Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poetica vidului

Poetica vidului

Corina Oproae este unul dintre poeții spanioli apreciați, care și-a publicat volumele de versuri în spaniolă și catalană, limbile în care scrie curent. S-a născut la Făgăraș, a absolvit Facultatea de Litere la Cluj-Napoca și s-a mutat, din 1998, în Catalonia. Devenită, în cei 25 de ani de activitate literară în Spania, unul dintre poeții recunoscuți, premiați, antologați și traduși, Corina Oproae are și o prodigioasă activitate de traducător. A tradus în catalană și spaniolă, printre alții, din Marin Sorescu (pentru care a primit în 2013 Premiul de Traducere Poetică Cavall Verd Rafel Jaume), Ana Blandiana (Premiul Jordi Domènech de Traducere Poetică în 2015), Dinu Flămând, Gellu Naum, Ioan Es. Pop, și, în special, integrala poetică Lucian Blaga1, a realizat împreună cu Ion Pop Antología. La poesía del siglo XX en Rumanía [Antologie. Poezia secolului XX în România], a tradus în limba română din opera catalanului Antoni Clapés și a poetei argentiniene Mercedes Roffé, dar a tradus și din propria ei poezie, două dintre volume, O mie și una de morți [Mil y una muertes], apărut inițial la editura La Garúa din Barcelona și Intermitencias [Intermitențe], publicată la Sabina Editorial din Madrid, apărând în ediție bilingvă, spaniolă și română, la editura Școala Ardeleană.
Există în poezia Corinei Oproae amprente ale școlii de filologie de la Cluj, dar poezia ei e caracterizată în primul rând de o continuitate organică, de o extensie a discursului liric în tonalități și registre diferite, de la volum la volum. Dacă O mie și una de morți2 este volumul în care durerea profundă, generată de pierderea mamei, prefigurează traiectele în ton elegiac pe care se așază poezia în dinamica ei, în dicțiune („Încă din zorii zilei/ se plimbă de mână cu mine moartea”, în Rutina morții, p.31), cu o fluentă curgere în ambele limbi – o confirmă prefațatorul volumului, poetul și traducătorul Dinu Flămând –, deschizând prin Litaniile golului perspectiva proiecției în epură lingvistică, logica golului se extinde în special în noul volum. În această logică, asupra căreia nu în termenii filosofiei lui Democrit ar trebui înțeleasă organizarea materiei poetice, ci mai degrabă în liniile filosofiei taoiste, în care „ființa slujește drept reazem, iar neființa aduce folosul”: „dacă există posibilitatea ca nimic din ceea ce nu există să poată fi creat, dacă inclusiv nimicul este deja aici, ocupând propriul său spațiu, dacă a crea ar putea fi doar o iluzie a eului, prefă-te că nu te-ai gândit la asta niciodată și continuă să cauți versul ce țese poemul ca și când ai face-o pentru întâia oară, ca și cum totul ar fi încă posibil.// înainte vid vid și după.” (IX, p.107), se nasc Intermitențele. Intermitențele au la bază poezia vacuumului, născută din golurile semiotice ale limbii, din lichidul amniotic ce alimentează ambele regnuri, atât cel ce include ființa umană, cât și cel de-al patrulea regn în proiecție saussuriană, cel al cuvintelor. Suntem, prin prisma transferului mediat prin goluri, „corpuri ce umplu spații” (X, p.109), „cuvinte ce umplu goluri” (XI, p.111), asigurând, în contemplare, joncțiunea ca asumare a traiului, ca angajare în sau contemplare a lui: „ești cel ce privește în timp ce viața trece, cel ce trăiește în spațiul care se ivește între a trăi și a contempla” (VII, p.103). În ultimul ciclu al volumului, Litaniile golului, se găsesc, așadar, germenii Intermitențelor3. Din această masă textuală, într-un continuum cu valențe antilirice, se naște materia placentară din care se alimentează continuumul ființial capabil să locuiască lumi diferite (a propriei realități și a cuvintelor), dar și limbi diferite în care se exprimă, cu același rafinament, în limitele alveolelor predeterminate cultural care sunt umplute cu conținut semnificat în fiecare dintre codurile pe care Corina Oproae le activează prin propria creație. Locuind limbi diferite, e mai facilă percepția acestor alveole ale unităților de semnificație, dat cultural asupra căruia intervine, în experiența de viață, darea în folosință, în înțeles taoist, adică umplerea cu conținut lingvistic, cu materie semiotică învățată din ocurențe, din propriile experiențe de viață, sau din realitatea asumată și modelată prin învățare, prin lecturi. De aceea Corina Oproae nu se limitează la a da formă litaniei ca expresie elegiacă a unei pierderi, ci migrează din conținutul volatil al golului semnificației personale spre pereții alveolelor, modificând prin propria experiență însăși forma pe care o poate lua durerea, amintind de jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein al doilea, cel mântuit de suficiența valorii de adevăr asociate ocurenței și, implicit, propoziției. Conștiința durerii nu îmbracă doar haina propriei limbi în care s-ar putea prezenta exemplar doar dacă atenția ar fi orientată pe conținutul fluid și individual al fiecărei unități de semnificație. Urmând fluxurile modelării prin intermitențe, ea capătă chip universal. Masa fluidă dintre limbi și dintre lumi ar trebui să fie memoria care să medieze trecerea, dar vâscozitatea ei oprește fluxurile: „În ochii mei se prăbușește/ tavanul aspru al memoriei” (Materia timpului, p.85). Intermitențele memoriei și interstițiile limbii, amestecate într-un fluid organic, consistent, personal și universal deopotrivă, permit apropierea de factual prin reziduurile vâscoase ale melancoliei, prin ceața densă a nostalgiei sau, mai simplu, prin lumea corporalizată a textului, prin asumarea transferului semiotic nu doar între limbi sau între langue și parole în grosimea foii structuralist-semiotice, ci și între cuvinte. Există un transfer continuu și biunivoc și între ființa decorporalizată și cuvânt, și între ființă și cuvântul corporalizat, aflate în stări diferite de agregare, în care salvarea prin cuvânt devine posibilă în acest fel de mediere lingvistică, de natură coșeriană, clădită în timp de școala filologică clujeană. Salvarea vizibilului se produce prin intangibilul masei semiotice. În transferul în bidimensionalitatea paginii ele pot purta amprenta unei obsesii, cea a „tiparelor durabile ale existenței”, cum o numește Ion Pop (p.11), sau, în plan ontologic, odată ce umplerea golului existențial e consistentă cu și determinată de umplerea golului limbii, ele pot purta amprenta unui „deficit de contingență” (Ion Pop, p.13).
În masa amorfă a intermitențelor, materia intergalactică capabilă a trece prin șocul unei explozii (precum în cazul exploziei emoționale la moartea mamei) este sesizabilă prin factual, prin corporalizare, în timp ce ieșirea în universal a tributară tendinței inerțiale a universului inflaționar, îndepărtării spre roșu, purificării prin tăcerea deopotrivă a ființei și a cuvintelor, prin materia invizibilă risipită în interstiții: „Hai să păstrăm tăcerea/ pentru o întreagă eternitate.// Vom fi primii care vom începe să uităm cuvintele/ și vom stabili împreună/ contingența adevărului” (Proem, p.21); „Tăcerea/ e o masă enormă./ Întindem mâinile/ și mângâiem amintiri/ Vin cuvintele/ și se așază în jur” (Tăcerea, p.123). O nouă logică semiotică, o nouă filozofie a limbajului depășind ancorările rigide ale pozitivismului, sunt dublate de o nouă logică a viețuirii. În această logică rezultată prin unificarea teoriilor – ca în efortul cosmologic de punere împreună a acestora – expresia urmelor de materie, a germenilor materiali încorporați în masa amorfă care se deplasează spre roșu, spre margini, nu are puterea închegării galactice, păstrează vagă ideea unei corporalități posibile într-un alt orizont evenimențial: „Scriu poeme invizibile/ la care toată lumea se uită/ dar nimeni nu le vede” (Mă prefac, p.31); „A scrie astăzi/ înseamnă a trăi sorbindu-ți absența” (A scrie astăzi, p.79). Limba însăși a poeziei devine masa golurilor capabile să se dilate fără limite prin simțurile obișnuite cu logica vidului: „Limba în care scriu/ e un vis ce dilată pupila până ce-ncape tot pământul” (Limba în care scriu), capabile să conecteze universul transsemiotic cu visul, într-un melanj oniric cu valențe expresioniste, cu moartea prin care, uneori, se nasc poemele – găuri negre: „Numai câteva poeme/ intră în viața mea prin poarta morții/ și rămân înăuntru, separate/ de celelalte și de orice altceva” (Poeme, p.37), apăsătoare, dense, frânând eliberarea. Transsubstanțierea, în completitudinea miracolului, este, însă, amânată: „Nu vreau să devin acest ultim poem// Versul mi se topește sub soarele-cuvânt” (Ultimul poem), dar masa intermitențelor dintre regnul animal și cel al cuvintelor continuă să producă. E un univers încă tânăr și probabil că noi galaxii textuale se vor naște în timp din această materie poetică, autopoietică.

 

 

Note
1 Lucian Blaga. (2022). La luz que siento. Antología poética. Traduccióde Corina Oproae (Antología bilingüe). Madrid, Buenos Aires, Valencia: Editorial Pre-Textos. Colección La Cruz del Sur. 316p.
2 Corina Oproae. (2018). Mil y una muertes. O mie și una de morți. Versiunea românească aparține autoarei. Prefață de Dinu Flămând. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 117p.
3 Corina Oproae. (2022). Intermitencias. Intermitențe. Ediție bilingvă, spaniolă-română. Versiunea românească aparține autoarei. Cuvânt înainte de Ion Pop. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 136p.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg