Tropii nu sunt doar o problemă de teorie literară, de stil, ci interesează, din rațiuni diferite, filosofia, psihologia limbajului, retorica, științele comunicării, iar studiile în această chestiune sunt cu atât mai numeroase; experiențele și concluziile lor sunt, în cele din urmă, de interes interdisciplinar. Pentru o astfel de deschidere, semnalăm și studiul Mirelei-Ioana Dorcescu intitulat Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească (Ed. Eurostampa, Timișoara, 2022). Autoarea, conferențiar la Literele Universității de Vest din Timișoara, continuă astfel preocupări ceva mai vechi: în 2005, împreună cu Doina Comloșan, a publicat Romanul ca gen. Metafora, după ce, anterior, a publicat Paradigme ale comunicării – limbaje și limbi (2001), Dicționar de comunicare (lingvistică și literară) –2002, Textul literar – Intertextualitatea (2003), mai apoi a publicat Semantica modurilor incertitudinii (2011).
Apropiat autoarei, Eugen Dorcescu, cel căruia îi este dedicat acest volum la împlinirea vârstei de 80 de ani, publica și el, în 1975, studiul Metafora poetică, adăugând astfel bibliografiei românești a temei o importantă contribuție alături de cele ale altor nume importante: Tudor Vianu, Elena Slave, Lucian Blaga, Olimpia Berca, Iorgu Iordan etc. Capitolul consacrat bibliografiei în lucrarea Mirelei-Ioana Dorcescu adaugă celor mai importante nume din cercetarea românească a metaforei numeroase și importante titluri din literatura franceză ori lucrări în limba engleză, toate de referință pentru raportarea studiului la cercetările occidentale semnificative, menționate cu onestitate ori de câte ori a fost nevoie.
Discursul despre metaforă pe care și l-a propus Mirela-Ioana Dorcescu este riguros întocmit și răspunde exigențelor oricărui cititor: Abordarea teoretică a metaforei, Tipuri de metafore, Inducția metaforică în concepția lui Eugen Dorcescu, Dinspre metaforă spre simbol, Completări la teza inducției metaforice, Inducția și grefele în construcția discursului poetic etc. Vorbim cu temeiuri stilistice bine determinate despre metaforă în contextul general al poeziei românești, așa cum studiul de față relevă, deși limbajele de specialitate au dezvoltat, simultan, în interiorul discursului lor, o largă tipologie a acestei figuri de cugetare; așa de pildă, o teză de doctorat (Bianca Morar Timoni) dezbătea la Universitatea Babeș-Bolyai, într-o abordare socio-cognitivistă, Metafora și funcțiile acesteia în discursul băncilor românești (cu o tipologie sui-generis: metafore ontologice, metaforele forței fizice sau metafora sportivă, metafore mecanice, metaforele din domeniul construcțiilor etc.). La nivelul economiei, metaforele recurente în discurs au putut fi, după aceeași sursă, mult mai diversificate: metafora organică (Koller, 2004, 2005; Smith, 1995); metafora războiului (White, 1997, 2003; Charteris-Black, 2004), metafora călătoriei (Boers și Demecheleer, 1995, 1997), metaforele politice și religioase (Koller, 2009) etc. Stilistica funcțională a oricărei limbi, în contextul filosofiei limbajului (a se vedea, de pildă, E. Coșeriu; Geschichte der Sprachphilosophie), a îngăduit, firește, limbaje specializate în al căror discurs s-a impus expresia metaforică tot așa cum expresia poetică a putut trece de la banalul epitet și hipotipoză la figuri superioare de cugetare precum metafora, metonimia, litota ori paranomaza, simbolul etc.
Dacă stilul în genere și stilul în particular cultivă un raport similar cu cel dintre limbă în genere și o limbă dată, vorbitorul își asumă oricum alegerea faptelor de limbă care interesează construcția mesajului, cu atât mai mult cu cât capacitatea semantică de combinare a cuvintelor (calchieri humboldtiene ale imaginilor produse de ele în suflet) e destul de largă și permisivă; vorbitorul alege circumstanțial și după abilitățile sale combinația pe care o socotește în acord cu intenționalitatea de mesaj și cu conotațiile acestuia. Mai concret, Benedetto Croce formula teza judecății asupra poeziei ca sinteză între sensibilitate și gândire, când scrupulozitatea conștiinței cere cea mai atentă ascultare a sensibilității și a gustului odată cu gândirea riguroasă a categoriilor – celălalt element al judecății (Poezia, 121). Mirela-Ioana Dorcescu, preliminând structurile ideatice ale studiului său, iese din exclusivismele tradiționale, din autotelismul descriptivist și prelungește cercetarea contextualizând-o comunicării în sine după modelul lui Georges Kleiber (Semantica prototipului – 1990, Probleme de semantică – 1999) sau după modelul nivelurilor semiotice ale lui Charles W. Morris (studiile sale despre Simbolism și realitate – 1925; Șase teorii ale minții – 1932; Semnificație și semnificație: un studiu al relațiilor dintre semne și valori – 1964), unul dintre marii semioticieni contemporani; de la acesta, cele trei direcții ale studiului de față – sintactică, semantică și pragmatică cu conectivitate în semiotica metaforei (p.14). Mirela-Ioana Dorecescu urmează acestei conectivități și vine cu rigurozitatea observațiilor; direcția semantică, de pildă, e urmărită conform tezelor inducției, interacțiunii și a substituției.
Peocupările asupra metaforei, se știe, sunt străvechi, semnalate încă din lucrările lui Aristotel (Retorica, Poetica) și au adunat, în timp contribuții destul de elaborate, însă, cum reține și autoarea volumului în cauză, lui Aristotel îi datorăm esențialul cu care a definit (Poetica XXI, 1457b): „transferul asupra unui lucru al unui nume ce desemnează alt lucru [transfer sau al genului asupra speciei, sau al speciei asupra genului, sau al speciei asupra speciei]” (p.16), atribut distinctiv pe care nu l-au putut ocoli în definițiile lor nici Fontanier, nici Ricoeur și nici alții.
Dacă, de pildă, pentru cititor, observația că se „elimină, prin metaforă, un gol semantic, atunci când termenul figurat apare în locul unui semnificant inexistent, generând un semn poetic” (p.18) pare ilogică prin raportarea la semnificantul inexistent, autoarea are în vedere o astfel de îndoială și o exclude pe temeiul analogiei: „absența motivelor analogiei incită cititorul să și le imagineze într-un cadru al irealității, al transcendenței, foarte plastic, evocator, exultant ” (p.47), ca în materialul ilustrativ să vină cu suficiente exemple din poezia românească.
Urmând direcția semantică în teza analogiei, se analizează atent comparația, criteriile și posibilitățile comparării în „comparația prescurtată saturată” – versiunea intensă, apoi „comparația prescurtată deschisă – versiunea slabă, argumentarea urcând spre analiza semică, aceea care permite „evidențierea legăturilor semantice dintre comparat și comaprant cu presupunerea unui terț poetic dedus, în analiza semantică structuralistă, în combinație cu operații de logică matematică, precum intersecția și reuniunea mulțimilor” (p.40) – transdisciplinaritatea observațiilor cu deschiderile ei, o modalitate (nu singura) care nu e totuși la îndemâna oricărui cercetător.
Acuratețea logică și relevanța argumentării ademenesc spre „amănunt”, persuasiunea acestuia e pusă din abundență la îndemâna cititorului (student, scriitor, profesor). Îndepărtarea formală a metaforei de comparație începe, gradual, cu metafora in praesentia (metafore predicative, nepredicative, implicații). Se trece apoi la teza interacțiunii care „urmărește fenomene de ordin constitutiv” și iarăși se evocă precizia matematică, așa cum au abordat-o „reprezentanții Grupului μ în al optulea deceniu al secolului XX” (p.58). Seriozitatea studiului câștigă inclusiv prin raportări raționale la cercetarea europeană a domeniului fără a abuza de bibliografie (oricum, selectivă), așa de pildă se fac trimiteri justificate la teoria interacțiunii, promovată de pragmaticienii francezi Patrick Charaudeau și Dominique Maingueneau și socotită nu numai de ei „crucială pentru cunoașterea acestui trop, treaptă necesară spre abordarea sa pragmatică” (p.64). Pertinența demonstrativă a direcției sintactice este la fel de convingător susținută cu metaforele substantivale, adjectivale, ale participiilor, cu metafora verbală și cu cea adverbială – o gramatică chomskyană a includerii semanticii în sintaxa generativă și transformațională.
Consecventă analizei ilustrative, judecății funcționale, strucurii și structurării metaforei, Mirela-Ioana Dorcescu insistă în egală măsură și pe direcția pragmatică, raportându-se, de asemenea, la „majoritatea pragmaticienilor interesați de dimensiunile enunțiative/discursive ale metaforei, de implicațiile ei discursive/textuale” (p.96), dar și la cunoscutul studiu al lui Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii (enunțul metaforic și reprezentările lumii).
Dacă la început aminteam de diversificarea gândirii metaforice în uzul limbajelor (Metafora și funcțiile acesteia în discursul băncilor românești), Mirela-Ioana Dorcescu își sintetizează în capitolul Tipuri de metafore destul de cuprinzător concluziile așa încât să admitem extinderea acestui mod de gândire în orice gen de discurs, din moment ce, etimologic, „metafora trimite spre spațiul indefinibil al mișcării ideilor, grecescul metaphorein, compus din meta și phorein, traducându-se aproximativ prin perifraza a duce încolo și încoace” (p.133), iar rostul acesteia, văzut de August Wilhelm Schlegel (Über schöne literature und Kunst – 1884, ed. lui Jakob Minor) era acela de a mijloci trecerea de la sărăcia limbajului la liberul joc al expresiei. Așadar, metafore de uzaj vs. metafore poetice, respectiv metafore structurale, metaforele de orientare, metaforele ontologice, cele din urmă, „întemeiate pe transferurile între categorii opuse” (p.151): non-uman/uman (personificare); abstract/concret; concret/abstract; non-uman/non-uman și urmează metaforele în structuri sintactice simple, metaforele coalescente și metaforele implicate cu ilustrări pe seama situațiilor cunoscute din sintaxa propoziției și metaforele care depășesc cadrul propoziției, așa-zisele metafore filate.
Un capitol aparte (3) este consacrat contribuției teoretice a lui Eugen Dorcescu în legătură cu inducția mtaforică (în interpretarea discursului științific, în interpretarea discursului poetic, în construcția simbolului artistic). Următoarele trei capitole (4, 5, 6) deschid, așa cum aminteam mai sus, spre simbol: Dinspre metaforă spre simbol și rolul inducțiilor metaforice și al grefelor în geneza simbolului artistic antropocosmic; Completări la teza inducției cu inducția metaforică în interiorul grupului verbal și încheind analiza efectivă cu inducțiile și grefele în discursul poetic. Materialul ilustrativ folosit de Mirela-Ioana Dorcescu este selectat în diacronie, preluat din texte care reprezintă diferite generații și aparțin unor nume de poeți bine cunoscuți: Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Doinaș, Eminescu, Minulescu, Pillat, Philippide, Stanca, Stănescu ș.a.), material valorificat pe o gamă tematică liric diversificată; metafora astfel abordată se relevă cu dinamismul ei în sensul valorii estetice, inductivitatea metaforică pretându-se la extinderi transdisciplinare, iar studiul de Semiotică a metaforei, în cele din urmă, se revendică „poeticii timișorene pe care a întemeiat-o G.I. Tohăneanu” și pe care o continuă Eugen Dorcescu, a cărui contribuție teoretică este cu lealitate semnalată și valorificată alături de opera sa poetică.
Desigur că studiul Mirelei-Ioana Dorcescu, așa cum autoarea ne-a obișnuit, este o contribuție consistentă, la nivel academic, cu siguranța analizei și relevanța argumentului, contribuție care vine în continuarea altor cercetări, unele destul de recente (ex. Mihaela Mancaș, Metafora afectivității în poezia românească – 2020), încât metafora se arată a fi, în teoria literaturii, un subiect de interes recurent, precum existența în filosofie.