Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Întâlniri cu ÎPS Bartolomeu Anania

Întâlniri cu  ÎPS Bartolomeu Anania

Despre mitropolitul Bartolomeu-Anania s-au scris nenumărate articole, eseuri, studii, teze de doctorat etc., dar foarte puține memoriale în care figura marelui cărturar să apară în firescul comportamentelor sale de zi cu zi, adică în intimitatea sa. Iată că doamna Nicoleta Pălimaru ne oferă un jurnal – Întâlniri cu IPS Bartolomeu Anania. Pagini de jurnal (1992-1998), apărut la Editura Limes, Florești-Cluj, 2021 – notând aproape zilnic momentele în care a fost în apropierea acestuia, într-o relație mai puțin protocolară și mai mult afectivă. Jurnalul începe la Văratic, la 2 aprilie 1992. E o adolescentă care se pregătește pentru bacalaureat. Familia sa e în relații apropiate cu Bartolomeu. Împreună servesc masa de prânz, moment prielnic pentru discuții dintre cele mai interesante, teologice, literare ș.a. „Cu părinții la Văratic, la părintele Anania […] ne servește cu cafea. Eu primesc o ceșcuță mică, elegantă. Discuții despre atelierul biblic (Părintele ne citește pagini din Noul Testament), despre olimpiadele de română și filozofie. Părintele ne vorbește cu dragoste și admirație despre Mihai Eminescu […] Îl întreb de ce nu figurează cu poezie sau proză în manualul de română (e amintită în treacăt Miorița lui Valeriu Anania), iar el îmi răspunde cu smerenie: «Nu e treaba mea»”.
Cu pioșenie și conștiinciozitate va menționa despre întâlnirile sale pe durata câtorva ani, când devenită studentă la Cluj („Îi cer binecuvântarea pentru înscrierea la Facultatea de Teologie. Mi-o dă din suflet. «E nevoie să fie și fete în Teologie»”), la Litere și la Teologie, devenind o protejată a Înaltului Bartolomeu, care îi dă sfaturi de viață, o îndrumă în lecturi, îi dă bani să-și cumpere cărți (Gestul îmi amintește de momentul în care, la Cernăuți, Mihai Eminescu primește bani de la Tardini ca să-și cumpere haine iar el cumpă Heine și Goethe), o îndrumă în definitivarea licenței (Jurnalul se încheie în momentul în care tânăra Nicolata devine absolventă de Facultate).
Toate demersurile sale în viață, menționate în jurnal, își au rostul lor numai că ele se centrează pe aceste întâlniri cu Înaltul, pe care îl ascultă duminicile în Catedrală la predicile extrem de bogate în idei, pe care și le notează, reținând pasaje; le rezumă cu atenție și pătrundere („Cuvântul de învățătură – notează la 4 Octombrie 1993 – care trebuie să iasă din gura unui păstor trebuie să se diferențieze de cercetarea științifică teologică. Teologhisirea, trăirea înseamnă scoaterea din scolasticism. Ele sunt vibrația sufletului, dinamica duhului. Trebuie o depășire prin spirit. Importante sunt structurile lăuntrice, nu cele guvernamentale”). Dar, cele mai interesante pasaje rămân cele în care îl vedem pe Mitropolit în momentele de apropiere în relațiile cu cea care îi devine un soi de discipol („Se mândrește cu doi ucenici: Teodor Baconsky și Radu Preda”).
Părintele Bartolomeu e de-acum (1993) Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Îl vizitează la Mănăstirea Nicula „unde și-a mutat atelierul biblic”, merge pe urmele lui la alte mănăstiri: „M-a încântat grădina episcopiei de la Becaș. Aici vine destul de des părintele Anania să se plimbe. Un decor restrâns, ca într-o pictură ce pune accent pe economia mijloacelor artistice, lăsând fantezia să se desfășoare: o căsuță și o alee […] E minunat drumul spre mănăstirea Florești […] mănăstirea de suflet a Înaltului Bartolomeu”.
În martie 1996, de ziua Mitropolitului: „La ora 18 m-am dus la IPS Bartolomeu cu un buchet de frezii, de ziua lui. M-a întâmpinat cu delicatețe: «Vreau ca la mine oamenii să vină cu inima, nu cu flori […] Este prima oară în viața mea când, la vârsta de 75 de ani, mă sărbătoresc și mă las sărbătorit. Am fost botezat în ziua de Buna Vestire. Îi mulțumesc și astăzi lui Dumnezeu pentru darurile Sale! Să-mi dea Dumnezeu sănătate și putere de muncă, să pot isprăvi ceea ce am început. Traducerea Sfintei Scripturi nu se poate face fără o permenantă stare de umilință. Ea nu e o operă literară»”.
Altădată, la 19 Octombrie 1996, în vizită la IPS Bartolomeu: „Avea pe birou două cărți de la editura Deis. Am remarcat din nou ordinea de pe birou și din încăpere. Și-a făcut timp să discute cu mine: «Darul meu de la Dumnezeu este să fac literatură. La Văratec îl citeam vara pe Sadoveanu, iar toamna pe Bacovia. Lucram noaptea până la ora 2-3. Toate cărțile mi le-am scris noaptea. Numai după ce am venit la Cluj mi-am schimbat stilul. Important e să-ți placă ceea ce faci. Mie mi-a plăcut literatura. E ca suferința. În tinerețe, pe toate le citești de-a valma, dar vine vremea selecției”. În privința calculatorului „părintele preferă să-și păstreze «plăcerea scrisului, cu tăieturi, corecturi, ca Arghezi» […] «Am slujit Biserica, iar poezia a fost scăparea mea». El nu crede în vise. «Cu visele suntem în mister». Mi-a povestit visul său din închisoarea de la Aiud. «Mi se deschisese un mare cimitir. M-am gândit că trebuia să mor, dar am rezistat prin credință și cultură. Un coleg de celulă a crezut în vise și a luat-o razna». Cu o tristețe brodată de lumină, spunea că va merge la Aiud să sfințească capela din incinta închisorii, după atâția ani, dar «cu coroană» (se referea la mitră)”. Aceste mărturisiri pe care Nicoleta Pălimaru le consemnează cu minuție, adaugă memorialului lui Valeriu Anania, ca un adgaos de candoare și intimitate.
Într-o altă circumstanță: „Mi-a vorbit despre nevoințele sale de la Polovragi. La întrebarea dacă s-a călugărit din vocație, mi-a răspuns că s-a cam pripit, însă călugăria a fost o făgăduință. «Și dacă eram căsătorit, tot aș fi scris ca Arghezi». Mi-a vorbit și de îndrăgostirile lui, și de faptul că nu mănăstirea are nevoie de tine, ci tu de ea”.
În 1997 lucra cu râvnă la traducerea Bibliei. La 20 ianuarie: „Mi-a spus că lucrează la Psalmul 18. A avut dificultăți de transpunere în românește a cuvântului «vestire» (în gracă e «a foșni»). Traduce doi, trei psalmi pe zi. Lucrează de la 4,30 dimineața. Mi-a citit începutul Psalmului 18: «Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu»” ș.a.m.d.).
Sunt relatate și momente mai… amuzante: „Am fost la Maica Galineea să-i duc un buchet de ghiocei (7 martie) În bucărătie era și ÎPS Bartolomeu. Lucrase la Biblie, iar acum făcea o pauză de cafea”. „Maica Galineea mi-a mărturisit că ÎPS nu se pricepe la bucătărie. De multe ori vine și îi mai spune cum gătea mama lui ostropelul. Îi place să soarbă ciorba […] «Înaltul nu mănâncă mult», spune maica Galineea”.
Într-o altă împrejurare: „A povestit momentul când s-a apucat de scris, în clasa a III-a, la 10 ani, datorită învățătorului Nae, care l-a îndemnat să scrie că poate peste ani îi va citi cărțile. Pentru el a fost o încurajare. A pus în versuri lecția de istorie «Lupta de la Călugăreni», când mergea cu vaca. «Așa m-am apucat de scris, și nici până azi nu las condeiul din mână»”.
Jurnalul Nicoletei Pălimaru nu este neaparat o consemnare a momentelor vieții sale cât un șir de mărturisiri despre întâlnirile cu IPS Bartolomeu, care i-a vegheat părintește drumul în viață, în viața studențească și în cea spirituală. Tocmai de aceea, consemnările discuțiilor cu Înaltul, cuvintele acestuia, rostirile cu înțelepciune, pe care autoarea jurnalului le reține, au însemnătatea lor aparte, pentru că ele nu sunt făcute oficial ci cu delicatețea îndrumărilor magistrului pentru învățăcel. „Fiecare întâlnire și despărțire de părintele Anania îmi transmite mai mult decât o stare. El nu șovăie, știe… știe care îi este datoria, nu se laudă, nu se mândrește cu izbânzile literare sau de altă natură. Se face – întocmai Sfântului Ap. Pavel – pe placul oamenilor, până la un punct, dar își poartă cu demnitate crucea și trăiește creator […] «Am fost un om de carte. Am știut, prin puterea lui Dumnezeu și a dascălilor mei, să discern. Numai de om depinde cum va fi viața lui viitoare»”.
Adesea îl surprinde la masa de lucru, traducând Biblia: „Era în bibliotecă, la masa de lucru, plină de cărți, unde se afla un ceas și un suport pentru instrumente de scris, într-o desăvârșită rânduială. Liniște și echilibru […] Cărțile folosite în munca de tălmăcire erau subliniate cu diferite carioci (roșu, albastru, verde, galben) care păreau să alcătuiască coada unui păun. Era o atmosferă propice studiului și meditației”.
Jurnalul se sfârșește în vara anului 1998 când Nicoleta Pălimaru își susține teza de licență („Am fost la ÎPS Bartolomeu să-i duc exemplarul lucrării mele de licență”), încheind astfel o importantă etapă a vieții sale, de pregătire profesională și intelectuală, dar și una de emoționantă călătorie spirituală, teologică, sub generoasa privire/îndrumare a părintelui Bartolomeu: „Am lăcrimat. S-a încheiat capitolul cel mai palpitant al vieții mele, studenția, vegheată de dialogurile, rugăciunea și sfaturile Părintelui meu, Anania”.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg