Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Kategoriai

Kategoriai

Termenul de „categorie” a suscitat numeroase discuţii încă din antichitate iar abordările contradictorii nu s-au stins pînă în prezent. Aristotel crede, la fel ca maestrul său Platon, că teoria raţionamentului care este însăşi ştiinţa trebuie să înceapă de la Idee, anume de acolo de unde se găseşte esenţa lucrurilor, respectiv în ceea ce noi numim imaginativul poietic aprioric.
În Metafizica (1) ni se spune că: „…Socrate în mod adecvat cerceta esenţa. Într-adevăr el încerca să construiască silogisme, or, principiul silogismului este esenţa”.
Termenul de „categorie” dincolo de sensul de predicament pe care îl are şi care este sensul originar al cuvîntului, capătă la scolastici sensul de genera generalissima, adică genul cel mai general sau genul generalisim.
Este evident pentru oricine care are un anumit nivel al înţelegerii limbii eline că filosofii greci, aşa cum fac orice filosofi, în orice timpuri, au fost nevoiţi să recurgă la „termeni forţaţi”, să împingă barierele limbii dincolo de limitele ei comune, obişnuite. Aşa se întîmplă şi cu Aristotel care va prelua termenul de kategorein din limbajul comun unde are sensul primar de „ a vorbi într-o adunare”, apoi „a acuza” şi „ a scoate la iveală”.
Problema care se pune este în ce măsură sensul de „predicament” are la Aristotel un înţeles pur logic şi formal, în sensul matematizant în care vorbesc logicienii moderni, sau predicamentul (kategoriai) are aici sensul de predicaţie generală, de cel mai înalt grad şi se referă la întreaga existenţă.
Deşi discuţiile sunt foarte variate, exprimînd aproape toată gama de opinii imaginabile, noi credem că Aristotel nu are aici în vedere sensul strict logic pe care îl afirmă, în general, logicienii anglo-saxoni, ci mai degrabă pe cel general, ontologic, kategoriai referindu-se la întreaga existenţă şi nu la conţinutul strict al unei ştiinţe, cu atît mai mult cu cît Aristotel nici nu enumeră logica printre ştiinţe.
Prin urmare, categoriile nu au un caracter logic, aşa cum prea des s-a spus în modernitate ci mai degrabă unul ontologic, ele fiind văzute ca „universale”, respectiv ca un ce care se regăseşte „pretutindeni şi întotdeauna”.
Cele zece categorii pe care le cunoaştem de la Aristotel, cu cinci mai multe decît acele „megista gene” (2) platoniciene, nu sunt neapărat doar zece, ci mai multe, E. Zeller (3) considerînd că Stagiritul a fost obligat din motive ce ţin de ordinul tehnicii de a enumera şi altele.
Or, aşa cum la Kant cele douăsprezece categorii se pot reduce la patru care sunt considerate esenţiale, anume: cantitatea, calitatea, relaţia şi modalitatea, nici Aristotel nu rămîne cantonat în marja celor zece categorii şi, nu o dată, vorbeşte de patru categorii fundamentale: esenţa, cantitatea, relaţia şi calitatea.
Desigur că alegerea celor zece categorii a fost interpretată, mai ales de către comentatorii antichităţii, ca fiind una empirică, modelul preluat fiind realitatea aşa cum apare ea simţurilor şi se supune judecăţii.
În modernitate discuţiile pe această temă au continuat şi Trendelenburg, în Gesichte der Kategorienlehre (4), în secolul al XIX-lea, lansează ipoteza conform căreia cele zece categorii ar fi fost calchiate după structura gramaticală a limbii greceşti, ipoteză discutabilă şi care nu ajută cu nimic înţelegerea sensurilor categoriilor în filosofia Stagiritului.
Un eminent cercetător şi traducător al operei lui Aristotel, Dan Bădărău, într-un studiu interesant (5) afirmă că tabelul categoriilor aristotelice nu ar fi altceva decît un răspuns dat de Stagirit celor cinci „megista gene” platoniciene, fiecărui „gen maxim” platonician corespunzîndu-i o pereche de categorii aristoteliciene.
Pe de altă parte, alţi cercetători cum ar fi Windelband (6) sau soţii Kneale (7) nu consideră că acest tabel al categoriilor ar avea vreo importanţa deosebită în metafizica aristotelică, raliindu-se astfel opiniilor lui Trendelenburg, în timp ce alţii, precum Anton Dumitriu (8), consideră că aceste categorii au o importanţă capitală în dezvoltarea ulterioară a logicii, de la scolastici începînd şi pînă în modernitate.
Ceea ce este însă interesant de arătat este faptul că Aristotel, spre deosebire de Platon, nu consideră existenţa ca fiind una dintre categorii. În Metafizica (9) Stagiritul dă o expicaţie acestui fapt arătînd că: „…unii dintre cei care susţin că Unul şi Ceea-ce-este (existenţa, n.n. M.A.) sau Marele şi Micul sunt elementele lucrurilor, s-au folosit de acestea ca de genuri.
Numai că nu este cu putinţă să fie considerate principii atît genurile, cît şi elementele constitutive: căci definiţia fiinţei este una. Dar aşa, una, va fi definiţia prin intermediul genurilor, şi alta cea care arată din ce elemente constitutive provine lucrul respectiv.
În afară de aceasta, chiar dacă genurile sunt principii în cea mai mare măsură, oare genurile prime trebuie avute în vedere în calitate de principii, sau genurile ultime sunt predicatele indivizilor? Şi în legătură cu această chestiune se ridică îndoieli.
Dacă întotdeauna universalele sunt mai degrabă principii, este clar că vor fi principii cele mai înalte genuri. Căci acestea sunt predicatele tuturor lucrurilor. Aşadar atîtea principii ale lucrurilor vor exista cîte sunt primele genuri, de unde rezultă că cee-ce-este (existenţa, n.n. M.A.) şi unul sunt principii şi fiinţe. Căci aceste sunt, în cea mai mare măsură, predicatele tuturor lucrurilor.
Dar nu este cu putinţă nici ca unul, nici ceea ce este (existenţa, n.n. M.A.) să formeze un gen de lucruri: căci este necesar să existe, pentru fiecare gen, diferenţele /specifice/ şi ca fiecare diferenţă să fie una. Or, este imposibil fie ca speciile unui gen să fie predicatele propriilor diferenţe, fie ca genul/ să fie predicatul propriilor diferenţe/fără speciile sale; rezultă că dacă unul sau ceea ce este formează un gen, nici o diferenţă nu va fi nici ceea ce este, nici una/şi identică cu sine/. Însă dacă ceea-ce este şi unu nu sunt genuri, nu vor fi nici principii, dacă este adevărat că/doar/genurile sunt principii.”
Reiese cu claritate, de aici, faptul că existenţa nu capătă, în opinia lui Aristotel, caracterul unei categorii, prin urmare ea nu poate avea caracterul predicabilităţii. Nefiind predicabilă, existenţa nu constituie, prin urmare un „megista gene”, adică un gen suprem, aşa cum o considera Platon.
Sigur că, în repetate rînduri, Aristotel afirmă că noţiunea sau conceptul, ca generalul cel mai general, este eidos. Stagiritul degajă trei sensuri pentru această noţiune, toate avînd sensuri metafizice exprese, chiar dacă unii (1)0 ar putea considera că sensurile noțiunii de eidos ar putea avea caracter pur logic, în sensul construcţiei judecăţii. Cele trei sensuri aristotelice ale noţiunii de eidos sunt:

 

1. Cel de esenţă în sensul lui to katholou, a universalului.
2. Cel de element al judecăţii, însă a judecăţii „pline” cu conţinut, prin urmare dobîndind sens metafizic şi nu neapărat logic cum credea Anton Dumitriu.
3. Cel de proces al gîndirii, în sensul noţiunii de noema.

 

Însă aceste sensuri nu vor trebui niciodată considerate ca avînd un înţeles de sine stătător, valabil prin sine însuşi, ele găsindu-se simultan în cuprinsul ideii.
Pierre Aubenque (11), în opinia noastră, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai lui Aristotel, dînd două posibile interpretări ale categoriilor, consideră că acestea ar putea fi diviziunile existentului (fiinţării, n.n. M.A.). Acest gen de interpretare se susţine, spune autorul francez, atunci cînd Stagiritul întrebuinţează diairesis ( ceea ce divide) pentru a desemna categoriile. Astfel este recreată structura universului într-o formă descendentă, pornind de la noţiunea supremă care este fiinţa şi ajungînd, printr-o diviziune progresivă, la categorii, genuri şi specii, adică de la universal (fiinţa) la particular (specii).
O altă interpretare vizează semnificaţia infinită a fiinţei şi în care categoriile nu sunt altceva decît modurile variate în care fiinţa dă semnificaţie.
Suntem partizanii celei de a doua interpretări, pe care o considerăm mai aproape de „sensul” gîndirii aristotelice, în cazul celei dintîi sesizîndu-se, cu uşurinţă, aspecte mai degrabă platonice ale interpretării fiinţării.

 

(din lucrarea Imaginativ și adevăr, în curs de apariție)

 

Note
1 Op.cit., XIII, 4, 1078, b.
2 Cele cinci genuri maxime platoniciene sunt: existenţa, identitatea, diferenţa, schimbarea şi rezistenţa.
3 E. Zeller, Die Philosophie der Griechen, II, p. 263.
4 A. Trendelenburg, Gesichte der Kategorienlehre, Berlin, 1846.
5 Dan Bădărău, Les catégories ď Aristote, Revue Roumaine des Sciences Sociales, serie de Philosophie Logique, 1964, pp. 127 – 142.
6 W. Windelband, Gesichte der Philosophie, p. 118, Heidelberg, 1907.
7 W. Şi M. Kneale, The development of Logic, p. 27, Oxford, 1962.
8 A. Dumitriu, Istoria logicii, pp. 193 – 200, Bucureşti, 1993.
9 Aristotel, Op. cit., III, 3, 998 b.
10 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 199.
11 Pierre Aubenque, Problema fiinţei la Aristotel, Bucureşti, 1998.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg