Față în față cu mine

 

azi stau față în față cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăța cât
să dau vieții
cât morții şi cât să
las lui Dumnezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toți rătăciții pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe

departe…

 

Între mine şi cer e o umbră

 

nici nu ştiu dacă numele meu e
teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viața în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezența căruia
am învățat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
țin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparțin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezență în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viața şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

 

Tristeți târzii

 

iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toți oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip

respir acum din mine puțin câte puțin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas –
un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te

 

Decembrie se repetă

 

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

mama avea ochii sticlați şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ținea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învățat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respirația îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă

 

Crez

 

Cred în ceea ce doar numai unii
mai cred
și respir
prin ochiul lui Dumnezeu
zi de zi
de-adevăratelea
trăiesc și mă plimb
prin povestea vieții
ca un soare pe un cer
învolburat

și cât de cumplit ar fi dacă
ar veni înghețul…