Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Geologia variabilă şi geometria asimetrică. Exilul interior al Ofeliei

Geologia variabilă  şi geometria asimetrică. Exilul interior al Ofeliei

 

Domnule Marius Motocu,

Povestea Prinţului danez, pe scenă, mereu este sfârtecată, esenţializată, comprimată, comercializată! În film, dezastrul este infinit. Dar, cu toate aceste căsăpiri, ce vor să economisească timpul spectatorului grăbit, Prinţul Hamlet reuşeşte să treacă rampa şi să-i fascineze şi pe inşii cei rătăciţi prin geografia Danemarcei!… Dar dacă aceştia şi-ar găsi şi orele necesare ca să lectureze piesa, câştigul lor ar fi înzecit! Căci domnul Shakespeare trebuie citit şi cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, ca să-i desluşeşti nuanţele şi profunzimea superbelor versuri ce relatează căderea Danemarcei din balamale!
Dar ce-ar fi dacă am încerca să desluşim ce s-a petrecut în Danemarca pornind nu de la începutul piesei, ci de la sfârşitul ei! Să începem chiar cu sfârşitul tragediei – şi cu sfârşitul ultimelor cuvinte rostite de învingătorul norveg, Fortimbras! Iată-le:
„Voi, căpitani,
Suiţi pe Hamlet sus ca pe-un viteaz;
Fiindcă-aşa s-ar fi purtat el însuşi,
Fiind un mare rege: să-l petrecem
Cu goarnele şi datini de război
Vorbească lumii despre el.
Luaţi leşurile toate: – acest măcel
Se cade în război, dar nu-n castel.
Porniţi şi oastea tragă.”
Fortimbras, fiul regelui norveg învins, scos din tron şi din viaţă de riga Hamlet, îl numeşte de fiul rigăi Hamlet un mare rege ce trebuie suit sus, ridicat de pe pământ, unde zăcea mort printre atâtea leşuri!… Goarnele şi datinile să vorbească lumii despre el!… Fortimbras, sosit la Elsinor în clipa când a luat sfârşit războiul intern ce-a doborât Dania din ţâţâni, cu tristeţe spune să se ia leşurile toate!… Căci acest măcel ce putea să aibă loc într-un război, nu trebuia să aibă loc într-un castel – şi între fraţi! Un marş de înmormântare acoperă leşurile căzute în acest măcel fratricid. Un bubuit de tunuri pune punct istoriei căzute din balamale – tragediei Danemarcei!
Doar în finalul vieţii lor, murind, Gertruda, Laertes, Hamlet, înţeleg pe deplin limitele istoriei, în care au fost împinşi să trăiască de către regele criminal – Claudius! Ei, care, după uciderea rigăi Hamlet, de către fratele său Claudius, au fost împinşi să-şi ducă zilele în perspectiva abjectă a morţii!… O, Claudius! Orice pas al victoriilor şi bucuriilor sale era făcut cu energia morţii!
Registrele folosite de Shakespeare în evaluarea tulburărilor de presiune din punctele nodale ale unor existenţe sunt paradoxale, absurde, contradictorii, asimetrice! Ofelia, după clipele voit neglijente ale purtării Prinţului, când acesta, ca să nu creadă Claudius, ascuns după o perdea, ce-i spusese Polonius, că nebunia lui Hamlet venea din iubirea lui pentru preafrumoasa-i copilă, Ofelia – Ofelia, deci, simţindu-se înşelată în sfintele ei sentimente, intră într-o stare de prăbuşire emoţională… Şi acest exil interior se adânceşte până la o nebunie florală… Ofelia simte moartea ca pe o plutire printre flori – plutind pe valurile râului ce o va duce în paradis!… Această discrepanţă tragică între nebunia în care moare fiica lui Polonius şi simţirea ei aproape idilică, de plutire printre flori – e tulburătoare! Exilul interior, tragic, al fiicei lui Polonius, poate fi privit – în opoziţie! – ca într-o oglindă neagră, cu tulburarea – turbarea ce-l cuprinde pe Claudius când vrea să se închine lui Dumnezeu, după uciderea rigăi Hamlet, şi simte că vorbele sale nu urcă spre cer, ci rămân pe pământ, lângă el, în el, ca nişte excremente!
Gertruda, consumându-şi zilele într-o falsă iubire, ratată, alături de Claudius, mimând fericirea, ia paharul cu vin otrăvit şi, în faţa Prinţului Hamlet, pe care-l iubea cu o vinovăţie ascunsă, şi a regelui criminal, pe care-l simţise punând în vin otravă, se sinucide într-un fel de fericire exterioară, ca într-un fel de exil exterior pentru vecie!… Astfel că, în asemenea puncte nodale, cu două dimensiuni, Shakespeare ne pune în lumină imperfecţiunea naturii umane, dar şi măreţia ei ascunsă în aceşti paşi paradoxali!… Observăm, astfel, că suferinţele de moarte ale nebuniei Ofeliei nu capătă nişte trăiri excepţionale, de eroină: deşi Ofelia este un martir al iubirii, ieşirea din sfânta ei singurătate şi trecerea în lumea de dincolo pare o plimbare printre flori!… Iar disperarea din glasul criminalului rege Claudius, revoltat că propria sa verbozitate rămâne pe pământ, este penibilă, caraghioasă, produsul unei cufurite căinţe de paradă… Poate că în acele clipe, Claudius, dacă s-ar fi privit într-o oglindă, aşezată lângă locul tulburării sale teatrale, goale, l-ar fi văzut în ea pe Cain, ucigându-şi, în eternitate, fratele!… Da, ucigându-l pe preacuratul Abel! Claudius, care nu iubea teatrul – dovadă şi răbufnirea sa în faţa Actorilor! – dorind să joace teatru în faţa lui Dumnezeu, nu reuşeşte să joace rolul credinciosului ce se căieşte de crima sa – şi începe să urle, deloc teatral, incendiind cuvintele cu propria sa frustrare scatologică!…
Dar geometria domnului Shakespeare nu este doar paradoxală, ea este, în cazul unor personaje din Hamlet, concluzivă. Primele replici ale unor personaje rimează în mod maiestuos cu ultimele lor cuvinte… Când Horatio şi Marcellus apar pe terasa castelului Elsinor şi sunt întrebaţi cine sunt, Horatio răspunde:
„Prieteni ţării.”
Iar Marcellus spune:
„Danului, vasali”
Adică, Danului, Danemarcei, prieteni, vasali!…
Iar ultimele cuvinte ale lui Horatio în faţa lui Fortimbras cel tânăr şi a oştirii sale în triumf promit că va spune totul celor care încă nu ştiu Adevărul…
„Le-oi spune tot, şi astfel veţi afla
De fapte crunte, gâlgâind de sânge,
De-omoruri datorite întâmplării.
De morţi nedrepte, silnice, viclene
Şi, în sfârşit urzeli răstălmăcite,
Întoarse-asupra celor ce urzeau.
Voi spune tot.”
Teribil! Horatio va dezvălui, deci, şi cum a avut loc moartea lui Polonius, datorată întâmplării, şi cum s-a desfăşurat urzeala întoarsă asupra celor ce urzeau – Claudius şi Laertes, urzitorii jocului de scrimă trucat!
Fortimbras continuă:
„Să vină toţi mai-marii ţării-acolo.
Iar eu, nevrând, mă voi supune sorţii:
În ţara-aceasta-am drepturi cunoscute.
Şi ele doar mă-ndeamnă să le cer.”
Repetăm, Fortimbras, fără voia sa, se va supune soartei… Şi va chema toţi mai-marii Danemarcei – să afle adevărul căderii ei din ţâţâni!
Ultimele cuvinte ale prietenului Prinţului, Horatio, sunt:
„Acolo, voi vorbi şi despre-aceasta
Cu gura-aceea-al cărei glas s-a stins.
Dar tot ce-au spus e de făcut acum,
Cât lumea-i încă-încinsă, ca să oprim
Urzeli sau întâmplări.”
Deci el, Horatio, prieten ţării, va spune tot adevărul, cu gura al cărei glas s-a stins – Prinţul Hamlet! – ca să oprească urzelile şi întâmplările criminale!…
Claudius, acest Cain al Danemarcei, era un rege al ştiinţei criminale! A fost de faţă, ca actant principal, la moartea fratelui său, riga Hamlet, într-un cimitir, instaurând o lege cumplită – a uciderii cuiva în cimitirul în care va fi îngropat! A trucat moartea lui Hamlet – într-un joc sportiv!… Precum şi ieşirea din viaţă a lui Laertes, în acelaşi Joc!… A fost în preajma reginei Gertruda, când ea a simţit moartea din paharul cu vin – şi-a băut otrava ca pe un balsam ce-o elibera de viaţa ei compromisă cu o nuntă – alături de un criminal!… A pus la cale moartea, la distanţă, nereuşită – a Prinţului, în Anglia, moarte de care au profitat Rosencrantz şi Guildenstern, curtenii fiecare cu două feţe şi cu două sexe, unul în faţă şi altul în spate!…
Ofelia, în lumina bolnavă a iubirii, ca să ajungă, cumva, dincolo de moartea iubirii, dincolo de moarte, parcă îşi găseşte alinarea, uitarea, într-o nebunie florală, idilică – şi cu atât mai tragică! – alunecând în timpul cel nesfârşit, nemăsurat, nevăzut, pe valurile moi, dulci şi calde ale pârâului înnobilat cu miroasele paradisiace ale petalelor tuturor florilor colorate şi vii!…
În schimb!…
Logica matematică a crimei, valoarea ei uneori invizibilă, însă cu un caracter preponderent aplicativ, concret, se bucură, din partea lui Claudius, de o înaltă preţuire, metodologică!… Astfel încât competenţa profesională a regelui Claudius îi oferea acestuia certitudinea şi bucuria cunoaşterii din timp a viitorului!… Crima şi fericirea erau un paradox pe care Claudius îl trăia logic!…
Geologia umană variabilă, în geometria ei asimetrică, şi, desigur, variabilă, chitită pe victorii cu orice preţ, îi oferea lui Claudius o siguranţă de sine şi o aură personală magică! Simţea cum… Libertatea crimei îl înnobila sufleteşte!… Crima, deliberată, logică, absurdă, n-avea nicio influenţă malefică asupra psihicului său regal! Era o experienţă repetabilă, în fond, dar nu şi în formă exactă!… Crimele practice şi crimele imaginare, ţinute în rezervă, şi faţă de sine, pentru viitor, îi dădeau lui Claudius certitudinea unui bărbat cu idei înnoitoare, neconvenţionale!… Se simţea, în mod discret, un rege al ştiinţei… al cărei pionier a fost Cain, întâiul criminal născut pe pământ! E firesc, deci, ca în adâncul inimii sale, regele Claudius să considere crima drept un atribut uman, fără de care omul n-ar putea fi o fiinţă întreagă – căci ar fi lipsit de raţiune şi de pasiune – adică, de drepturile fundamentale ale omului!

Joi 16 Iunie 2016

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg