Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ființa ca adevăr și problema falsului în “Despre respingerile sofistice” (1) a lui Aristotel sau despre ludicul logic

Ființa ca adevăr și problema falsului în “Despre respingerile sofistice” (1) a lui Aristotel sau despre ludicul logic

Cunoscuţi ca fiind cei mai pasionaţi traducători şi interpreţi ai filosofiei aristotelice, scolasticii spuneau că: ens et verum convertuntur, sau şi mai explicit „Verum et ens sunt omnia idem” (2). Adevărul și ființa sunt în întregime aceleași.
Această idee nu este neapărat specifică filosofiei aristotelice şi nici măcar celei platonice, ea fiind una perenă pentru filosofia greacă şi, pînă la un punct, pentru cea europeană. Încă Parmenide spunea în Proemiul la Despre Natură că există două căi ale cunoaşterii. Prima, cea a adevărului, spune că existenţa (fiinţa) este şi că este imposibil ca ea să nu fie, iar a doua, falsă şi care nu duce nicăieri şi care spune că existenţa nu există şi că, cu necesitate, nonexistenţa există. (3)
Această concepţie o regăsim, cum spuneam, şi la Platon care în Philebos arată că: „Nous-ul este sau identic sau cel mai asemănător cu adevărul”. (4)  Prin urmare, adevărul este ceva de ordinul esenţei (fiinţei) realităţii.
Şi Aristotel se înscrie în linia tradiţională a concepţiei greceşti despre adevăr şi fiinţă, cu atît mai mult cu cît numeşte filosofia: theoria alethes – ştiinţa adevărului. În Metafizica, Stagiritul afirmă textual: „ E corect, pe de altă parte, ca filosofia să fie numită ştiinţa adevărului. Căci finalitatea ştiinţei teoretice este adevărul, în timp ce finalitatea ştiinţei practice este acţiunea.” (5)
Sigur, noţiunea de theoria a fost dezbătută pe parcursul unei alte lucrări (6), şi acolo am determinat faptul că aceasta este o cunoaştere specială, în care intelectul activ se contopeşte cu obiectul, pe de altă parte, am dezbătut variat termenul de aletheia, atît pe parcursul lucrarii precizate cît şi în analiza asupra metafizicii platoniciene. Legătura dintre ceea ce este esenţa realităţii (fiinţa fiinţării) şi adevăr este una congeneră.
Aristototel o spune cu claritate: „Aşa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţare”. (7)
Reformulînd, Thoma de Aquino crede că: „Fiecare lucru are atît adevăr cîtă existenţă are”. (8)
Deducem de aici, că fiinţarea este oarecum supraordonată într-o serie de stări de existenţă pe care nous-ul le va sesiza prin fenomenul de recunoaştere – identificare. Tot ceea ce este recunoscut ca fiind real este trecut domeniului adevărului, tot ceea ce este opus adevărului este trecut neexistenţei şi asimilat falsului. Acesta este tipul de adevăr potenţial în care falsul şi eroarea îşi pot găsi, oricînd, locul.
Revenim la ideea după care întreaga filosofie grecească, de la primele ei încercări şi pînă la ultimile ei zvîcniri din elenism, este vertebrată de noţiunea de adevăr ca fiind identică cu cea a fiinţei.
Pentru Aristotel atît adevărul cît şi falsul implică synthesis şi diairesis, adică unire şi diviziune. Adevărul reprezintă realitatea, fiind „adequatio rei ad intellectus”. „Deoarece ceea – ce – este şi ceea ce nu este se concep pe de-o parte în raport cu figurile categoriilor, pe de altă parte în raport cu virtualitatea şi cu actualizarea acestor categorii sau a contrariilor lor, şi în fine [în sensul principal] în raport cu adevărul şi cu falsul, aceasta trebuie să corespundă în realitate cu momentul asocierii şi al disocierii/unui subiect de un predicat/: astfel că spune adevărul cel care gîndeşte disociat un subiect şi un predicat care sunt disociate/în realitate/, sau cel care le gîndeşte asociate pe cele care sunt asociate. Spune falsul cel care declară lucrurile a fi invers de cum sunt. […]. La fel stau lucrurile şi cu Fiinţele necompuse; nu e cu putinţă să te înseli în privinţa lor. Căci toate acestea există în actualizare şi nu în virtualitate. Într-adevăr, altminteri ar fi supuse devenirii şi ar pieri, dar în fapt ceea-ce-este intrinsec nici nu devine, nici nu piere; altminteri ar trebui să devină din altceva. […]. Adevărul înseamnă a gîndi aceste/entităţi necompuse/. De fapt, falsul nu există, nici eroarea/în privinţa entităţilor necompuse/, ci există numai ignoranţa…”  (9)
Există, prin urmare, un adevăr al lucrurilor compuse care pot fi la modul lui „synthesis” şi adevărurile „asyntheta” adică cele care implică diviziunea. Ele sunt supuse principiului „adequatio rei ad intellectus”. Ele sunt ataşate tipului discursiv al intelectului, adică intelectului pasiv.
Tot aşa, există adevărul lucrurilor necompuse, simple, adevărul în care falsul şi eroarea sunt excluse, perceptibil prin „intuiţia intelectuală” şi care este adevărul aparţinător intelectului activ.
De aici, putem trage concluzia că există două tipuri de adevăr la Aristotel: un tip condiţionat ontologic, potenţial, care priveşte synthesis şi diairesis, şi care ţine de intelectul pasiv. Acesta ţine de rostire, de nivelul lui a spune şi este supus erorii şi falsului.
Există, apoi, un al doilea tip de adevăr care este adevărul ontologic, în act, care ţine de cunoaşterea esenţei realităţii, a fiinţei fiinţării, el priveşte cunoaşterea celor necompuse, indivizibile, a eidos-ului sau universalului. Cu privire la acest adevăr, al intelectului activ prin excelenţă, nu există posibilitatea falsului sau înşelării, doar ignoranţă.
Ceea ce este acum vizibil cu adevărat este faptul pe care încă Platon îl spunea în Philebos (10), anume că „Nous-ul este sau identic sau asemănător cu adevărul”, prin urmare, adevărul se realizează prin aceste două moduri: prin identificare cu fiinţa fiinţării sau prin asemănare. Tot aşa, fiinţa se dezvăluie fie prin analiza fiinţei fiinţării, deci prin elementul discursivitate, fie prin intuiţia intelectuală, „dintr-o dată”, prin intermediul intelectului activ, intelectul poietic.
Grecii au avut întotdeauna intuiţia şi, uneori, certitudinea că fiinţa, adevărul şi realitatea sunt Una. Nici gîndirea filosofică aristoteliciană nu va face rabat de la acest dat.
Nu numai fiinţa şi adevărul intră în preocupările majore ale lui Aristotel, ci şi problema falsului ca opus adevărului şi existenţei. Toată această problematică a fost atinsă la modul aproape exhaustiv de Aristotel în cuprinsul a trei lucrări. Parţial în Primele analitici şi în Topica şi o lucrare specială dedicată acestor probleme intitulată Despre respingerile sofistice.
Sigur că, Despre respingerile sofistice ar trebui să se ocupe, în aparenţă, mai ales logicienii, însă avînd în vedere caracterul pur ontologic al aşa – zisei „logici aristoteliciene”, ne rezervăm dreptul de a analiza aceste scrieri din perspectivă ontologică.
Trebuie pornit de la premisa că dacă raţionamentul face posibil adevărul şi dacă adevărul este dat tocmai de adecvarea intelectului la lucru, există, totuşi, situaţii în care poate apărea eroarea sau, după caz, falsul. Acest potenţial al falsului ţine de eroarea predicaţiei, şi nu numai, şi este un atribut exclusiv al lucrurilor compuse, cele asupra cărora se apleacă intelectul pasiv.
Judecata falsă duce la neadecvare, la lipsa realităţii. Or, pentru Stagirit, la fel ca pentru toţi filosofii greci, neadecvarea la adevăr (realitate) este sinonimă cu neantul, cu nefiinţa.
Pentru a-şi putea dezvolta teoria judecăţilor false Aristotel găseşte teren prielnic în argumentările sofistice. De aceea, teoria judecăţilor false se va fi numită de acesta judecăţi sofistice.
Aristotel împarte sofismele în două mari clase: pe de o parte sofismele de limbaj, in dictionem, pe de cealaltă, sofismele care nu se sprijină pe limbaj, extra dictionem.
Această împărţire este una pur metodologică şi nu are nimic de a face cu vreo clasificare in rem a judecăţilor sofistice. Ea este făcută, probabil, din raţiuni didactice şi nu are nici un impact asupra formei logico-ontologice a judecăţii. Totuşi nu vom putea reda într-o altă formă aceste sofisme, dar ne vom rezuma la simpla lor enumerare, considerînd că un aspect atît de important al atitudinii Stagiritului faţă de excesele eristice ale sofiştilor nu putea fi eludat chiar dacă noi vizăm doar aspectele „metafizice” ale gîndirii lui Aristotel.
Există mai multe sofisme pe care le putem încadra în categoria „sofismelor de limbaj”. Acestea sunt (11):

 

A. Sofisme in dictionem

 

1. Amfibolia, acel tip de sofism în care se creează două înţelesuri dar pare a avea doar unul. Exemplu: „Nu învăţăm ceea ce cunoaştem”
2. Fallacia prosodiae seu accentus, sofism construit pe baza calamburului, în limba greacă dată de accentul lexemului. Exemplu: Este locul unde (οﬞύ) tu descinzi o casă? – Da – Dar tu ai spus că locul unde (ούﬞ) descinzi este o casă, deci casa este o negaţie (ού).
3. Omonimia, sofism bazat pe ambiguitatea cuvintelor. Exemplu: „Răul este un bine pentru că tot ceea ce este necesar este un bine şi răul este necesar”.
4. Fallacia compositionis et divisionis, sofism construit prin compunerea şi divizarea cuvintelor. Exemplu: Este oare adevărat dacă spunem în momentul de faţă că te-ai născut? – Da –Aşadar, te-ai născut în momentul de faţă. O altă împărţire ale lexemelor întrebării va da: este adevărat dacă spunem în momentul de faţă că te-ai născut, dar nu că te-ai născut în momentul de faţă.
5. Fallacia figurae dictionis (forma limbajului). Bazat pe confuzia creată pe cuvintele terminate în aceleaşi sufixe sau inflexiuni gramaticale. Exemplu: „călcăm oare peste ceea ce mergem? – Da – Dar mergem toată ziua”. În propoziţie se vorbeşte de timpul în care se merge şi nu de locul pe care mergem.
6. Forma expresiei. Aceste sofisme se produc „cînd ceea ce nu e acelaşi lucru se exprimă în aceeaşi formă: masculinul şi femininul şi unul şi celălalt”.

 

B. Sofismele extra dictionem

 

Aristotel arată că acest gen de sofisme se produc atunci cînd un atribut aparţine, în acelaşi timp, lucrului şi accidentului său.
Aceste sofisme sunt în număr de şapte, după cum urmează:
1. Fallacia accidentis seu a dicto simpliciter ad dictum secundum quid. Acest tip de sofism pune subiectul şi predicatul în aceeaşi sferă. Exemplu: „Ştii ce am să te întreb? – Nu – Dar eu te întreb un lucru pe care îl cunoşti, deci nu ştii ce ştii!”
2. Fallacia a dicto secundum quid ad dictum simpliciter. În acest sofism se confundă o afirmaţie generală cu una limitată, fie legat de elementul timp fie de spaţiu. Exemplu: „Oare ceea ce nu vrea un om prudent este un rău? – Da – Dar el nu vrea să piardă un bine. Aşadar, binele este un rău”.
Tot din această categorie, afirmă Aristotel, face parte şi paradoxul cretanului mincinos. În Despre respingerile sofistice, acesta arată că: „Raţionamentul este acelaşi cînd zicem că acelaşi om poate, în acelaşi timp, să mintă şi să spună adevărul. Dar fiindcă nu este uşor de văzut dacă sensul absolut se aplică la a minţi sau a spune adevărul, cazul pare greu de soluţionat. Nimic nu opreşte pe cineva să nu mintă în chip absolut, ci să spună adevărul într-o anume privinţă şi despre un lucru determinat, adică să spună adevărul în unele aserţiuni, dar nu în chip absolut.” (12)
Această soluţie aristotelică, deşi nesatisfăcătoare în întregime, face primul pas real spre soluţionarea acestui paradox: „Şi totuşi este aici prezentă o idee genială care este principiul soluţiilor medievale şi moderne şi anume că trebuie deosebite în [paradoxul] mincinosului diferite aspecte – am spune astăzi trepte”. (13)
3. Ignoratio elenchi, sau ignorarea subiectului. Cineva afirmă un lucru, dar i se răspunde prin afirmarea altui lucru.
4. Petitio principii, în acest sofism se considferă demonstrat tocmai ceea ce trebuie demonstrat.
5. Fallacia consequentis, non sequitur, falsa consecinţă. Aristotel exemplifică acest sofism după cum urmează: „Dacă ceea ce a devenit are un început, atunci ceea ce nu devine urmează să nu aibă început, aşa încît cerul, care nu are început, este etern. Dar această consecinţă nu este exactă, ci succesiunea este inversă”. (14)
6. Non causa pro causa, falsa cauză, sofism cunoscut, ulterior, sub numele de post hoc, ergo propter hoc. Este un sofism de inducţie prin adăugarea unei date noi. Cauza antecedentă este considerată eronat drept cauza precedentă.
7. Fallacia plurium interrogationum, sau reunirea falacioasă a mai multor probleme într-una singură. Exemplu: „Dacă un lucru este bun, iar celălalt rău, atunci, dacă dăm un singur răspuns la amîndouă, vom fi siliţi să spunem că este adevărat şi că aceste lucruri sunt bune şi că ele sunt rele, cum şi că nu sunt nici bune nici rele (căci cele două lucruri nu au aceleaşi însuşiri), aşa încît acelaşi lucru este şi bun şi rău, sau nici bun, nici rău”. (15)
Prin rezumarea acestor sofisme Stagiritul este conştient că nu epuizează întreaga lor gamă. Este un lucru nou chiar pentru filosofia greacă crearea şi jonglarea cu aceste raţionamente falacioase. Ele duc gîndirea dincolo de raționalul existenței privit ca adevăr al ființei mergînd pînă la a spune că falsul reprezintă neantul în opoziție cu existența. Este concluzia cu care Aristotel îşi încheie Despre respingerile sofistice.

 

 

Note
1 Vezi și comentariile lui Dan Bădărău la Respingerile sofistice, Organon, II,
trad., Mircea Florian, Ed. Științifică, București, 1958.
2 Thoma de Aquino, De veritate, Quaestio I, art. 1. 5.
3 Vidi, M. Arman, O istorie critica a metafizicii occidentale, vol I,
p. 230 şi urm., Grinta, Cluj, 2007.
4 Platon, Philebos, 65 d.
5 Op. cit., II, 1. 993 b.
6 O istorie critică a metafizicii occidentale, vol., I, pp. 19 – 21, Grinta, Cluj, 2007.
7 Metafizica, II, 1, 993 b.
8 Thoma de Aquino, Comment. Sententiarum. I, d, 19, quaestio I, art. 1.
9 Aristotel, Metafizica, IX, 10, 1051 b.
10 Vidi supra., Op. cit., 65 d.
11 Redăm sofimele „aristoteliciene” şi exemplele însoţitoare după Anton Dumitriu,
Op. cit, pp. 241 – 243.
12 Op. cit., 25.
13 J. M. Bocheński, Formale Logik, p. 152.
14 Apud Anton Dumitriu, Op. cit., p. 243.
15 Aristotel, Op. cit., 30.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg