Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Inedite

Inedite

 

E. Lovinescu. inedite: articole, scrisori, autografe,
prefețe, cereri și petiții, alte documente
(1896-1943), ediție îngrijită de Dan Gulea
București, Ed. Cartea Românească, 2018

 

 

Dan Gulea este un istoric literar dintre cei rari, care simt „arsura” documentului și plăcerea detectivistică a luării urmei pentru a reconstitui un întreg context istoric și cultural. Cartea sa din 2017 Citind marele război. Antologia scriitorilor căzuți (ed. M.N.L.R.) a fost unanim salutată, fiind o restituire extraordinar de interesantă a memoriei scriitorilor care s-au jertfit pe fronturile Primului război mondial. Cea despre care vreau să dau seamă aici este însumarea unor documente legate de criticul E. Lovinescu. Într-o perioadă în care autoritatea critică este pusă în discuție, și teoretic dar, mai ales, practic, simultan cu o nevoie acută la nivelul lumii culturale de instanțe critice la care să ne raportăm, figura lui E. Lovinescu își câștigă o nouă actualitate. Câteva dintre principiile sale au o tristă (în sensul că ar fi trebuit de mult să fie achiziții definitive, banalități) nevoie de apărare: încrederea în valoare și în destinul nostru cultural, autonomia (dar nu autarhia) esteticului, „de-la-sine-înțelesul” că singura afiliere normală a culturii noastre este cea pro-occidentală, europeană, sincronicitatea la toate nivelurile culturii, deschiderea permanentă spre surprinderea noului care apare ca surpriză, deseori contrariant, răbdarea întru încurajarea valorii etc. Alexandru George parcă spunea ceva de genul nimic nu este în Călinescu, care să nu fi fost înainte în Lovinescu. Exagerat desigur, dar adevărat în fond! Dau acest citat ca memento pentru o observație curentă: cea mai fertilă epocă a literaturii noastre a fost și cea mai bogată în critici străluciți! O relație de cauzalitate trebuie să existe…
Ca din orice culegere de documente, iese la iveală de aici în primul rând omul cotidian. Om impregnat de literatură, trăind numai pentru și prin literatură. În slujba căreia depune o energie fantastică. Scrie și publică enorm și divers, traduce, citește cunoscuți și necunoscuți, intermediază publicări, se preocupă de cenaclu și de revistă, publică manuale de latină și franceză, urmărește toate revistele și ziarele, expediază și primește cărți și publicații, călătorește, primește vizite legate firește, în primul rând, tot de lumea literară. E în centrul cancanurilor literare, nu mai puțin contondente atunci ca acum. Este o „neoboseală” care ne fascinează azi, căci ne apare ca o caracteristică generală a epocii. De ce ni se pare că oamenii aceia aveau mult mai mult timp și mult mai multă energie? Ea se revarsă din toate aceste (în)scrisuri adunate cu mare hărnicie și dibăcie filologică de către îngrijitorul ediției. De altfel, în eseul din finalul volumului, E(ugen) Lovinescu. Eseu despre identitatea literară, desigur aparținându-i, dar din modestie și scăpare redacțională nesemnat nici pe pagina de titlu, nici la sumar, tocmai asupra acestei dăruiri absolute se insistă cu justificare. Mărturiile acestea atât de diverse, de la un proces verbal al unei comisii de bacalaureat la o dedicație pe unul din volumele sale, sunt puncte ale acestui traseu în care, „dacă literatură nu e, nimic nu e”. Îl vedem polemizând cu Maiorescu încă de la începuturi și întorcând împotriva bătrânului critic tocmai argumentele cu care acesta se afirma în junețe: că un neadevăr nu devine adevăr prin aceea că este național. În chestiunea de strictă specialitate a pronunțării latinești, bătrânul Maiorescu este combătut cu propriile arme „am convingerea indestructibilă că o problemă științifică/…/nu trebuie privită nu trebuie privită sub unghiul de vedere național și această convingere mi-a format-o însuși dl. Maiorescu prin întreaga activitate critică de peste 40 e ani…”. Splendidă predare de ștafetă, prin polemică! Scrie o dramă, De peste prag, pe care Maiorescu notează sec „falș”, „nenatural”. „Mai puțin sever decât o merita” notează mult mai târziu, autoironic, Anonymus Notarius. Să fie o azi pierdută capacitate de detașare, de aplicare implacabilă a bisturiului critic asupra propriei opere? Cred că e vorba de un anume model de conduită, nu numai critică, ci general umană. De altfel, polemica este mereu prezentă, este cumva o trăsătură a meseriei, așa cum mecanicul se murdărește de ulei. A doua bătălie canonică, după formula foarte nimerită a lui N. Manolescu, însemna, în fond, un nou model de critică literară, aplicată la text și nu cultural-ideologică, contextuală în fond, cum era în epocă, încă de la Maiorescu. De aici senzația, perceptibilă în tot ce scrie autobiografic Eugen Lovinescu, că este „singur printre critici”, ca să parafrazez un titlu de mai târziu al unui poet. Destinul deschizătorului de drumuri… De altfel, rămâne foarte greu de tranșat în ce măsură un critic identifică subtilitatea acelui faimos saeculum sau, mai degrabă, contribuie decisiv la formarea lui. În împrejurările Marelui Război atitudinea lui Lovinescu impune ieșirea din spațiul strict literar: „…am participat, așadar, la determinarea atmosferei prielnice pentru intrarea în acțiune, și, pentru prima dată, scrutând, dacă nu arta, cel puțin pe scriitori sub raportul conștiinței, am completat revizuirile literare printr-o serie de revizuiri morale, neocolind expresia crudă și violența reclamată de certitudinea morală mult mai categorică decât cea estetică/…/: singura mea contribuție într-un alt domeniu decât cel al literaturii”. A-i scruta pe scriitori sub raportul conștiinței… ce program! Și ce atitudine exemplară!
Sigur că axul principal al ediției de față sunt cele 80 de scrisori către Hortensia Papadat Bengescu. Dacă literatura noastră ar fi bogată în biografii, așa cum ar merita, ale principalilor ei autori povestea relației dintre cei doi ar ocupa cu siguranță un volum de mare atractivitate. Scrisorile dezvăluie și ascund, cum se întâmplă într-o epocă în care convențiile au încă o puternică funcție reglatoare. Sunt doi oameni care trăiesc într-un spațiu burghez, respectându-l. El i se adresează cu „Scumpă prietenă” și încheie cu variantele formulei „cu afecțiune” sau „cu vechea mea flacără nestinsă”. Dan Gulea face o detaliată, microscopică, analiză a legăturilor dintre scrisori și paginile literare ale celor doi. Desfășurate pe o lungă perioadă, începând din 1919, scrisorile se constituie într-un fel de jurnal al operei criticului, mai ales în ultima parte a vieții, în care recunoașterea publică este tot mai marcată. Îi spune, de exemplu, în 1938, legat de romanul Rădăcini: „Ești cea mai mare creatoare epică a noastră”. Faptul divers, precum acea misterioasă, greu descifrabilă, „interceptare” a unei convorbiri telefonice dintre cei doi prin anul 1932 (De către cine? În ce scop? Cu ce urmări? Mister!) rămâne o raritate în aceste scrisori. Și ele încărcate de literatură, în toate sensurile. Uneori e mai „epic”, povestește întâmplări din voiajurile numeroase sau retragerile la Fălticeni, vizitele diverșilor cunoscuți comuni sau isprăvile iubitei fiice, Monica.
Dacă vrem să vedem, indiscreți, amănunte ale vieții cotidiene din perioada interbelică, cu siguranță că o astfel de culegere de documente este mină de aur. Vedem cât era solda zilnică a unei cătane, cât costa o pâine, cum era alcătuită o comisie de bacalaureat, care erau subiectele examenului, cam cât făcea o scrisoare de la Fălticeni sau de la Paris la București, care erau relațiile între oameni, și între scriitori, care era limbajul documentelor oficiale, (pentru amuzament legat de limbaj, iată ce înseamnă latinistul: în scrisoarea din 30 aprilie 1938 către Hortensia găsim adorabila formulă „dilecta scumpă”, care ne duce direct la ridiculizata declarație a lui Heliade: „A! bellă ești, dilecto!”) cum putea trăi un scriitor din acționariatul la o fabrică de bomboane etc. Și facem, inevitabil, comparații.
Dan Gulea este un istoric literar dintr-o specie rarefiată azi, a „minerilor” care sapă în arhive și biblioteci după documente și știe a le da viață. Iar figura culturală a lui E. Lovinescu aduce în actualitate geografia terenului pe care se poartă orice bătălie canonică. Au mai fost câteva de la dispariția sa. Vreo două purtate (caz unic de dinasticism critic) chiar de fiica sa, Monica. Ideile ce capătă azi o stranie circulație: de diminuare a spiritului critic, de abolire a autorității criticului în numele unei „democrații” a creației, de autarhie etnică așa zicând identitară, anti-europeană în fond, sunt, în esență anti-moderne și anti-lovinesciene. De aceea le reamintesc în final. Noile generații de critici încă trebuie să fie maioresciene și lovinesciene. Pentru că această direcție este singura viabilă pentru cultura noastră. Regretabil că circumstanțele cer să reamintim și azi această banalitate. Meritul cărții de față este de a readuce în prim plan figura celui care a făcut cel mai mult pentru modernitatea autentică a literaturii noastre.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg