Mărghitaş, Maial-Bohui, Cireşnaia şi Brădet se aşterneau particulele negre ale cărbunelui, scos din cele patru puțuri ale căror galerii străbăteau oraşul şi-l amenințau adesea cu explozii şi prăbuşiri, în care erau prinşi, fripți ca nişte curcani de Paşte sau de Crăciun, oamenii care trudeau în adâncuri, minierii. În cele două restaurante, „Minierul”, aşezat între linia căii ferate Anina- Oravița, chemat de nostalgici „Semeringul bănățean” şi drumul pietruit ce ducea la Puțul numărul unu al Minei, şi birtul ridicat pe o movilă înconjurată de brațele unui pârâiaş, mai mult secat, vizavi de Gară, o copie minusculă şi elegantă a celei de la Herculane şi Vârşeț şi a altora din fostul imperiu, în care minerii îşi stâmpărau setea teribilă iscată de stratul gros de praf de cărbune aşezat pe căile respiratorii şi pe plămâni. „Azi iau plata, mâine e gata” spuneau ei cu mândrie şi umor, spre disperarea soțiilor, care aşteptau chenzina sau plata de la sfârşitul lunii, cu îngrijorare şi cu teama că nu-şi vor putea plăti datoriile şi întreține familia. Minerii erau țărani veniți din Sasca, Ştinapari, Cărbunari, Slatina Nera, din alte localități ale Caraşului şi Almăjului, dar şi din Moldova sau Oltenia, ca să strângă nişte bani cu care să-şi mai cumpere un lanț de pământ, să-şi repare casele bătrâne cu acoperişuri de paie sau de şindrilă, ocnaşi eliberați condiționat din puşcării, cu domiciliu forțat, având obligația să lucreze în galeriile lungi şi umede, în care gazul metan adesea se aprindea, din te miri ce, din neglijența omului sau datorită căldurii excesive şi pârjolea totul, îngropând oamenii sub muntele de steril. Dar Anina avea şi o altă populație ce se deosebea de ceilalți. Erau germanii, întemeietori ai cartierelor Sigismund, Elfabric, Taişlont, Celnic, locuind în case cu două sau trei camere, acoperite cu țiglă, cu ferestele zugrăvite în verde, ca şi gardurile înalte croite din fosne ce înconjurau avlia, grajdurile în care întrețineau câte o vacă, mai rar o pereche de cai, găini, curci şi rațe. Ei erau urmaşii coloniştilor veniți cu o două sute de ani în urmă din Styaier, din Tirolul austriac, din Bavaria, pemi din Bohemia, slovaci. Dintre ei se ridicau ştaigării, şefi de orizont sau de echipă, controlori de gaz, meticuloşi, disciplinați. Biserica lor catolică îşi suia turla semeață către tăriile cerului, în spatele spitalului, unde stăpân era doctorul Gurr, pe care aninenşii, şi mai cu seamă țăranii din satele cărăşene, îi numeau doctorul Cur, înalt, slăbănog, cu mustăți trufaşe, răsucite, cu ochii albaştri bulbucați, mare băutor de acel şnaps, numit răchie de rumâni, adus de pilărițele din Valea Almăjului în traistele lor vărgate, țesute la război. Pe seama doctorului Cur era pus şi răspunsul pe care se zice că l-a dat cuiva atunci când acesta, văzându-l trântit într-o rână, în şanț, l-ar fi întrebat ce face acolo sau cum se simte şi doctorul i-ar fi răspuns că doctorul e domn şi în şanț. În fiecare duminică, un şir de bărbați şi femei, cei dintâi îmbrăcați în haine negre, ce aminteau de baştina de unde veniseră, cu două sute de ani în urmă, din care doar gulerele cămăşilor sclipeau alb, purtând pe cap pălării şi ele negre, urcau scările lungi şi abrupte spre această biserică. În zilele de Maial şi la Kirchweich fanfara alcătuită din şvabi, îmbrăcați în uniforme de culoare neagră, cu chipie cu cozoroc de aceeaşi culoare având, însă, deasupra cozorocului însemnul minei, defila prin centrul oraşului, cântând marşuri şi polci. În zilele în care din mină erau scoşi arşi sau striviți oamenii pământului şi duşi câtre gropile din cimitirele din Sigismund sau Celnic fanfara preceda sicriul cu marşuri funebre care pătrundeau în jalea familiilor şi în inima şi simțurile aninenşilor.
Dar, ca de obicei, viața învingea moartea. Copiii se năşteau în număr mare, creați de disperarea celor care în fiecare zi reuşeau să iasă din adâncul şi negurile minei şi atunci biruiți de setea de a trăi îşi răsturnau muierile, cei care mai aveau putere, şi le însămânțau. Dar se părea că vlaga celor din adâncuri era mult prea puțină pentru pofta femeilor rămase opt ore sau chiar douăsprezece, singure, cu copii sau fără, neştiind cu ce să-şi treacă vremea. Şi biruite de chemarea viscerelor sau de ispita vorbelor şi a privirilor galeşe, cedau chemărilor unor lucrători de la suprafață şi se lăsau răsturnate în patul matrimonial sau în patul ibovnicului, ori pe coasta pădurii, născând copii mulți în ograda neştiutorului.

Adolescentul despre care vă povesteam nu avea curajul, sau pur şi simplu nu se simțea ademenit de aceste soții pofticioase la carne tânără, în pofida privirilor ademenitoare şi a vorbelor în doi peri, pe care i le arunca vecina, când se nimerea să nu fie nimeni prin preajmă. Visa la prințesa cu ochii negri, mari, codați, buze cărnoase, frumos arcuite, cu trupul mlădiu, sâni care să-i împungă palmele fierbinți, coapse ovale, picioare cu pulpe rotunde. Prințesele acestea nu umblau prin Anina, ele se găseau în cărțile de poveşti orientale. De care abia se desprinsese, şi cu imaginile cărora se ducea la culcare şi îl însoțeau în visele lui tulburi.
Ajunsese, în ochii tatălui şi a unchiului după mamă, cu cinci ani mai mare decât el, june, deci la vârsta în care sângele dădea în clocot iar sexul îşi cerea imperios dreptul la viață. Într- o seară, i-au propus să se vadă cu o văduvă pe care cei doi o tocmiseră, fără ştiința sa, să-l dezvirgineze. Întâmplarea s-a petrecut undeva spre marginea pădurii. Femeia l-a luat de mână, l-a tras după ea într-un tufiş şi i-a pus mâna fierbinte pe sex. L-a îndrumat ce să facă cu el. A fost ca o străfulgerare, şi nimic mai mult. Apoi, scârbit, a luat-o la fugă peste dealuri, copleşit de jena față de cei doi şi față de sine. Se prăbuşise un vis sau, cel puțin, partea lui materială, Rămăsese neatinsă femeia din poveştile orientale, frumoasă, misterioasă, inexpugnabilă.

Şi aşa au trecut zilele, nopțile mai ales, zbuciumate…
În seara aceea de vară fierbinte a cumpărat un bilet la cinematograful din clubul minier. Rula un film sovietic, „Zboară cocorii”. S-a aşezat pe scaunul cu numărul scris pe bilet. După un sfert de ceas, aproape când trebuia să înceapă filmul, a venit şi s-a aşezat pe scaunul de lângă el. Era fata din visurile lui, fata din cărțile de poveşti orientale. Avea părul lung, dat pe spate, lucios, negru, obrazul prelung, cu pielea albă, ochii negri, orietali, buzele frumos desenate, umede, urechile mici abia vizibile sub părul ce-i acoperea urechile şi umerii. Dinspre ea se simțea un uşor miros de parfum, o adiere stranie, care-l tulbura şi-l cuprinsese într-un cerc de foc. Mâna de lângă el, aşezată pe scaun, avea degetele lungi, cu unghii şi ele destul de lungi, abia acoperite cu un strat de lac roşu.
Filmul a început, secvențele urmau una după alta, dar ființa lui întreagă era robită de tânăra de lângă el. Îşi făcea tot felul de planuri, visa cu ochii deschişi cum şi în ce fel ar putea să atragă atenția acelei minuni.Ca să nu fie considerat mitocan, să nu o sperie sau înfurie şi, mai ales, să n-o îndepărteze de el. După un timp a pus uşor un deget pe degetele ei. Ca o mângâiere, cu sfială. Ea a întors privirea şi l-a ațintit grav, întrebător. A privit-o, la rându-i, fără nici o tresărire. Obrajii îi ardeau, buza de sus i se umezise, de emoție, palmele la fel. Doar degetul acela sfios rămăsese aparent neutru pe mâna ei. Şi-a întors capul spre ecran. Simțea, însă, că ea nu mai era tot atât de liniştită, de indiferentă, ca la început. Încurajat, a acoperit întreaga mână cu palma. I-a răspuns întorcând palma cu interiorul, spre mâna lui şi acceptând îmbrățişarea mâinilor. Din acel moment a simțit cum un curent începuse să pulseze între cele două mâini, un curent aproape dureros. Şi-a apropiat pulpa de cea a fetei. A primit răspunsul, la care nu se aştepta. După mâini, se părea că şi picioarele se îmbrățişau. Aşa au urmărit întregul film. Când lumina a împrăştiat întunericul din sală, a avut o fulgerare de spaimă. Ce va urma? Cum să se poarte? Ce să spună, ca să-şi justifice îndrăzneala? Nepolitețea, mitocănia? Şi să n-o piardă.
L-a privit, i s-a părut, de sus. I-a zâmbit oarecum superior. Cum ar zâmbi un adult unui copil, transmițându-i că este cunoscut gestul infantil, deplasat, mentalitatea naivă.
Şi acum a auzit un glas îngeresc, ce vrei să facem?
Ce să-i răspundă?
– Să ne plimbăm, a fost singurul gând ce i-a trecut prin cap.
– Bine, a acceptat.
Şi au pornit pe aleea ce traversa şirul de castani din parcul central.
Au vorbit? Au tăcut? I-a spus o minciună, două, trei, cât să se dea mare. Adică s-a prezentat student, deşi era elev în ultima clasă, ce-i drept, dar tot elev. Un elev nu are personalitate, nici o femeie-fată nu-l ia în seamă, întrucât identitatea lui este zero, fără nici o relevanță pentru un raport bărbat – femeie. A acceptat minciuna, l-a crezut sau doar s-a prefăcut că-l crede. A impresionat-o parada lui de cultură, de fapt crâmpeie din ceea ce apucase să citească până atunci din filosofi, din clasicii greci, din literatura universală şi română. Făcea paradă mai ales recitând din poeții preferați, Rilke, Eminescu, Goga, Arghezi, Labiş şi Esenin. Mai ales Esenin.
Într-un târziu, a condus-o spre locuința din strada Poştei, unde îi spusese că îşi avea cvartirul. Au urcat scările abrupte, la un moment dat i-a propus să facă un mic concurs: cine ajunge primul până la capătul scărilor primeşte o recompensă. A ajuns, prin hotărârea lui cavalerească, ea.
– Ce recompensă vrei? a întrebat-o.
– Să-mi dai un pupic pe obraz, să te întorci şi să pleci, fără să vezi unde intru.
Aşa a făcut şi a început să coboare, cu tristețe, reproşându-şi prostia pe care o făcuse.
Au trecut câteca zile otrăvite. Şi câteva nopți dominate de făptura ei, mai exact de vise în care i se împlineau toate visele. Se trezea în zori, umilit şi disperat. În casă, în oraş, viața se desfăşura ca şi până atunci. Cutreiera parcul, străzile, căutând-o, sperând că o va întâlni. Pe măsură ce timpul trecea, simțea că sufletul i se spărgea în mii de fărâme, îl stăpânea un dor năpraznic, cu care nu ştia cum să se descurce.
Într-o zi, ascultând la difuzorul din stradă stația locală de radioficare, i-a recunoscut, ca printr-o binecuvântare, vocea. O voce caldă, solară, unică.
L-a podidit o bucurie, ca o beție. A întrebat un trecător unde era stația de radioficare. I s-a spus că pe strada Poştei şi a gonit în direcția acelei străzi. Abia când a ajuns acolo, s-a mai neliniștit. Care era clădirea, la ce număr? A bătut la prima poartă. A apărut în prag o femeie în vârstă, într-un capot albastru, cu flori albe.
– Ce doriți tomnu? l-a întrebat, cu accentul acela specific al nemțoaicelor.
– O caut pe domnişoara Ursache.
– Sunați la apartamentul doi.
A sunat. I-a deschis. Zâmbind ştrengăreşte.
– Deci, m-ai găsit?
– Te-am găsit. Şi sunt atât de fericit, încât îmi vine să strig, ca să audă toată lumea.
– Stai uşor, cu fericirea, l-a temperat, cu acelaşi zâmbet. S-ar putea să ajungi la concluzia că te-ai înşelat.
– Nici nu-mi trece prin cap. După atâtea zile de căutare, de nelinişte şi de dor, faptul că te-am găsit îmi dă o stare de beție.
– Bine, hai înăuntru.
Apartamentul, mic, era format dintr-o cameră care slujea ca dormitor, de sufragerie şi bucătărie, baie şi toaletă. Pe un fotoliu şchiop dormita o pisică florană. Când a intrat şi-a ridicat capul, privindu-l o secundă ca şi cum l-ar fi cercetat, apoi, mulțumită sau indiferentă, s-a culcat la loc.
Din acea zi a început bătălia lui pentru cucerirea teritorială a fetei – femei. Mai întâi a pus stăpânire pe buze, lacom, fără saț, mereu flămând după ele. Ore nesfârşite de săruturi, dulci, tulburându-i mintea şi trupul. Următorul pas au fost sânii, cu sfârcurile întărite la atingerea buzelor, a degetelor, pe care îi cuprindea cu o adevărată evlavie şi adorare în căuşul palmei. Apoi, mâna lui a îndrăznit să coboare spre coapse, gura să sărute interiorul acestora, picioarele şi fiecare deget în parte. Se prosterna în fața trupului ei, îl slujea, ca şi cum ar fi slujit într-un templu. Vorbele erau puține. Neînsemnate. Tăcerea era lungă, încărcată de ecoul simțurilor. Noapte de noapte, îi mângâia fiecare părticică a corpului, ajungând cu simțurile la paroxism.

A trecut vara. Pădurea a început să se îngălbenească. Pe nesimțite a pătruns în mintea sa gândul că va trebui să se reîntoarcă în oraşul unde urma să-şi termine liceul. Cocheta cu ideea să renunțe, să rămână acolo, lângă îngerul care-i cucerise ființa. Nu se întreba ce vor spune părinții, cu ce va urma să se întrețină, pe ea şi pe el, nici nu-şi punea întrebarea dacă ar fi acceptat, în ce fel? Unirea lor pentru totdeauna. Până la adânci bătrânețe, până la moarte.
Într-o după amiază se întocea, într-un zbor, pe strada Poştei, cu întreaga lui ființă robită de aşteptare şi de dorință. A sunat. N-a răspuns nimeni, A insistat şi rezultatul a fost acelaşi. A bătut cu pumnul în uşă, până când aceeaşi femeie pe care o ştia de mai înainte, a deschis geamul şi i-a spus cu accentul ei şvăbesc:
– O căutați pe domnişoara Rodica?
A încuviințat, din cap.
– N-o mai căutați. Azi dimineață şi-a făcut bagajele şi a plecat. Ca să prindă trenul de şapte.
S-a clătinat, parcă izbit în frunte cu un ciocan.
„Nu se poate, s-a gândit. Nu se poate, a strigat în sinea lui. Cum să plece aşa, fără să spună, fără să-şi ia rămas bun? Să mă lase singur, gol, pustiu?”
– Şi nu ştiți unde s-a dus? a mai întrebat.
– Sigur nu ştiu. Vorbea de un transfer care i s-a aprobat, dar nu a spus unde.
S-a aşezat pe o treaptă. Şi-a cuprins capul cu mâinile şi a izbucnit în plâns. Simțea că lumea se sfârşea pentru el chiar în acel moment.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg