Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia sub codul deontologic al discreției

Poezia sub codul deontologic al discreției

 

Maria Pal
Încotro se grăbește cuvântul
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2017

 

 

Într-o lume poetică tot mai invadată de neorealism sufocant, unde sentimentele sunt invaziv expuse, într-o lirică matematică în care sugestia pare să-și piardă expresia de fond, fiind înlocuită de expunerea abrutizată a trăirilor, iată că regăsim, în mijlocul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, o poetă, Maria Pal, pentru care discreția, cumințenia cuvântului, diafanul transmiterii stărilor sufletești, sunt valori eterogene, reprezentând codul deontologic al poeziei, fapt demonstrat și în volumul de versuri Încotro se grăbește cuvântul, apărut în anul 2017, la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca.
Implicată în propriul sine marcat între „eu și tu”, poeta Maria Pal, prin cele nouăzeci și șase de poeme câte conține volumul, construiește un univers solitar unde își dăltuiește versurile într-o recluziune a tăcerii, în care cititorul poate fi ușor cuprins de un sentiment de intruziune. Tocmai această transgresare spre o zonă absconsă unde ideile difuzează într-un joc de lumini și umbre, face atât de atractivă lectura volumului Încotro se grăbeşte cuvântul.
Iată ce spune criticul Rodica Marian despre autoare, într-un articol apărut în revista Apostrof, nr. 4(299), 2015, anul XXVI, și intitulat „Maria Pal și Cheia poemelor”: „În universul poemelor Mariei Pal, critica a pus în evidenţă marca personală, caracterizată prin „reabilitarea diafanului“ (L. Strochi), „retina delicată“ (Gh. Grigurcu), şi prezenţa unui filon poetic cerebral, alături de cel confesiv şi de o vibraţie spirituală autentică (I. Cristofor), o „mască a cerebralităţii“ peste un imaginar pulsatoriu de „îmblânzite angoase“ (M. A. Diaconu). La coordonata dominantă a „sfioşeniei“ s-a mai adăugat şi „natura morală discretă“, „solitudinea“ marcată de linişte, „eul fragil“, „inadaptarea funciară“ care ar explica reflexele expresioniste, chiar un „sarcasm ingenuu“, în viziunea lui Gh. Grigurcu. Forţa imaginilor din poezia Mariei Pal îşi are însă geneza, după părerea mea, în chiar dramatismul lumii dezarticulate, observat cu nelinişte şi cu un fel de calmă tristeţe, într-o tensiune lucidă, care degajă uneori o patetică şi totuşi armonică reflectare a disperării, şi care este noua lume semantică închipuită, construită în textele sale poetice.”
Tăcerea, tristeţea, cenuşa, suferința, umbra şi lumina, sunt bazele structurale ale sferei tematice a poemelor din volumul de față, revenind endemic în versuri. De altfel, poeta pare că persistă să rămână în umbră într-o tăcere pietrificată, în delicata surdină a metaforelor, parcă pentru a-și apăra intimitatea trăirilor ori tainele absconse ale emoțiilor: „prin ungherele sufletului cineva sapă din greu/ scoate un trup răstignit de prea multe ori/ cu uimirea pe frunte cu spinii înfloriți// febril cauți o limbă/ în care să înțelegi tăcerile neatinse// până atunci le pictezi iar și iar aerul îmbătrânit de singurătăți/ mirosind a frică a stele îmbăiate în albia nopții” (Preț de o suferință).
Poezia devine o biblie a sufletului în care frumosul, puritatea, lumina sunt psalmii versurilor, lirismul fiind singurul capabil să păstreze speranța și încrederea ființei. Certitudinea iubirii devine tot mai necesară, sinele feminin și masculin închegându-se în sinele poetic al autoarei, cum mirele și mireasa în Cântarea Cântărilor: „alege frumosul din orice fără a te închina durerii/ rostește propriile rugăciuni dar nu întrerupe nici un zbor/ cinstește puritatea florilor mai presus de cuvinte/ nu te îndoi de nimic din Cântarea Cântărilor// nu lăsa noaptea să te învețe cum se furișează prin vene/ minciuna să nu o porți ca pe-o podoabă/ cuvântul nu-l folosi în zadar/ nu despica firul în patru/ sugrumând visul înainte de-a se naște//(…)// și mai presus de orice să nu te plângi niciodată/ când timpul ține lumina aprinsă” („Cele zece porunci”).
Poeta Maria Pal are puterea să înmagazineze, în câteva cuvinte, idei profunde care uimesc prin puterea de transmitere. Poemele domniei sale pot trece de la forma elaborată, la una minimală, mesajul fiind la fel de revelator în ambele situații. Această capacitate este dovada unui studiu asupra poeticii, a liricii. De altfel, nimic nu pare scris la întâmplare, metaforele aproape lustruite strălucesc simbolic, comparațiile construite cu arta ceasornicarului, răbdarea și dăruirea fiind elementul cheie al poeticii autoarei, toate elemente ale lumii tainelor unde orice formă prinde altă dimensiune, fiind tributară imaginației cititorului. Iată câteva exemple de micro-poeme care vor susțin afirmațiile mele: „apa întinerește cu fiecare rid/ pe care îl aleargă/ să-i spele oglinzile” (Oglinzi); „obosiți/ cocorii încă mai descifrează secretele / pitite de păsări în cartea migrației” (Secrete); „crucea ta ia lecții de zbor/ în trunchiul ce răsună sub topor” (Lecții); „dincolo de miez/ totul se apropie de coajă// numai tu rămâi lacrima/ ce nu și-a găsit încă ochiul/ în care să plângă de bucurie” (Rămâi).
„Cultivarea antinomiilor vine dintr-o viziune personală asupra elementelor esenţiale din plan ontic. Natura este întotdeauna prezentă în preajma eului poetic, dar neimplicarea directă a acestuia în ritmul ei este evidentă. Întotdeauna se alege ca intermediar un „tu” cu valoare generală, care include nu numai creatoarea, ci şi umanitatea în întregul ei.” (Valeria Manta Tăicuţu, Luceafărul, nr. 43, 2006). Emoția se accentuează în acest caz, natura fiind parte din sufletul poetei: „Iarba înțelege/ că vântul plimbă leagăne pentru ea// copacii îmbrățișează păsările/ ce concertează mereu pentru inima lor// nisipul știe/ că valurile se retrag doar pentru a-l mângâia// nestăvilită/ bucuria inundă pământul/ când ceru-i vindecat de-un curcubeu” (Bucuria inundă pământul). Metaforele fac adicție la cuvintele cheie ale poemelor: arbori, păsări, frunze, fluturi, rotunjind imagini suave în contextul existențial din care fiorul liric nu lipsește: „ciocârliile împletesc în triluri/ aureola crucificatului// șoaptele alunecă pe trupul tău/ ignorând ritmul bătut de ciocârlie” (O lună lascivă); „din când în când câte o frunză mângâie aerul/ ca un fluture jucăuș// (…)// printre țipetele coțofenelor/ adulmeci misterioasele ploi/ ce îmbrățișează mesteacănul înmugurit/ lângă tâmpla ta” (Adulmeci ploile); „păsările amestecă anotimpuri/ în hieroglifele unui amurg/ (…)// în cântecul privighetorii pomii înfloresc / ca în paradisul unui Dumnezeu” (Alte podoabe); „o frumusețe smintită/ de copaci înfloriți/ săgetați de mierle// pe lângă ea/ trece un suflet în goană/ ce duce în brațe pădurea.”(În goană).
Problematica timpului și a trecerii lui este atinsă cu acea finețe lirică caracteristică autoarei. Timpul nu reprezintă o povară, trecerea lui fiind un fapt asimilat al existenței umane: „timpul dansează desculț în ploaia de raze/ nepăsător de coasa lunii/ ce seceră fânețele stelelor tale” (Desăvârșește nesfârșitul). Cu aceeași circumspecție este abordat spectrul sentimentelor umane. Într-o lume tot mai marcată de problemele existențiale, „bunătatea a fost evacuată”, iar lupta pentru viață pare că nu mai lasă loc sentimentului de milă, pentru că acesta „s-a refugiat printr-o ușă secretă”, iar noi suntem tot mai goi în interior, căci „adevărul a murit din nou/ a câta oară/ încercând să găsească iubirea”. În acest vacarm general nici nu este de mirare că „păcatul iertat la discreție/ rămâne pe soclul de aur”. (Arunci căpăstrul).
Am remarcat, pe parcursul lecturii, o anumită sfială a confesiunii, exacerbată de feminitatea și blândețea versului. Eul poetic este diafan, aproape de neatins, uneori impersonal în destăinuirile despre scriere și mirajul ei: „coala albă răvășește poemele din inima ta/ și începi un altfel de scris// (…)// călimara tremură și o ia la fugă/ să nu apară cuvântul ce învie în fața ușii// scrisul tău devine mai negru decât bezna/ prin care scapără o aripă de înger” (Rod orizontul). În acest univers poetic când asumat, când depersonalizat, poeta, fulgerată de incertitudini, reușește să „planteze speranța”, să „o acopere cu viață”, iar cuvântul să devină, fie și prin plecarea lui, un mod de purificare, de izolare, vizavi de dezumanizarea tot mai profundă a omenirii. Cel mai elocvent exemplu este poemul care conferă titlul cărții Încotro se grăbește cuvântul: „incertitudinea derulează coșmarul/ sufocându-te// încremenești în mijlocul luminii/ nu mai pleci și nu te mai întorci de niciunde// doar strigi neauzit/ cioplind întunericul până în vârful rădăcinilor// aici plantezi speranța/ o acoperi cu viață/ (…)// deasupra cristalizează sângele tău/ mirându-se// și nu înțelegi nicicum încotro se grăbește cuvântul/ de nu te mai convertește la religia oamenilor”.
Poezia feminină nu este caracterizată, întotdeauna, de cascade metaforice, imagini insolite, construcții lirice întortocheate, ea poate fi cu adevărat voalată și discretă, ca un parfum fin în care predomină aroma florilor târzii de toamnă, a cimbrișorului care te ridică, prin tihna unei zile de lectură, pe aripile fluturilor albaștri, ciocârliilor ori privighetorilor, într-un zbor insolit, în care cumințenia cuvântului, dincolo de estetica lui delicată, este o religie a sufletului și feminității cum ne demonstrează poeta Maria Pal în volumul Încotro se grăbește cuvântul.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg