Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Rapsodul mahalalei

Rapsodul mahalalei

Când venea în 1949 la Cluj, pentru a pune aici bazele unei publicații literare în limba română, atât de necesară în contextul anilor de imediat după război, Almanahul literar, Miron Radu Paraschivescu revenea de fapt în orașul în care urmase câțiva ani de studenție la facultatea de arte plastice, prilej cu care se familiarizase întrucâtva cu atmosfera intelectuală a orașului. Dar mai fusese la Cluj și între 1939-1940, când îndeplinise funcția de Șef al Biroului de Presă, redactând totodată și „Gazeta satului”, apropiat fiind de gruparea revistei săptămânale „Țară nouă” (1939-1940), condusă de Victor Jinga și Victor Iancu. Acum fusese trimis de forurile superioare de partid, care aveau încredere în militantul ilegalist de odinioară și în cel activ din anii curenți, că va da orientarea cuvenită noii pulicații. „Ideologia nouă care triumfă, care pătrunde-n mase, aduce o morală a ei, proprie. E moral ceea ce o servește și imoral ceea ce-i stă în drum”, scria la 11 iulie 1945, în jurnalul său intitulat Jurnalul unui cobai (Editura Dacia, 1994). Sau, altădată, în același jurnal: „Aproape totul trebuie raportat la dimensiunile țării și la soarta ei viitoare. În perspectiva asta, fiecare gest, fiecare act individual își capătă măsura, proporțiile și locul lui. Să devii răspunzător. Iată condiția unei adevărate coștiințe și vieți civice”. Sunt ideile unui militant cu vederi clare de stânga: în 1933 se înscrisese în Partidul Comunit român (aflat în ilegalitate), colaborând apoi la ziarele „Era nouă”, „Timpul” (în paginile căruia îl debutează pe Marin Preda), redactând între 1943-1944 o rubrică destinată tinerilor scriitori (aici îl lansează pe Geo Dumitrescu), pentru ca după război să fie redactor la „România liberă” (ziar declarat comunist), în paginile căruia atacă cu vehemență scriitorimea… burgheză, între care pe Tudor Arghezi, în repetate rânduri, fiind inițiatorul (chiar autorul, într-o primă variantă, după mărturiile unora), al celebrului articol Poezia putrefacției și putrefacția poeziei, din „Scânteia”. Aversiunea față de Tudor Arghezi e viscerală. În Jurnal, la 4 septembrie 1947, scria: „Arghezi nu poate fi un demiurg, el e doar un zeu de orătănii. N-are curajul de a se abandona jocului lui până la urmă, să creadă-n poazia lui și numai în ea, ca într-un univers propriu, inestricabil. El recurge la comparația imediată, la năclăirea ei de prozaism nu inutil, nici urât, dar împovărat. Poetul nu mai crede în valorile poeziei lui, și asta se simte în ceea ce face. Se simte bine lucrul acesta, pe dedesubt de tot, prin însăși calitatea și mica altitudine a universului său. E un univers, dar de gândaci, de gâște și căței. Pentru un mare poet, e puțin. Nici câmpul, nici boul, nici calul nu încap în lumea argheziană. (Un bou, totuși, încape: Baruțu). Nevoia este de concret, lauda și mizeria poetului, l-a robit pe Arghezi. De aceea e un poet mizer, mic și sărac în duh. Și nereprezentativ pentru poezia românească a Mioriței”. E aici mai degrabă un soi de ranchiună, poate și pentru că numeroșii critici literari care sau exprimat în legătură cu volumul său de poeme, Cântice țigănești, au făcut o bună și justificată comparație (trimitere) între acesta și Florile de mucegai. Pompiliu Constantinescu scrisese, bunăoară, în 1941: „De la Anton Pann, în maniera căruia ticluește un Epitaf, trecând prin Florile de mucigaui ale lui Arghezi, în care lumea țiganilor e anexată conștient poeziei, în substratul ei trivial, nu în aspectul ei romantic […] Miron Radu Paraschivescu păstrează tehnica unui rafinat restaurator de piese pitorești, de epocă, sau reconstituie unele momente cu multă grijă a amănuntului decorativ”.
Cântice țigănești este volumul care l-a consacrat și care îl reprezintă cu adevărat ca personalitate artistică creatoare, impusă la finele perioadei interbelice (1941). El aduce în prim-plan lumea pitorească a mahalalei, o lume maculată în deprinderile sale, vulgară dar pasională și de aceea frumoasă prin gesturile de mică bravadă eroică, ce țin de un romantism balcanic, ilustrat tradițional în cântecul de lume, în poezia de dor și of a romanțelor kicioase promovate de lăutarii și rapsozii tavernelor (Anton Pann însuși voise s-o rețină în Spitalul amorului), o poezie pe care Miron Radu Paraschivescu o aduce în lumină în toată nuditatea ei, pătrunzând în intimitatea proprie acesteia, ridicând-o la valențe estetice și dându-i turnură modernă, în ritmuri stilizate de legendă și baladă: „Mai știi ceasul, caldarâmul/ știrb, uluca fără porți?/ Singur lângă ea, salcâmul/ înflorise ca de morți.// În dumineca lălâie,/ rochia ta, numai danteluri,/ lungă până la călcâie,/ ne uimea în chip și feluri.// Erai draga noastră șuie/ și râvnita orișicui;/ cine-ar fi-ndrăznit să spuie/ focul inimioarei lui?” (Cântec de fată mare).
E poetizată o factologie a instincetor primare, nu neapărat primitive, a întâmplărilor parșive, cu briganzi de mână mică, dar care ilustrează bogăția sentimentală a unei vieți tumultuoase, împlinită la marginea de jos a societății, ceea ce nu însemană, însă că trăirile sunt mai puțin autentice și mai puți vii. Ilustrativă în totul este balada despre Rică, fante „de Obor”, al cărui portret are trăsături de maiestoasă prezență legendară: „Când trecea prin cartier,/ avea pasul de boier,/ legănat și nepripit/ unde se știa iubit.// De se lăsa cu bătaie/ (că avea dușmani o droaie!),/ atunci o făcea de oaie,/ că până să scoți cuțitul,/ el îți și lua piuitul.// N-avea pe lume pereche:/ purta cercel în ureche/ și-avea degetu-nflorat/ cu-o piatră de matostat.// Noaptea, când venea matol,/ zicea din gură, domol,/ ca un vânt care se duce/ în inimă, s-o usuce,/ ca steaua tremurătoare/ de clipește-n bolta mare”. Sfărșitul fantelui îi e provocat de gestul laș al unui rival obscur („un țigan mai mărunțel/ se tot da pe lângă el:/ „Dă, bă Rică, o țigare!»/ Când căta prin buzunare,/ parșivul cu mâna scurtă,/ i-a băgat cuțitu-n burtă”). Mahalaua e înmărmurită privind scena de omor și cată a-și salva idolul căruia însă i se scurge viața pe-ncetul, odată cu sângele din rana adâncă. Rică e prea mândru să accepte mila oricui și își primește moartea ca un veritabil erou romantic: „Se cruceau țiganii toți,/ (mardeiași, giolari și hoți)/ și țigăncile-nlemnite/ se tânguiau pe șoptite./ Aoleu, ce n-ar fi dat/ să-l vadă pe Rică lat;/ dar el, drept ca pălimarul/ își ținea doar brăcinarul/ cu o mână, apăsat,/ și umbla în lug și-n lat/ Rică – fante înjunghiat […] Dar Salvarea numai vine…/ Rică s-a lăsat pe vine/ și s-antins pe îndelete/ rezemat de un perete […] „Vrei, Rică, să joci barbutul?»/ Dar el tot făcea pe mutul./ Una, cum dădea să-l frece,/ a țipat – că era rece/ și când a venit Salvarea/ din el mai ardea țigarea”.
Nu e vorba de prelucrarea foclorului țigănesc de la periferia orașelor. Miron Radu Paraschivesc nu parafrazează drame, întâmplări romanțioase, lamentouri sau exultări de fericire ale acestei lumi pitorești în existența ei diurnă, în portul, în limbjul argotic al personajelor, variate ca tipologii, ci recrează totul, poetic, din detaliile spectaculoase, de interior, ale freamătului mocnit sau agresiv, al acestei societăți particularizată prin tocmai marginalitatea sa oaecum frivolă. Baladele au un discurs mărturisitor afectiv, eroul lor divulgându-și de fiecare dată angajamentul emoțional, brutal însă tandru deopotrivă, la participarea sa în cuplu, deobicei trădat sau ratat: „I-am luat rochie de tafta,/ papucei de catifea,/ și-am dus-o prin mahala/ ca să vază cine-o vrea/ că e amureza mea.// C-am iubit-o și-o iubesc,/ și tot v-o istorisesc,/ măcar că mă părpălesc” (Cântec de dor și of). Sau, cu năduful unui regret neiertător: „Credeam că e fată mare/ Când am dus-o pe cărare;/ dar și eu – ce minte proastă! –/ n-am bunghit că e nevastă […] Trecurăm și peste iaz,/ am mai sărit un pârleaz/ și-am culcat-o-ntr-o grădină,/ lâng-un pom, la rădăcină.// Mi-am scos de la gât cravata/ și-a lepădat rochia, fata./ Scot cuțitul din curea,/ ea, cămașa de dantea […] Șoldurile ei, prin dește/ Îmi scăpau, să zici că-i pește;/ șolduri mici, de fată mare,/ când de foc, când de răcoare// De când mama m-a făcut/ așa drum n-am mai bătut:/ călăream pe lună plină,/ trupul ei de ciută lină […] Da’ nu m-am îndrăgostit,/ numai unde m-a mințit:// muiere de om cu stare,/ zicea că e fată mare/ când am pus-o în cărare” (Nevasta mincinoasă). Sau, în songuri de romanță suspinată: „Dragostea noastră a fost/ cam sucită, fără rost,/ C-a-nceput în primăvară/ ca un bob de lăcrimioră/ și la urmă a murit/ ca un plâns înăbușit.// Da’ eram noi amândoi,/ bibilică-bibiloi,/ când ardea soarele-n toi,/ prcă dase boala-n noi:/ gura ta, a de muiere,/ de dulceață și de miere,/ era arșiță și boare,/ mă topia și-mi da răcoare” (Amar). Or, evocator nostalgic: „Lampă cu flacără mică,/ doar de tine mi-a fost frică/ noaptea pe șoseaua-ntinsă,/ că nu te-oi vedea aprinsă,/ cum stăteai ca o lalea/ ca o lacrimă și-o stea,/ În geam la gagica mea!// Și călcam cu pasul mare/ fără grijă, pe cărare,/ și veneam cu pasul iute/ printre gardurile mute,/ când ardeai prin depărtare/ lampă vie, lampă-floare!” (Cântec de lampă). Peisajul mahalalei se recompune mereu altfel, cu imagini diverse, de o altfel de coloratură dramatică, dar în aceeași gamă baladescă, cu dedicație pentru meșteșugar („Toc-toc, într-una bate cuie,/ Toc-toc, tâmplarul de sicirie” – Tâmparul priceput), cu hoți de legendă („Terente, ah! Terente,/ Terente fură fete,/ Le duce-apoi în baltă,/ Le pune de se scaldă.// La dans când le invită,/ Le duce în ispită/ Terente, ah! Terente,/ Senzații violente…” – Terente și Titina), cu povești romantice, de factură livrescă, în marginea arealului mahalalei dar cu misterioasa prezență a corturarilor țigani: „Cândva, demult, un crâng de brazi/ Păzea un vechi castel;/ O șatră de țigani nomazi/ A poposit în el /…/ Din turn, un tânăr castelan/ Privind prin vechi ferești,/ Zări o fată de țigan/ Frumoasă ca-n povești.// Atunci, chemându-și lângă el/ Un blond copil de casă,/ I-a spus s-aducă la castel/ Pe fata cea frumoasă” (Cântec de paj). Ș.a.
Lumea periferică a țiganilor din mahalaua pe care o evocă baladesc Miron Radu Paraschivescu e totuși alta decât cea din Flori de mucegai a lui Tudor Arghezi, deși ele rezonează în multe tonalități. Chiar dacă dramele par a fi aceleași, pasionale, dezvoltând angajamente primitive, cu finaluri fatale uneori, lumea Cânticelor țigăneștie e în esența ei romantică, purtând marcată o coloratură de verism de operetă. În pandant, ciclul poate fi privit și în replică la lumea Isarlâkului lui Ion Barbu, diferențele fiind cele de ordin intelectual. Poeziile lui Miron Radu Paraschivescu sânt sentimentale balade de amor trivial pe câtă vreme baladescul lui Ion Barbu e colorat balcanic, având rafinamente exotice superioare. Oricum, Cânticele țigănești l-au impus pe tânărul poet cu o veritabilă pată de culoare în poezia românească contemporană. Restul creației lirice a acestuia este mai puțin spectaculoasă, urmând în geeral o exprimare poetică tradițională, cu delicate sonuri de suveniruri („Neprihănită, fragedă fecioară,/ Copil cu-un înger parcă frate geamăn,/ Această frumusețe fără seamăn/ Capriciu al materiei e doară?// Pe ce podoabe va să schibe, oare,/ Întreaga-i strălucire pieritoare?// Dar în făptura nemplinitei fete/ Atâtea oarbe modelări secrete,/ Ca arabescuri dintr-un ochi de apă/ Deschid în lobi, în nară, buză, pleoapă,/ Pure arcade zilei ce-o să-nceapă” – Portretul unei adolescente). El ilustrează cu fidelitate diagnosticul ce îsuși și l-a pus în villonianul Epitaf: „Aicea s-au dus cu jale/ Și în tihnă se albesc/ Oasele domniei sale/ De Miron Paraschivesc/ Ce au fost trecut pe lume/ Ca să dea la toate nume”. Într-adevăr, poetul închină portretizări tuturor elementelor naturii (Ploaia de vară, Mărul, Pietre, Fluture ș.a.), anotimpurilor și lunilor acestora (Toamna, Septembrie, Aprilie ș.a.), peisajelor, locurilor îndrăgite, elementelor cotidianului (Plecare din Mangalia, Văleni, Pe un arc de triumf etc.), versuri cu conotații encomiastice, de laude, cum își intitulează unul din volume (Laude, 1953), fără acel angajament pe care îl reclama în epocă metoda realismului socialist. Își putea permite o astfel de evadare din… context datorită serviciilor partinice pe care le făcuse efectiv de-a lugul anilor, în cele din urmă realizând că versificarea lozincardă reprezenta, de fapt, un eșec estetic. Așa că, scrie pictând peisagistic după natură („Știrbe garduri, zvonuri de copite,/ Pomi și case parcă dintr-o boală/ Au ieșit, privind nedumerite/ După-a ierni vânătă năvală” – Aprilie), sau melancolizând pe tema veșnicelor iubiri („De câte ori în brațe te cuprind/ Și șoldul tău sub coapsă mi-l adun,/ Simt niște mari motani cum se întind/ Prin mine, cu o tihnă de stăpân” – Galantă), sau decantând mesajul propriei dăruiri poetice, cătând a-și defini scrisul: „Poetul singur descifrează glasuri/ Nelămurite-n evul cenușiu” (Cișmegiu), nu mai puțin sfătoase recomandări morale: „De ți se-ntâmplă uneori în viață/ Să te întrebi: pe care drum să merg?/ Stai drept, cum ai privi chiar moartea-n față,/ Și toate îndoielile se șterg” (Drum în pădure).
Miron Radu Paraschivescu a fost unul dintre militanții partinici care la un moment dat a avut tăria să se retragă de pe aliniamentele propagandistice, devenind un bun și foarte atent îndrumător al poeților tineri pe care a știut să-i cultive, ca un veritabil mentor-magister. „Noi, românii, am pierdut, odată cu Miron Radu Paraschivescu – scria la moartea acestuia Adrian Păunescu, în „Argeș”, nr. 8, 1971 – pe unul dintre învățătorii noștri de libertate și de artă literară”.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg