Octavian Hoandră
Jurnal de pandemie
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020

 

 

Timpul pe care îl trăim, marcat de ideologii inepte și peudosavanți, nu putea decît să culmineze într-o pandemie despre care s-a scris deja atit de mult încît, nu de puține ori, devine plictisitor să mai citești încă o lucrare, încă un articol, încă o însemnare despre ceea ce s-a definit ca fiind o pandemie.
Desigur, pandemia cea mai îngrijorătoare, dincolo de cea de Covid 19, este pandemia fake news, a falșilor savanți, a aparențelor luate drept esențe, a imposturii privite drept competență. Omul secolului XXI nu este nici religios, nici încărcat cultural ci, mai degrabă, întors la tenebrele Evului Mediu sau mai bine al comunei primitive și al tipului ei de organizare. Nu, nu greșesc, nu mai e mult pînă acolo, căci ideologia neomarxistă și progresistă dublată de dezvoltarea malefică și haotică a tehnologiei informației împinge lumea la obscurantismul societății primitive și al tipului de conviețuire dat de familia Punalua despre care ne vorbea Engels în Der Ursprung der Famillie, des Privateigenthums und der Staats(1884).
Omul care refuză „a patra revoluție tehnologică”, din care lipsește tocmai omul, este catalogat de apologeții analfabeți ai tehnologiei informației și ai „digitalizării” drept retrograd, în ciuda culturii lui, a capacității superioare de analiză, a viziunii asupra lumii, a concepției articulate asupra acesteia. Cultura plină de toate rebuturile și gunoaiele regăsite în halda internetului, îl face pe „homo digitalicus” să se creadă un soi de supraom, omniscient, vizionar, însă, luat la rigoare, acesta nu este decît un analfabet funcțional. Țările care absolutizează cultul informației și aberațiile climatologice care încep să fie combătute de adevărații savanți care, pînă ne demult, au ales să tacă, dezvoltă o involuție care se poate lesne vedea cu ochiul liber. Acest lucru este cu atît mai dureros cu cît tocmai aceste țări au fost în decursul istoriei cele care au dus înainte spiritul și umanitatea.
Octavian Hoandră, care este literat, într-un foarte bine scris și incitant Jurnal de pandemie (Școala Ardeleană, 2020) se întreabă, cu multă îndreptățire, dacă computerul este stăpînit de om sau această unealtă este stăpînul omului? Pericolul pe care îl sesizează este transferat asupra relațiilor interumane, culturale, politice și geopolitice. Răspunsul este unul așteptat și vine în întîmpinarea întrebărilor puse de noi în Eseu asupra imaginativului uman (Tribuna, 2020) care, la fel ca și cartea lui Octavian Hoandră, a fost deja tradusă în mari culturi occidentale. Să fie acesta un semn că Occidentul în vizibilul lui declin profețit încă de Oswald Spengler manifestă dorința de a se trezi? Extrem de greu de spus dacă această tendință malefică de a șterge „memoria afectivă”, respectiv dacă cunoașterea schizofrenică, așa cum o numea inegalabilul maestru al lui Cioran, Benjamin Fondane, va reuși o victorie totală asupra umanismului despre care vorbea atît de pătrunzător Heidegger în celebra Scrisoare despre umanism. Nu ne referim aici la acel umanism „căldicel” promovat, în general, în epocile lipsite de cultură, așa cum este epoca actuală, ci la umanismul în care omul poate accede spre „gîndirea blîndă”(Heidegger), spre esența omenescului din om surprinsă de filosoful de la Freiburg în vocabula Dasein.
Mesajul pe care îl transmite Octavian Hoandră, care vine în cultură pe latura franceză, este, pentru cititorul avizat, unul al umanismului aflat „la capătul ultimei respirații”, al unei pledoarii pentru o umanitate integrată dar nu acaparată și subjugată de „peștera informațională”, de caracterul malefic, antiuman și antiumanist al gîndirii calculatoare(Heidegger) care își exprimă puterea în această malefică, prost înțeleasă și deformatoare tehnică a informației.
Jurnalul de pandemie al lui Octavian Hoandră, cea mai reușită încercare literară despre acest subiect, are ca fundament al interogației și observației memoria și timpul, două dintre elementele esențiale ale raportării omului la lume. O scriere literară, indiferent de genul abordat, nu dobîndește valoare atîta vreme cît nu se raportează la dimensiunea metafizică a existenței. Toate modele și modelele literare care înșiră cuvinte de dragul cuvintelor și fac construcții goale de sens precum catedralele din care a dispărut spiritul, nu vor sfîrși altfel decît la halda de gunoi a istoriei.
Hoandră se întreabă, aproape retoric, care este diferența dintre memoria informatică și memoria afectivă. Răspunsul vine firesc: umanitatea și genialitatea pe care informatica și toate cele care derivă din ele nu le vor putea atinge niciodată. Un lucru cît de poate de simplu și firesc, de altfel. Timpul ca fiind un timp al memoriei (Proust) este și un timp al istoriei (Hegel), dar în aceeași măsură un timp exclusiv al meu (jemeinich), cum frumos spune țăranul de pretutindeni și Heidegger care afirma că gîndirea lui nu este decît „o gîndire țărănească”. Nu timpul curge, ci ceea ce curge în fenomen suntem chiar noi înșine. Intrăm în timp odată cu nașterea și ieșim din el odată cu moartea. Fenomenul care curge între aceste două momente cruciale ale existenței suntem chiar noi. Eu, fiecare Dasein în parte, este timpul. Nu există un timp material și nici unul abstract decît raportat la subiect. În ecuația existenței, în afara mea, a subiectului, timpul nu există. Este, într-un fel, și concluzia la care ajunge Octavian Hoandră, deși el privește problema mai mult din perspectiva destinului, a divinității, a timpului dat, concluzia este asemănătoare. Noi suntem timpul, indiferent cît am dori să-l mascăm sau să-l escamotăm el se arată în chipul și ființa noastră. Numai că, dacă filosofic afirmăm că timpul e o percepție a intuiției, teologic noi sălășluim în timpul acordat de creator: „Ne-am obișnuit să cumpărăm timp, iar doctorii ne ajută să prelungim viața, amînînd clipa aceea cît mai mult posibil. Să avem iluzia că ne controlăm destinul. Ne-am imbecilizat crezînd că timpul ne aparține. Femei și bărbați, deopotrivă, încercăm să ștergem de pe fața și de pe trupul nostru urma trecerii lui, crezînd că l-am păcălit, că îi putem înșela pe ceilalți – și pe noi în felul acesta.” Spune Hoandră. Dincolo de problematica destinului, care este unul hotărît aprioric, ca în orice gîndire care se revendică și teologic, problema timpului rămîne cea a individului, a subiectului, respectiv a devenirii fenomenului.
Desigur, memoria este legată de timp. Timpul ca dimensiune a afectivității, deci luat drept „intuiție sensibilă pură” (Kant), este timpul istoriei, prin urmare timpul spiritului și al devenirii lui (Hegel). Hoandră intuiește perfect absența acestuia în tehnologia informației, tehnologie care tinde să se pună în centrul existenței pe ea însăși și să înlocuiască omul. Aceasta este memoria și gîndirea schizofrenă de care vorbea Benjamin Fondane la începutul secolului trecut. Acesta este modelul lumii în care omul este coborît la nivel de unealtă de către chiar unealta făurită de el. Memoria schizofrenă poate șterge Spiritul și istoria printr-un simplu „delete”, pentru simplul motiv că ea nu se află în interiorul lumii și timpului ci dincolo de ele. Astfel „homo digitalicus” poate deveni un adevărat Dumnezeu, poate rescrie istoria umanității și o poate arunca la începuturile ei, la comuna primitivă și la familia Punalua.
Ca spațiu al memoriei, Jurnalul de pandemie al lui Octavian Hoandră trece cu mult de ceea ce își propune un jurnal. El îndeamnă la rațiune și meditație profundă asupra lumii contemporane, a istoriei și spiritului uman. Angoasa pe care autorul o trăiește cotidian este legată nu atît de posibilitatea morții iminente cît de evidenta degradare a culturii și civilizației milenare a omului. Această angoasă este dată de moartea spiritului devenită mai evidentă odată cu debutul acestei pandemii.
Ipochimenii care vor prelua acest dar al zeilor care este spiritul, întruchipați în ceea ce noi numim „homo digitalicus”, nu sunt interesați de această moștenire. Umanitatea rămîne fără om, adică fără legatarul spiritului pentru că l-a făurit pe „homo digitalicus”. Știu că tot felul de tembeli, cu toată cultura umanității în telefon dar analfabeți funcțional, se vor indigna și vor considera aceste rînduri inacceptabile, la fel cum este, pentru ei, și Jurnalul de pandemie al lui Octavian Hoandră. E un fapt normal. Pentru omul nou, „homo digitalicus” adevărul, istoria, spiritul, sunt lucruri de nesuportat. El va dori să șteargă totul în favoarea afirmării singularității sale. În acest fel, Apocalipsa se află la un click distanță. Am mari îndoieli că acest specimen, „sine mens sine anima” și care deja există, va rezista acestei tentații. Asta în măsura în care vom permite, ca umanitate, dispariția Cărții scrise, adică dispariția memoriei și spiritului genuine.