Motto: „Lucrul cel mai greu de ajuns… este
să poți rămâne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupare, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult sau mai puțin secretă” (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p. 207).

„Lui Noica i-am admirat curajul de a fi rămas
pe poziție aici, deși scria parcă liber. Ne întâlneam la Schitul Păltiniș și la Sibiu… și am avut câteva momente de respiro duhovnicesc” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, în Jurnalul literar, 9 iunie 2005).

Rezumat de idei: Urmărirea lui Noica și trâmbițarea himericei Școli de la Păltiniș negată de filozof. Proiecte de ispitire securistă a trei mari exilați. Două proiecte eșuate și unul finalizat: răpirea istoricului Aurel Decei. Personalități din țară silite să facă jocul Securității: acad. dr. Iuliu Hațieganu (proiectul „Aurel Decei”), ex-acad. Nichifor Crainic (proiectul „Vintilă Horia”) și filozoful trăirist C-tin Noica (proiectul de aducere în țară a lui Mircea Eliade). Prețuirea lui Vintilă Horia în Spania și marginalizarea lui Noica, folosit doar ca fundal pentru înălțarea unor statui de mucava. Perpetuând ecoul spaimei dogmaticilor „în fața libertății conștiinței” (M. Nițescu) „rozătorul” Sorin Lavric scrie despre Memoriile unui fost săgetător „trăgând iepurește cu ochiul la puternicii zilei”. Pe traiectoria unei idei noiciene, Lavric uită a-l cita pe Noica în prezentarea lui Vintilă Horia, reiterând aversiunea culturnicilor față de „miracolul inteligenței, al talentului și al personalității” (apud. Marin Nițescu) primului laureat ne-francez al celui mai prestigios premiu literar din Franța.

„Dacă ar fi apucat să-și citească dosarul, Noica l-ar fi repudiat”, scria Sorin Lavric în postfața unuia din volumele din seria Noica în arhiva Securității (Ed. M.N.L.R., 2009, p. 338), fără a-și da seama că însuși Jurnalul de la Păltiniș (1983) a fost, ca să zicem așa, o primă „selecție” din urmărirea pe ascuns a filozofului care făcuse șase ani detenție politică pentru manuscrisul unei cărți despre Hegel dat spre publicare la ESPLA (vezi din seria articolelor scrise în 2009, „anul Noica”, eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, Acolada, Satu Mare, anul V, nr. 4 (42), aprilie 2011, p. 16). În toamna lui 1983 Jurnalul de la Păltiniș a fost citit și repudiat de Noica, precum bine s-a văzut în documentele de arhivă securistă publicate după un sfert de secol.
În acea postfață, „rozătorul” Lavric (care pe sine se vede „șobolan” sau „iepure fricos”, cf. Formula As, nr. 952/2011) și-l imaginează pe Noica în rolul de „agent de influență al Securității” (Noica în arhiva Securității, 2009, p. 340) trimis la Paris să-l cheme „acasă” pe Eliade. Despre opera filozofică noiciană (la înțelegerea căreia n-a ajuns nicicând) iepurele fricos scrie că „tiparele ideologice succesive” s-ar fi „impregnat vizibil în cărțile sale” (S. Lavric, Postață, p. 337). Spre a nega (precum stalinistul Pavel Apostol în referatul său la cartea despre Hegel pentru care Noica a fost arestat pe 11 decembrie 1958, cf. Noica în vizorul Securității, în Observator cultural, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005) atemporalitatea gândirii lui Noica, filozof care își atenționa vizitatorii de la Păltiniș să nu scrie pentru „acum”, fiindcă astfel scriu în zadar. Și, desigur, spre a face pe plac celor care au „păstrat puterea după ce s-a renunțat la sistemul partidului unic” (Ion Varlam, Pseudo-România, 2004, p. 80). Despre proiectul (din iulie 1972) de a-l „momi” pe Mircea Eliade să revină în țară, autorul postfeței notează la fel de neinspirat că „nu securiștii trebuiau să-i inspire lui Noica proiectul” (p. 342).
Dacă ar fi vrut să scrie în duhul adevărului (și nu „trăgând cu ochiul” la ce spun puternicii cripto-comunismului contemporan) salariatul fostei Edituri Politice (1) ar fi putut sesiza o remarcabilă unitate stilistică din mai multe invitații de întoarcere în țară. S. Lavric se referă doar la invitația (ratată în cazul lui Eliade) pe care Securitatea l-a pus pe Noica (dându-i și permisiunea de a călători dincolo de Cortina de Fier) să o transmită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” să revină „în Patrie”. Acea „Patrie” în care numele lui Mircea Eliade era scos de cenzură din trimiterile bibliografice și unde, chiar după moartea lui Eliade (1907-1986), satrapii păzitori ai culturii comuniste suprimaseră numărul suplimentului literar coordonat de Eugen Simion – Caiete Critice, nr. 1-2/1988 -, care fusese dedicat faimosului istoric al religiilor (2). Dan Botta observase încă din vremea dictaturii regale a lui Carol al II că „înțelepciunea Patriei, geniul ei sunt ursite să se consume obscure. Nu se pot ivi în marea lumină a zilei. Patria trece misterios în umbră”. Patria „de fericiri oficiale”, în care triumfă „coaliții ale prostiei, este altceva. Este Non-Patria” (Dan Botta, O Românie a dreptății).
O invitație de întoarcere în „Non-Patrie” fusese ratată în încercarea securistă de aducere în țară a laureatului Academiei Goncourt printr-o scrisoare trimisă lui Vintilă Horia de către fostul director al prestigioasei reviste Gândirea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu), întemnițat politic 15 ani, supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste, pus director la Glasul Patriei, care față de Gândirea era precum închisoarea Jilava față de Academia Română (apud. Vintilă Horia), desigur cea dinainte de 1948 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă în Acolada, Satu Mare, Anul X, martie 2016, nr. 3 (100), p. 16).
În extraordinarele sale Memorii ale unui fost săgetător, Vintilă Horia nota că a „considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie, ilustrată cu desene de Tonitza și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie. Afară de Arghezi și Bacovia, de Minulescu, Ion Barbu și Ionel Teodoreanu, figurau în grupare toți poeții și prozatorii din care îmi trăgeam sevele cele mai entuziaste. Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Victor Papilian, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, D. Ciurezu, apoi eseiștii Vasile Băncilă, Basil Munteanu, O.W. Cisek, Al Busuioceanu, Ovidiu Papadima, cât și teologii atașați de ideologia revistei care tindea către o explicație a fenomenului românesc prin ortodoxie” (Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015, p. 112).
Imediat apoi, în pagini țesute pe firul unor idei ale scriitorului cu mult mai pregătit în domeniul filozofiei decât a putut să-și dea seama modestul său recenzent, Vintilă Horia evocă Italia Sfântului Francisc din Assisi care i-a prilejuit „despărțirea parțială” de „soluția ortodoxă”.
Dresajul mental îl face pe Lavric să scrie că Vintilă Horia ar fi rămas cantonat până la moarte în ortodoxia Gândirii. Tributar uniformizării gândirii, salariatul fostei Edituri Politice notează „iremediabila aversiune” manifestată de Vintilă Horia „față de orice formă de egalitarism” (Sorin Lavric, Taurul magic, în România literară, nr. 1/2015).
„Marii creatori în ordinea spirituală nu au fost niciodată democrați”, observa profesorul Nae Ionescu încă din 1926. „Cultura este, în esența ei şi prin urmările ei, hotărât aristocratică” (Nae Ionescu în rev. Cuvântul din 11 sept. 1926). Și în opinia fostului său student (devenit peste ani primul scriitor ne-francez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze), creatorul autentic se detașează de masa manevrabilă de oameni gândind la unison prin dresajul unei industrii media politizate: „Creatorul este în mod necesar un rebel care trebuie să-și conserve cu orice preț autonomia și liberatatea”, consemnase autorul călătoriilor spre „centre”, scriitor care a văzut limpede și dominația celor care „manevrează idei care nu le aparțin”, trăind de pe urma creatorilor într-o lume în care ar trebui să domine creatorii. Pentru Vintilă Horia, „centrele spirituale ale pământului sunt mințile cele mai lucide și mai pregătite ale secolului”.
Desigur, un creier supus din pruncie dresajului ideologic marxist își poate cu greu închipui că „egalitarismul” poate echivala (în felurite perspective, nu doar în ordinea spirituală a marilor creatori) cu o degradare, o condamnare la nediferențiere și o regresiune în inform. Amintindu-și de zicerea lui Heraclit că „apa este moarte pentru suflet”, Mircea Eliade vede apa ca având în ea pasiunile ce fac omul să fie materie, mai precis „mâl”, care în Infern e pedepsit la „sicitate”, la eliminarea prin mari suferințe a „apelor” (Jurnalul lusitan, p. 331).
Din perspectiva filozofiei istoriei, „egalizarea” poate fi percepută ca un proiect ucigaș, un genocid sufletesc „destinat a converti neamurile în sclavii uniformizate, dezînsuflețite” (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p. 203). Este pasajul la care s-a oprit șobolanul Lavric. De aici rozătorul a separat „neîncrederea în oameni” de momentul și întâmplările istorice (Ialta, 1945, înjumătățirea Europei) provocatoare ale „neîncrederii”, pentru ca la sfârșitul recenziei să poată scrie că Memoriile unui fost săgetător ar fi o „mostră de diatribă sadea, o măciucă polemică de plesnit adversarii” (S. Lavric).
Din studenția bucureșteană memorialistul povestește cum tatăl său îl dusese să-l audieze pe filozoful Ion Petrovici și cum el însuși s-a dus la profesorul de mistică Nichifor Crainic (3) să-i recomande o bibliografie care să-l ajute să combată într-o lucrare de seminar ateismul unuia din profesorii de la Filozofie. Punând în paranteză întreaga „producție bibliografică” (4) a scriitorului venerat în Spania de cititorii și studenții săi, Lavric ține să evidențieze la tânărul Vintilă Horia o așa-zisă lipsă de „chemare filozofică”, agățându-se de câteva cuvinte.
Despre conferințele Asociației „Criterion” (5), fostul student la Filozofie, la Litere și la Drept își amintește că „nu înțelegea cum cineva (6) putea să ia loc în fața a trei sau patru sute de persoane și să vorbească timp de o oră despre Kant… fără să consulte o notă, fără să ezite o singură clipă, citând… date, nume proprii, alcătuind încetul cu încetul un portret filozofic scos ca de sub tipar… în aerul încremenit de emoție și curiozitate” (p. 99).
Recenzentul trece și peste notația lui Vintilă Horia de la p. 81 după care Nae Ionescu, Lucian Blaga și Crainic ar reprezenta „trei centre de putere spirituală” (7). Cu mai puține prejudecăți și mai multă bunăvoință față de Vintilă Horia – care în 1971 publicase remarcabilul volum Viaje a los centros de la tierra – și în 1972 răspundea în scris invitației de a se întoarce în „Non-Patrie”, Sorin Lavric putea extrage oarece învățături din răspunsul extrem de inteligent și de interesant dat invitației „maestrului” Nichifor Crainic care îi scrisese în 1972 din țară (la comandă securistă, de nerefuzat!) despre „împăcarea cu Patria noastră care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce să vă dea [vouă exilaților] ca s-o admirați și ca s-o iubiți ca pe mama voastră” (vezi Vintilă Horia, Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol. Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p. 32).
Beneficiind de burse de studiu la Madrid în 1991 și 1992, Cristian Bădiliță și-a amintit „figura lui Vintilă Horia” care era și a rămas în Spania „foarte cunoscută… Când a murit, toate posturile de televiziune și-au început telejurnalele cu această știre. Prietenii spanioli îi citiseră cărțile încă din adolescență. Un grup de studenți îl frecventa ca pe un fel de guru care întrecea cu mult competențele unui banal profesor universitar… știu cât de mult îl prețuiau spaniolii, adică la justa lui valoare” (rev. Rost, nr. 16, iunie 2004).
În contrast cu atare dovezi de prețuire în Spania a scriitorului universal Vintilă Horia, în „patria noastră” dominată de cei care „manevrează idei care nu le aparțin” (8) s-a lăsat o tăcere absolută la moartea lui Noica, lipsit întreaga viață de catedra universitară care i se cuvenea. Doar posturile de radio de dincolo de Cortina de fier au anunțat pe 4 decembrie 1987 decesul filozofului „de modă veche”, cum se auto-intitula Noica.
Ideologii comuniști cu putere de decizie au vegheat ca ultima carte scrisă de Noica – De dignitate Europa – să apară post-mortem, întâi în germană în 1988. Manuscrisul românesc intitulat Modelul cultural european a fost cu greu tipărit de fosta Editură Politică în 1993, prioritate având reeditarea Jurnalului de la Păltiniș (în 1991).
„Reprezentanții ideologiei dominante” (I. Varlam) au amânat mereu publicarea lui Noica, ajungându-se și la întârzieri de… două decenii: predat la începutul anului 1974 (p. 136-143), eseul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritualității românești a fost tipărit în Viața Românească abia în 1993, probabil fiindcă în acest text Noica (1909-1987) a îndrăznit să semnaleze declinul culturii prin contra-selecția care promovează non-valori, non-specialiști în locul specialiștilor marginalizați (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte).
Tradus în suedeză, Jurnalul de la Păltiniș – prima piesă folosită la propagarea minciunii despre pepiniera elitelor pe care ar fi reprezentat-o inexistenta „Școala de la Păltiniș”, negată de C-tin Noica (9) în cuvântul însoțitor la cea de-a doua „piesă cheie”, i.e. la culegerea de scrisori publicată sub titlul de Epistolar -, a înlocuit la Institutul Cultural Român din Suedia în 2009 orice scriere filozofică a lui Noica chiar în anul centenarului nașterii filozofului. Ceea ce nu a reprezentat decât o continuare a politicii oficiale din timpul vieții lui Noica, înregistrat de organele represive comuniste spunând că acceptă să nu i se publice recenzii la cărțile sale, dar îl revoltă lipsa recenziilor la Eminescu traducător din Kant.
În comentarea invitației pe care o primise de la octogenarul Nichifor Crainic, laureatul Premiului Goncourt subliniază un lucru neglijat dinadins de oficialii din țară: „cultura românească actuală e o reușită, o contribuție la cultura universală, numai prin românii din exil”: Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Vintilă Horia, toate aceste nume fiind citate dintr-un articol în care autorul respectivului text publicat dincolo de Cortina de fier „aduce un curios omagiu” (Vintilă Horia, op. cit.) României comuniste.

Note și considerații marginale
1. Din România literară aflăm ca autorul Sorin Lavric (n. 1967) este de la treizeci de ani redactor la Editura Humanitas, oferită de A. Pleșu lui G. Liiceanu în 1990, fosta Editură Politică a Partidului Comunist Român fiind și editura care l-a tipărit pe Lavric până în prezent. După lectura „cu noduri în gât” (S. Lavric) a Memoriilor unui fost săgetător (volum inedit tipărit în România în premieră mondială), Sorin Lavric a scris incredibile prostii precum: „venerarea naturii și respingerea semenilor” la…„Dezrădăcinatul” (V.H.) care „aruncă ancora în elementul divin”. În recenzia sa relativ scurtă, Lavric reușeste performanța de a-l numi pe laureatul Academiei Goncourt de cinci ori „taur magic” și de nouă ori „satir”, scriind în România literară că „un satir seamănă foarte bine cu scriitorul nostru”, și că „satirului îi putem spune taur magic”. Cripto-comunismul oficialilor culturii post-decembriste a promovat mereu asemenea texte de auto-descalificare scrise de universitari despre interbelici sau despre exilați. Pentru autoarea de poeme nerușinate (universitară la Cluj), Nae Ionescu („unul din cei mai inteligenți oameni din Europa”, apud. Al. Paleologu) ar fi fost „un Mitică de București”, în timp ce pentru „șobolanul” Lavric (cf. Formula As, nr. 952 din 2011) care uită să citeze sursele noiciene ale articolelor sale, profesorul Nae Ionescu (inițiatorul Școlii trăiriste, singura școală de filozofie din România, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000) ar fi fost „un delincvent ideologic” (despre gândirea nae-ionesciană a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000).
2. vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Fundația „Luceafărul”, București, 2001, vol. II, p. 138). Marian Popa observa că Mircea Anghelescu (n. 1941) ar fi scris „mult și rareori esențial”. Remarca autorului celei mai documentate istorii a literelor românești din epoca „după-războiului” (Vintilă Horia) pare confirmată atât de recenzia lui Mircea Anghelescu la Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) din România literară (ian. 2016), intitulată Mărturia unei formări, cât și de prefața la volumul Georgetei Orian, Vintilă Horia – un scriitor contra timpului său (Cluj, 2008, pp. 5-8). În prefață, ghidat de șablonul comunist al „antifascismului intransingent față de recrudescențele naționalismului” (M. Popa, Istoria literaturii…, vol. II, p. 196) – cadru propagandistic simplist prin care s-a dus și se duce o adevărată campanie împotriva unor scrieri elevate coborâte cu de-a sila la asemenea nivel inferior -, Mircea Anghelescu imaginează „obsesia identitară” a unor personaje din romanele lui Vintilă Horia care a scris cărți cu subiect doar aparent istoric, în fapt cu personaje foarte actuale. Acest lucru esențial reiese și din câteva observații ale laureatului Premiului Goncourt despre un filozof antic: „Una de las grandes cualidades de Platon fue tener conciencia en un tiempo que carecia de ella”. Crizele identitare macină azi doar pe cei marcați de „învățământul tendențios, tributar gândirii marxiste, până în 1990 si apoi politically corect, și astăzi în vigoare” (cf. Ion Varlam, Scrisoare către Radu Preda, președintele IICMER, cu prilejul Simpozionului „Paul Goma 80”, sept. 2015). Despre Vintilă Horia, jurnalistul și romancierul Theodor Cazaban spunea că era „un om armonios lăuntric. Tocmai această armonie lăuntrică îl ferea de micile sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere” (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat).
3. Student în paralel la mai multe facultăți bucureștene (din 1933 până în 1940 când a trecut licența la Drept), Vintilă Horia își amintește de conferințele Asociației Criterion ținute „la Fundație sau la Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau cicluri întregi dedicate temelor filozofice sau literare și unde vorbeau intelectualii cei mai faimoși de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Ion Petrovici, T. Vianu, N. I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Caracostea, Oprescu și alții”. Dacă volumul ar fi fost ceva mai profesional îngrijit, la note ar fi trebuit să apară informații despre soarta acestor creatori în comunism, prin consultarea volumului Sub zodia proletcultismului, 1995 (pp. 165-166) de Marin Nițescu sau a altor surse. În 2004 universitarul ieșean Al. Husar a publicat antologia revistei Meșterul Manole (Editura Fundației Culturale „Memoria”, București), revista scoasă de Vintila Horia la vremea cand se împrieteniseră mulți dintre tinerii poeți și când Vintilă Horia l-a cunoscut pe Axinte Sever Popovici, „omul cel mai inteligent” pe care l-a cunoscut „în prelungile peregrinări prin timp și locuri” (Memoriile unui fost săgetător). Arestat în vara lui 1949 când vroia să treacă granița închisă a RePeRe-ului, Axinte Seve Popovici (fost asistent al lui Nae Ionescu) întâi a fost condamnat corecțional la 3 ani, întemnițat la Timișoara, apoi mutat în diferite închisori și lagăre de exterminare. Bătut la Gherla de torționarul Țurcanu (cf. Aristide Ionescu, Dacă vine ora H pe cine putem conta?, Pitești, 2010) căruia direcțiunea închisorii îi promisese eliberarea în schimbul sceleratei re-educări comuniste, profesorul Axinte Sever Popovici (cu trecutul său apolitic notat pe foaia de arestare) a fost plasat de Securitate în categoria criminalilor de război (cf. Decret 207/1948), dus la Canalul „morții”, reanchetat la Timișoara după prelungirea cu un an a pedepsei pentru trecerea graniței, recondamnat în 22 nov. 1954 la 5 ani de temniță grea, fiindcă, încercând să treacă fraudulos granița, „s-a pus în slujba fasciștilor”. Axinte Sever Popovici a fost eliberat pe 18 dec. 1955 cu Decretul 421/1955 (cf. M. Stănescu, rev. Rost, on-line, 14 mai 2016).
4. Cu acești termeni („producția bibliografică”) desemnase falsul discipol Andrei Pleșu opera noiciană (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pleșu despre Eliade, sau Un fals filozof al religiilor despre unul autentic; precum și I. Vasiliu-Scraba, Noica și discipolii săi).
5. Mircea Eliade consemna în jurnalul lusitan bucuria primirii unei telegrame de la Nichifor Crainic, ministrul propagandei (pentru patru luni de zile), confirmând numirea sa în postul de secretar de presă la Legația României din Lisabona (Jurnalul portughez, 2010, p. 332). După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 ziariști condamnați pe nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945, Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi Răspunsul lui N. Crainic la actul său de acuzare, în vol. II de Memorii: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p. 257). Din memoriile lui Vintilă Horia aflăm că lui Crainic la Ministerul Propagandei i-a urmat italienistul Alexandru Marcu. După ocuparea sovietică a României, profesorul Al. Marcu a fost întemnițat și legat cu lanțuri nituite la glezne împreună cu Mircea Vulcănescu, ambii uciși după gratii prin bătăi, foame și frig. Despre catedra de mistică a profesorului Nichifor Crainic am amintit în eseul: Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca. În memoriile sale, Vintilă Horia consemnează idei consonând cu spusele Sfântului Arsenie Boca după care „doar Liturghia mai ține lumea”: „Sunt convins, poate că din acele timpuri de la Assisi, că din rugăciuni, și nu din forțele gravitației, sunt țesute firele invizibile care susțin în cosmos firava așezare a pământului pe orbita lui spirituală” (V.H., p. 241). Din exceptionala carte Memoriile unui fost săgetător (2015, p. 203) reiese optimismul lui Vintilă Horia despre care fostul comunist Dan C. Mihăilescu spunea în mod greșit pe 18 februarie 2015 la TVR că ar fi fost un „autor cu viziune tragică”. Într-un articol din ian. 1989 Vintilă Horia nota că înclinația către tragic provine din suprimarea vieții spirituale a omului contemporan (O nouă călătorie spre centre, în Cuvântul Românesc, ian. 1989, cuprins în vol.: V.H., Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p. 198). În memoriile sale, laureatul Premiului Goncourt se arată a fi un gânditor religios convins că planul divin va spulbera „planul demoniac în cadrul căruia Romania pare că stă să moară… Nu va rămâne nimic din șubreda, infama mașinație care sfărâmă psihisme individuale și colective” (Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p. 203). Demne de reținut sunt și considerațiile sale cu privire la o meta-politică de esență supra-umană (nestrăină de „principele acestei lumi”/Satan) când (ascuns) asistă în zori de zi la depunerea cadavrelor pe trotoarul din fața Facultății de medicină, tineri omorâți la comanda regelui Carol II într-un „Apocalips minor, când acei mii de morți inocenți nu au provocat nicio reacțiune… ca și cum acele ucideri de puțini vinovați și de mulți inocenți n-ar fi avut nimic de-a face cu istoria fiecărui român în parte. Scene asemănătoare s-au petrecut imediat după război în toată Europa, când sute de mii au fost uciși de mâna răzbunărilor personale, de mâna invidiei sau a lăcomiei” (op. cit., p. 142). Mai încolo, despre „timpul prielnic profețiilor sinistre și răsplătitoare” (p. 240), bazat și pe sălbăticia uciderii lui Mussolini va scrie că „istoria e plină de astfel de blestemății, însă evenimente asemănătoare au marcat cu atâta forță și insistență secolul al XX-lea încât îi definesc substanța mai bine decât progresul științei și drepturile omului. Nici Franța, nici Rusia, țări duse de apa revoluției către cele mai teribile țărmuri locuite de monștrii cei mai înspăimântători, reprezentanți ai sălbăticiei și ai crimelor politice cele mai nejustificate, n-au produs o scenă atât de neverosimilă și de primitivă ca spânzurătoarea și blestemăția rituală din Piața Loreto de la Milano” (V.H., Memoriile…, p. 223).
6. La vremea când și-a făcut Vintilă Horia studenția, mulți profesori erau extrem de buni cunoscători ai lui Kant, nu doar primii săi traducători în românește, precum universitarul cernăuțean Traian Brăileanu (ucis în temnița comunistă) sau M. Antoniade. Unul dintre kantienii bucureșteni era desigur Nae Ionescu (1890-1940), filozof prestigios despre care prin anii treizeci voia să afle noutăți de la N. Bagdasar președintele Societății Kant. Menționând citarea din memorie a lungi pasaje din filosoful de la Koenigsberg, Vintilă Horia se referă probabil la universitarul P.P. Negulescu. Scăpat de regimul de exterminare din temnițele comuniste unde a fost închis 13 ani pentru presupuse delicte de opinie, doar genialul Petre Țuțea putea cita din memorie pasaje întregi din Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). În Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Tallin (Estonia). Într-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”.
7. Există o convorbire dintre Vintilă Horia și Virgil Ierunca, publicată de profesorul Alexandru Husar în 1995 (Dacia literară, Iași, nr. 3/1995) și republicată de Gabriel Stănescu în Origini/ Romanian Roots (SUA, nr. 4-5/2010). Ea reprezintă o secvență admirabilă de istorie literară, care ar merita să intre în manualele de literatură română.
8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici.
9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse.