Mihai Nadin este un vizionar, un om care, trăind în proximitatea schimbării de paradigmă, a înțeles să distingă configurația țărmului pe care urmează să acosteze umanitatea. A făcut-o mai întâi cu Civilizația analfabetismului, publicată pentru prima dată în 1997, la Dresden University Press – în România a fost tradusă și publicată abia în 2016, la editura Spandugino –, iar acum cu prima lucrare după debutul din urmă cu 50 de ani, Cumpăna științei. Viitorul contează, publicată mai întâi în limba română, la aceeași editură1. Mihai Nadin este unul dintre rarii cercetători capabili să construiască punți de legătură între științele exacte și umanioare, să privească de la distanță, cu anvergură enciclopedică, supraramificarea domeniilor cunoașterii și specializarea de ramură, și să încerce să repare injustiția pozitivismului, în înțelesul identificării contribuției interrelaționate a acestor ramuri la funcționalitatea organică a lumii. Mihai Nadin este absolvent al studiilor Facultății de Electronică a Politehnicii bucureștene, care și-a luat doctoratul în estetică, investigând de la distanță critică mai apropiată interacțiunea om-mașină, designul computațional, sistemele anticipatorii, dar și metaestetica sau semiotica, revenind de fiecare dată la perspectiva mai îndepărtată asupra societății post-industriale. Studiile tehnice și în filozofie din capitala României, continuate de cele postdoctorale la Universitatea Ludwig-Maximilian din München, cu o teză despre fundamentele semiotice ale teoriei valorilor, i-au permis lui Mihai Nadin să ajungă profesor și cercetător la instituții prestigioase, încheindu-și cariera universitară la Universitatea din Texas.
Cumpăna științei este o lucrare vizionară în domeniul sistemelor anticipatorii – probabil domeniul căruia profesorul Nadin i-a alocat cea mai mare importanță în cercetare, fiind, înainte de a își încheia cariera, directorului Institutului de Cercetări în Sistemele Anticipatorii (antÉ) la Dallas, în cadrul amintitei universități, instituție pe care a și fondat-o –, dar rădăcinile acestui studiu se găsesc în cercetări mai vechi, cum ar fi Mind: Anticipation and Chaos, publicată în 1991 la editura Belser din Stuttgart, sau Anticipation: Learning from the Past the Russian/ Soviet Contributions to the Science of Anticipation, apărută în 2015 la Springer Verlag. Pandemia de COVID-19 a generat refocalizarea pe problematica anticipării, permițând jocul de cuvinte care ilustrează incapacitatea anticipativă în limitele unei paradigme de gândire: CoVID sau Crisis of Videre, criza de viziune a lumii datorată menținerii în limitele unui sistem de gândire care a dus la progresul umanității, dar care este incapabil să ducă umanitatea mai departe, și anume determinismul cartezian. „Reacția la crize este infinit mai scumpă decât prevenirea lor” (p.11), notează Mihai Nadin în chiar deschiderea lucrării, anticipând proiectarea unei teze a sustenabilității (și a unui set de teoreme care să reprezinte reperele de aparat matematic necesar fundamentării proiecției): „Reacția este mult mai costisitoare, cu multe ordine de mărime, decât acțiunile anticipative, iar, pe termen lung, este nesustenabilă” (p.20). Logica reactivă este rezultatul menținerii proiecției carteziene, în care viziunea este incompletă, simplu deterministă, prezentul fiind direct și univoc influențat de trecut: x(t) = f(x(t-1)), care s-a extins ca dogmă:„ Odată ce viziunea lui Descartes asupra minții și corpului a fost acceptată, ea a devenit o „teologie”: teologia determinismului și reducționismului” (p.19). CoVID reprezintă, așadar, eșecul perspectivei determinist-reducționiste, în condițiile în care procesele anticipative ar fi putut salva, în anii pandemiei de SARS-CoV-2, numeroase vieți și ar fi putut reduce costuri inutile. Perspectiva anticipativă, reductibilă matematic la o funcție care depinde de stările trecute, de prezent și de stările viitoare posibile: x(t) = f(x(t-1); x(t); x(t+1)), adică o perspectivă holistică și contextuală, poate limpezi conturul cuprins de cețuri al unui viitor al cărui țărm nu poate văzut direct, prin instrumentarul determinist. Perspectiva deterministă presupune o dublă eroare: de orientare – nu poți privi viitorul cu fața la trecut – și de înțelegere a modului în care nu cifrele sunt cele care permit lectura critică a țărmului viitorului, ci semnificațiile lor: „Conștientizarea semnificației este o condiție preliminară a argumentelor anticipative, care duc la acțiunile ce ne pot ajuta să fim pregătiți pentru provocările viitoare” (p.47). Instrumentarul matematic asociat determinismului cartezian, în fond chiar „a măsura înseamnă a tulbura” (p.31), în acord cu Werner Heisenberg, este insuficient să ofere explicații în lipsa unei semiotici adecvate: „Descrierile matematice reprezintă doar o submulțime a felului în care oamenii descriu realitatea. Semiotica este disciplina care explică felul în care sunt generate reprezentările. Aceasta subsumează reprezentările matematice sau de orice alt fel (computaționale, estetice, genetice etc.). Matematica, fiind înrudită organic cu măsurătorile cantitative, asigură o reprezentare adecvată a modului în care se schimbă realitatea fizică – materia inertă –în timp. În acest limbaj, teoria probabilității servește descrierii fenomenelor fizico-chimice. Probabilitatea este adecvată pentru ingineri – ei fac poduri, automobile, computere și vrem să știm cum comporta. Modelul probabilistic a fost însă adoptat în studiul vieții, pentru că viziunea lui Descartes asupra organismului a eliminat distincția dintre materia vie și materia inertă, lipsită de viață. Practica medicală a fost inspirată la început de studierea simptomelor caracteristice deteriorării sănătății. Sub presiunea concepției mașiniste, a renunțat la semiotica bolii. A jertfit analiza simptomelor în favoare concentrării asupra cantităților” (p.40).
Doar interpretarea în cunoștință de cauză este capabilă să conducă la cunoașterea autentică, subliniază Mihai Nadin, aplicabilă începând de la simptomatologia goanei după cifre, după BigData, în sistemul medical neadaptat viitorului. „Niciun doctor nu tratează numere, ci pacienți” (p.31), adică seturi distincte de SmallData (organisme), diverse, ireductibile la legile probabiliste, care servesc doar justificării și susținerii unor idei preconcepute, susținute în limitele doctrinei deterministe. Cifrele sunt, așadar, „ochelarii de cal” necesari pentru a menține focalizarea unei priviri de tip tunel, antrenate reducționist, în condițiile în care realitatea necesită o adaptare multidimensională, complexă, anticipativă. Un mangement reactiv, al crizei, va fi întotdeauna mai costisitor decât un management proactiv, al riscurilor. Dar incapacitatea concentrării pe semnificație, nu pe colecția impresionantă de date, determină menținerea în limitele amangementului reactiv. Din această perspectivă privind, probabil că lecția cea mai importantă este aceea a logicii viului, care se rezumă la alte legi decât cele concentrate în formula acțiune-reacție, stimul-răspuns a determinismului cartezian.
Trecerea dintre paradigme necesită și o educație în consecință, abandonarea unui mod reducționist de a privi lumea ca rezultat al proiecțiilor anterioare, analiza consistentă a felului în care anticiparea și logica ei multi-cauzală determină o pliere mai adecvată pe orizonturile neclare ale viitorului în condițiile unei proaste poziționări în raport cu acesta. Din păcate, sistemul educațional nu poate răspunde acestei cerințe: „O generație întreagă este pregătită în școli și facultăți pentru a deveni inutilă. Îndrăgostită și independentă într-o asemenea măsură de tehnologie, această generație nu își mai recunoaște propria identitate – gen, rasă, cultură, etnie etc. Religia a fost abandonată. Același fgen de exagerări, venită din partea altor profeți ai frivolității, i-au făcut pe mulți tineri să-și investească viața în viitoare profesii care nu au de fapt nici un viitor. Multiplicarea a ceea ce este inutil nu reprezintă, sub nicio formă, un act de justiție, ci, mai curând, o nesăbuință” (pp.62-63).
Cu un sistem educațional anchilozat, răspunzând unor cerințe de digitalizare în înțelesul de interacțiune cu tehnologia digitală, nu de utilizare a acestei tehnologii în logica multi-cauzală a anticipării, cu școli și universități devenite „fabrici de profil educațional” (p.68), șansa abandonării modelului mașinii depinde de capacitatea de a învăța de la viață, dar viața, deși este un profesor bun, este extrem de costisitor. În plus, „nu există vaccin pentru prostie” (p.146) și nici șansa vaccinării împotriva unei ideologii devenită teologie. Tributari pozitivismului care continuă să separe în subdiviziuni ramurile cunoașterii, care continuă să disece pentru a proiecta învățarea și care continuă să producă așa-numita cunoaștere bazată pe cuantificare, ieșim greu și costisitor din logica decidabilității. Or, organismul uman este indecidabil în dinamica lui, se caracterizează prin voință, presupune creativitate în adaptare atâta vreme cât teza irepetabilității (TI) este validă: „în viață domnește principiul repetiției fără repetiție” (p.106). Pentru înțelegerea recreării permanente a vieții, a regenerării ei și, implicit, în baza aceleiași logici multi-cauzale, pentru înțelegerea regenerării și adaptării sociale, este necesar mult mai mult decât ceea ce poate fi surprins reducerea, în baza tezei carteziene, la substratul fizic (și matematic) al vieții. Viața depinde de coaja ei fizică, „dar transcende dinamica materiei” (p.156). Școala nu ne învață adaptarea, ci își adaptează planurile la lecțiile trecutului, îngrădește în câmpul vectorial al cunoașterii proiecția sensului vectorului spre viitor. În aceste condiții nu poate avea câștig de cauză decât ignoranța (p.162), nu poate câștiga decât orice formă de cuantificare, care aduce, în baza cuantificării scientometrice, profesori incapabili, dar în măsură să își justifice prin date propriile perspective determinist-reducționiste, fiindu-le justificată, prin alte date, ale indicatorilor scientometrici, poziția, nu și inteligența. Lipsește din această bâjbâială fără sens și din această împăunare cu cifre tocmai orientarea spre viitor. Din această școală cu privirea spre trecut provine și clasa politică expertă în managementul crizelor, dar incapabilă de viziune, incapabilă să anticipeze, incapabilă să identifice semnificațiile asociate volumului uriaș de date cu care este aflată în conexiune. Un optimism moderat privitor la adaptarea mai puțin costisitoare, prin anticipație, este cel privitor la generația tânără, deja alfabetizată digital – pentru a rămâne cu explicațiile în consens și cu Civilizația analfabetismului –, dar, într-un cadru în care, în acord cu perspectiva lui Einstein, condițiile create de om sunt mai complexe decât posibilitățile lui filogenetice de adaptare, nu ne rămâne decât să ne aliniem la Legea lui Nadin (p.180) și să înțelegem „cât ne putem permite fără să compromitem viitorul”.

 

 

Note
1 Mihai Nadin. (2022). Cumpăna științei. Viitorul contează. Traducere din limba engleză de Luana Stoica. București: Editura Spandugino. 194p.