Pentru prima dată, în cadrul seriei de interviuri pe care o realizez și public în Tribuna, ajung în lumea științei. Și nu oriunde ci în top, pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei oamenilor de știință. Fără mai multă introducere, am să o las pe intervievata mea, din acest episod, să se prezinte.

 

„Sper din suflet ca tinerii, generația actuală și cele ce vor urma, să reușească să ducă la împlinire idealurile din 1989, chiar dacă s-au născut după acest an – sau poate chiar de aceea – o nouă generație, o nouă societate, Europeană, profund Europeană, deoarece avem capacitatea de a fi o țară cu care să ne mândrim din ce în ce mai mult.”
Cătălina Oana Curceanu
Italia

 

 

 

Care este, pe scurt, istoria dvs. personală?

 

 

M-am născut la Brașov, însă părinții s-au mutat când aveam doar câteva luni la Sfântu Gheorghe (Covasna). Am studiat până în clasa a VIII-a la Sfântu Gheorghe, la actualul Colegiu Național „Mihai Viteazul”, după care liceul l-am făcut la Măgurele – București, la excepționalul Liceu de Matematică și Fizică nr. 4 – faimos în toată România, întrucât pregătea intens copii din toată țara în fizică și matematică de vârf. Am studiat fizica la Facultatea de la Măgurele, absolvind în 1989 ca șef de promoție, cu specializarea în fizica nucleară și fizica particulelor elementare. În 1991 am venit cu o bursă de studii la Institutul de fizică de la Frascati, cel mai mare institut de cercetare italian în fizica nucleară, Laboratori Nazionali di Frascati, dell’Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (LNF-INFN), unde, de câțiva ani, conduc un grup de cercetare care efectuează experimente în fizica nucleară și cuantică.

 

 

Așadar, ați plecat în Italia, cu bursă de studii, la doi ani de la terminarea facultății, și la aceeași distanță, în timp, de Revoluția română din decembrie. Cum a fost perceput acel moment de tânăra fizician?

 

 

În decembrie 1989, în timpul Revoluției, eram la Pitești, la reactorul nuclear pentru cercetare, de câteva luni, unde obținusem, după absolvirea facultății, repartiția. Revoluția a fost o mare surpriză – nu mă așteptam, chiar dacă era clar că lucrurile nu puteau continua cum erau, cu lumea înfometată și în frig, cu imposibilitatea de a călători și de a vedea lumea, de a avea un schimb de idei și de produse cu „ceilalți”. Momentul Revoluției a fost perceput ca o eliberare, o senzație de bucurie cu speranța unei lumi noi, a unui viitor în care să fim liberi și să construim o lume mai bogată – nu doar din punct de vedere material ci și științific și spiritual/cultural. Ar fi multe de povestit despre zilele respective, decembrie 1989 este un moment de excepție, un an în care destinele noastre s-au schimbat, în care țara noastră a pornit pe un drum nou și nu toate speranțele, cel puțin cele pe care le-am avut eu, s-au împlinit (ba dimpotrivă).

 

 

Ce fel de speranțe, ce așteptări ați avut atunci și nu s-au împlinit?

 

 

Am sperat că libertatea va face oamenii mai buni, mai atenți unul cu altul – mai dispuși să se ajute și să crească împreună. Am mai sperat într-o școală și un sistem de educație de mare calitate și în investiții în cercetare care să ne aducă în prim plan la nivel mondial – cum de altfel s-ar fi putut întâmpla întrucât România era la vârf în domeniul științei. Din păcate școala lasă de dorit: cercetarea cam la fel, chiar dacă există încă excelențe. Iar bunătatea și ajutorul reciproc…. unde sunt oare? Nu că nu ar exista încă oameni buni sau oameni care să își ajute semenii, dar sunt mult prea puțini. România, la ora actuală, este polarizată: puțini români foarte bogați (cel puțin în bunuri materiale, mai puțin cele spirituale) și mulți oameni foarte săraci. Copii care nu au acces la educație, adulți care consideră că educația nu este o valoare. Adulți care consideră că a avea este mai important decât a fi, și, prin urmare, mulți tineri care au marea speranță de a ajunge la televizor… ca și cum acest lucru ar putea reprezenta un ideal demn de urmărit…
Da, multe dintre speranțele pe care le-am avut nu s-au realizat – cel puțin până în prezent.

 

 

Vă gândeați, în timpul facultății, și în plin regim comunist, că ați putea avea șansa să plecați să studiați în străinătate?

 

 

Nu, nu mă gândeam. Cel mult speram să ajung la Institutul de cercetare de la Dubna (URSS) – la care am și ajuns, însă după Revoluție. Mi-ar fi fost greu de imaginat că voi ajunge practic să vizitez și să lucrez în multe centre din lumea întreagă (Italia, CERN, Japonia, Australia, SUA, etc.). Țin însă să precizez că pregătirea pe care am avut-o la Facultatea de fizică de la Măgurele (București) nu este cu nimic mai prejos decât o pregătire la orice altă universitate bună din lume. Acesta este și motivul pentru care am ajuns la ora actuală să conduc un grup de cercetători și experimente în diverse laboratoare din lume.

Școala românească a avut mereu un bun renume, așa cum spuneți, sunt destule exemple de români care au reușit în profesiile lor, în străinătate, datorită studiilor absolvite în România. Dar, în momentul de față, se cam vorbește la trecut despre excelența învățământului românesc. Din ceea ce cunoașteți, în domeniul în care activați, există, în prezent, o diferență a nivelului de pregătire, în sensul scăderii calității actului de învățământ, în comparație cu perioada în care dvs. ați studiat?

Da, calitatea actualului sistem de învățământ a scăzut. La ora actuală învățământul și studiul nu mai sunt considerate valori în sine; contează banii, imaginea, contează mai mult ceea ce avem decât ceea ce suntem. Învățământul nu mai este considerat, din păcate, o prioritate nici la nivel național – salariile profesorilor sunt ridicol de mici și nu mai sunt mulți cei atrași de profesia de dascăl. Copiii, dar mai ales părinții, nu mai au respect față de profesori – pretind de multe ori ca odraslele să treacă prin școală ca printr-un chin obligatoriu, și nu ca prin acea minune care ar trebui să fie școala – cea care îți deschide mintea și te pregătește pentru viață. Din fericire mai există și excepții și România mai are încă valori extraordinare în domeniul culturii, în știință și tehnologie. Însă sistemul de învățământ ar trebui regândit – valoarea învățământului este inestimabilă. Învățământul este viitorul – investiția în școală este adevărata investiție în viitor, este cea care formează viitorul țarii, mai mult decât orice altceva.

 

 

Spuneți că după Revoluție ați ajuns la Institutul de cercetare de la Dubna (Rusia), unde vă doreați să mergeți încă din timpul facultății, dar apoi, în 1991, ați plecat cu o bursa de studii la Institutul de fizică de la Frascati. De ce ați ales Italia?

 

 

Nu, nu am spus ca îmi doream sa merg la Dubna – am spus că era singura destinație posibilă întrucât orice altă destinație înainte de 1989 era închisă din cauza sistemului. Am ajuns la Duba însă după Revoluție – întrucât era instituția cu care Institutul românesc de la Măgurele avea cele mai multe colaborări. A fost o vizită foarte utilă și interesantă. În Italia am ajuns cu totul întâmplător – cu o bursă de studii cu durata de o lună. În timpul acestei burse m-am implicat într-o activitate de cercetare fascinantă – experimentul OBELIX la CERN – în care am și făcut ulterior doctoratul, în cadrul căruia căutam semnale ale existenței unor particule exotice. Am rămas astfel în Italia, la început cu diverse forme de contract pe durate limitate, ulterior, după ce am câștigat un concurs, cu un contract permanent, la ora actuală având propriul meu grup de cercetători și experimente în diverse laboratoare din lume.

 

 

De ce ați ales să studiați fizica (în special fizica nucleară și cuantică)? De unde această pasiune?

 

 

De fapt fizica m-a ales pe mine: m-am născut cu o dorință de a cunoaște – cu o curiozitate pentru tot ce mă înconjoară, de la plante la stele, de la atom la Univers. A fost o alegere extrem de naturală – mi-am dorit să studiez știința de când eram mic copil – nu am avut dubii nici măcar o secundă. Fizica răspunde la multe întrebări și, desigur, mai sunt încă multe de descoperit – mistere care ne așteaptă, enigme și întrebări care ne vor îndruma pașii. Fizica nucleară este foarte importantă: fără fizica nucleară noi nu am exista – întrucât sunt tocmai procesele nucleare (fuziune nucleară) care au loc în stele, cele care au dat naștere la mare parte din atomii din care suntem făcuți. Suntem fii ai stelelor și fizica nucleară ne ajută să înțelegem cât de aproape suntem de acestea. Fizica cuantică este la rândul ei extrem de fascinantă: funcționează extrem de bine, însa nu știm încă de ce. De la pisica lui Schroedinger, cea care este și moartă și vie în același timp (pentru a explica fenomenul cuantic de suprapunere de stări) la computerul cuantic – fizica cuantică este încă un mister dar și o mare resursă pentru tehnologiile de viitor! Chiar îi sfătuiesc pe tinerii curioși să studieze fizica și, de ce nu, să se specializeze în fizica cuantică sau fizica nucleară. Nu vor fi dezamăgiți!

 

 

Care este cea mai importantă realizare profesională a dvs. până în prezent?

 

 

Greu de spus, întrucât cred că am o listă de „cele mai importante realizări” și nu doar una. Am efectuat cu experimentul de fizică nucleară SIDDHARTA la acceleratorul DAFNE de la Frascati, LNF-INFN, cel mai precis experiment din lume asupra unui atom exotic, hidrogenul kaonic, reușind să măsurăm razele X emise în tranzițiile pe nivelul fundamental, ceea ce ne ajută să înțelegem mai bine fizica nucleară în sisteme care sunt foarte diferite față de cele pe care le cunoaștem, adică materia obișnuită, întrucât conțin așa-numitul cuarc straniu (strange quark). Acest studiu ne ajută să înțelegem mai bine cum a luat naștere Universul, în mod special masa particulelor precum protonii și neutronii (deci și noi!) și care este structura stelelor de neutroni. Cu experimente la laboratorul subteran de la Gran Sasso am studiat mecanica cuantică și am pus limite asupra unor noi teorii care încearcă să înlocuiască actuala mecanică cuantică, cu misterele ei, cu altele care să explice aceste mistere și să ne ajute să înțelegem mai bine Universul. În sinea mea însă sper că cea mai importantă realizare va veni în viitor – în noile experimente și studii pe care le facem la ora actuală, atât în fizica nucleară cât și în mecanica cuantică. Ce altceva este un fizician dacă nu un explorator al Universului, care, cu experimentele pe care le face, încearcă să deslușească misterele lumii? Deoarece, precum spunea Richard Feynman, ce altceva suntem noi decât un Univers de atomi și un atom în Univers?

 

Out of the cradle
onto dry land
here it is
standing:
atoms with consciousness;
matter with curiosity.

Stands at the sea,
wonders at wondering: I
a universe of atoms
an atom in the universe.

 

 

România este membră a Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară și e un motiv de mândrie faptul că la Măgurele se află cel mai puternic laser din lume, savanții de aici căutând soluții pentru ca acesta să ajute la crearea unui accelerator de particule chiar mai puternic decât cel deținut de CERN în Elveția. Pentru viitor, aveți în plan proiecte comune cu Institutul de la Măgurele?

 

 

Institutul de la Măgurele și colegii de acolo, din grupul de particule elementare, participă la experimentele de la Frascati, cele în care studiem atomii exotici la acceleratorul DAFNE, de mulți ani. Această colaborare va continua și în următorii ani, în perioada de fapt cea mai interesantă pentru experimentul SIDDHARTA-2, cea în care vom efectua prima măsurătoare din lume a așa-numitului deuteriu kaonic. Această măsurătoare este foarte importantă pentru a ne permite să înțelegem mai bine forța nucleară puternică în sisteme care conțin nu doar cuarcii obișnuiți, up și down, ci și cuarci numiți stranii (strange). În felul acesta vom ajunge să descifrăm poate câteva dintre misterele acestei forțe nucleare care ne vor ajuta poate să întelegem și ce se întâmplă în inima stelelor de neutroni, care ar putea conține și cuarci stranii.

 

 

Ce alte laboratoare din lume vizează proiectele dvs. din momentul de față?

 

 

La ora actuală particip cu grupul pe care-l conduc în experimente care se efectuează în Japonia, la acceleratorul de la J-PARC, unde, în cadrul mai multor experimente, studiem procese de interactiune nucleară a materiei stranii, în mod complementar față de ceea ce facem la Frascati.
Conduc și o echipa internatională de cercetatori care efectuează diverse experimente pentru studiul mecanicii cuantice la laboratorul subteran de la Gran Sasso, LNGS-INFN. În acest laborator, care se află de fapt sub muntele de la Gran Sasso, efectuăm diverse experimente care caută să pună în criză mecanica cuantică actuală – pentru a deslusi anumite mistere ale acesteia. Unul dintre experimente încearcă să măsoare o radiație care în mecanica cuantică standard nu ar trebui sa existe: dacă însă aceasta este modificată, astfel încât să rezolvăm paradoxul „pisicii lui Schroedinger” cu un termen în plus în ecuația fundamentală a mecanicii cuantice (ecuatia lui Schroedinger), atunci radiația spontană ar exista și poate vom reuși să o măsurăm. Implicatiile acestor studii sunt extrem de importante, nu doar în căutarea unei noi teorii a Universului, ci și în așa-numitele tehnologii cuantice, precum calculatorul cuantic, care se bazează pe mecanica cuantică.
Colaborez și cu un grup din Cracovia, în cadrul experimentului J-PET, un nou aparat cu aplicații în medicină (tomografie cu emisie de pozitroni) dar și în fizica fundamentală (încercând să răspundă la întrebarea unde a dispărut antimateria?).
Din punctul de vedere al teoriilor pe care le verificăm în cadrul experimentelor noastre colaborez cu colegi din multe alte țări, precum Austria, Cehia, China, Croația, Germania, Israel, Spania, USA și am condus sau conduc proiecte finanțate atât de Comunitatea Europeană (STRONG-2020, FET-TEQ) cât și de agenții naționale (în Italia) și Internaționale (FQXI și John Templeton Foundation).

 

 

Pe măsură ce înaintăm în discuție, observ că sunteți foarte convinsă de capacitatea științei de a „descoperi”, fapt asupra căruia științele conoașterii, filosofia bunăoară, are semnificative și întemeiate dubii. Nu este oare această capacitate de descoperire doar o proiecție imaginativă1 (nu imaginară) a subiectivității noastre? Nu cumva putem să descoperim doar ceea ce putem dezvolta imaginativ ca posibilitate, și nu este acesta răspunsul nesfârșitelor contradicții dialectice care apar în însuși corpul științei care, la rigoare, nu este altceva decât o metodă, un alt tip de a cunoaște, printre altele (chiar dacă veți spune că e cea mai exactă dintre toate, lucru cu relevanță relativă, cred eu)?

 

 

Interesantă întrebare. Fizica, într-adevar, descoperă de multe ori ceea ce caută – având la bază teoriile asupra Universului; se poate întâmpla însă – și se întâmplă destul de des – să „descoperim” ceea ce nu am căutat, proces pentru care există minunatul cuvânt „serendipity”. Când așa ceva se întâmplă înseamnă că ceea ce descoperim are cu adevărat de-a face cu Universul așa cum este, și nu neapărat cu proiecția imaginativă. Încă nu avem (și poate nu vom avea niciodată) teoria teoriilor, adică cea finală, însă ceea ce avem este cea mai bună descriere a Universului care există în afara noastră și independent de noi, și pe care încercăm să-l intelegem, atât prin teoriile pe care le dezvoltăm cât și, mai ales, și aceasta este marea putere a științei, prin experimentele și măsurătorile pe care le facem. Este un proces fascinant, în care fizica, regina științelor, și filozofia au multe de împărțit și de învățat una de la alta. Rămâne însă faptul că știința, fizica în mod specific, a făcut pași uriași în descoperirea structurii și compoziției Universului și a legilor fizicii care stau la baza acestuia. Știm însă că teoria noastră, în mod specific Modelul Standard al particulelor elementare, nu este nici pe departe cea finală, nefiind, de exemplu, în stare să descrie interacțiunea gravitațională între particule. În plus, se pare că Universul este alcătuit în mare parte din materie și energie întunecate – despre care încă nu știm din ce sunt compuse (și dacă într-adevăr există). Însă în viitor, sunt convinsă, vom înțelege mult mai bine Universul tocmai prin noile descoperiri pe care le vom face. Poate teoria noastră în viitor va fi foarte diferită de cea actuală – precum cea a lui Einstein este diferită față de cea galileană, însa acesta este progresul științific și aceasta este importanța descoperirilor în știință. Un pas înainte pentru un fizician, un salt înainte pentru omenire (parafrazând primul om care a pășit pe Lună, ceea ce a fost posibil tocmai datorită descoperirilor științifice). Fizica (știința în general) nu este doar un alt mod de a cunoaște ci, daca ne gândim la Univers, este unicul mod de a-l cunoaște: nu există altul!

 

 

Eu aș lua această ultimă afirmație sub beneficiu de inventar întrucît consider că cea mai importantă întrebare se referă la cum e posibilă cunoașterea în general și abia apoi la modele de cunoaștere, așa cum de pildă știința e doar un model, religia altul, filosofia altul (și, dealtfel, cel mai general și prin acest fapt cel mai abstract).

 

 

Nu prea sunt de acord: religia nu este un mod de a cunoaște ci de a crede, ceea ce este cu totul altceva. Filosofia este extrem de utilă cunoașterii întrucât împreună cu știința ajută la o înțelegere mai profundă a Naturii și a Universului.

 

 

Logica naturii nu funcționează precum logica umană, de aceea nici nu poate fi descifrată în integralitatea ei.

 

 

Da, așa este. Însă știința, fizica în mod specific, ne ajută să ne apropiem de descifrarea logicii naturii.

 

 

Să nu uităm că teoria heliocentristă a fost descoperită de un individ care se ocupa cu gândirea, și care a imaginat sistemul solar aproape la fel de bine ca și Copernicus, mă refer la Aristarchos din Samos, numai că a fost luat în derâdere iar sistemul său înlăturat. Fizica actuală nu reușește să demonstreze practic mare lucru și lucrează tot cu proiecții imaginative, cum de altfel o recunoaște și Heisenberg.

 

 

Îmi permit să fiu în total dezacord! Cum adică fizica actuală nu reușește să demonstreze mare lucru? În ce sens? Progresele făcute de fizică sunt enorme și nu pot fi negate; nu știm încă multe lucruri, dar asta nu înseamnă că nu am reușit să demonstrăm mare lucru. De la bosonul lui Higgs (care dă masa Universului), la undele gravitaționale care confirmă (încă o dată) teoria relativității generale a lui Einstein, de la oscilația neutrinilor, la mecanica cuantică și tehnologiile cuantice – sunt descoperiri enorme, care au schimbat modul în care vedem Universul și ne-au dat tehnologii incredibile – precum terapia tumorilor cu acceleratorii de particule, tomografia computerizată, tomografia cu emisie de pozitroni, să nu mai vorbim de calculatoare, telefoane celulare și faptul că putem vorbi de oriunde din lume și ne și vedem în timp real!

 

 

Cutia lui Schroedinger a fost imaginată încă în antichitate de către Platon în dialogul Gorgias(493 a): „Şi poate că în realitate suntem morți. Am auzit-o din gura unui înțelept. Spunea că noi acum suntem morți, că trupul nu-i pentru noi decît un mormânt”, prin urmare nu e nimic nou sub soare…

 

 

Este o interpretare complet greșită a paradoxului pisicii lui Schroedinger, care exemplifică un concept din lumea cuantică – suprapunerea de stări, și problema măsurătorii. Platon vorbește de o lume imaginară – în care suntem morți – și nu într-o suprapunere de stări, precum pisica lui Schroedinger!

 

 

Totuși, aș vrea să vă întreb, ca să nu părăsim domeniul fizicii, dumneavoastră, savanții, ce părere aveți despre faptul că savanții maghiari au urmărit comportamentul unui atom de heliu care emitea raze de lumină pe măsură ce era supus descompunerii? Unghiul la care a avut loc diviziunea atomică a fost de 115 grade, un fapt care nu putea fi explicat folosind cunoștințele actuale ale fizicii.

 

 

Ceea ce au măsurat sunt perechi de electroni și pozitroni (nu raze de lumină) la diverse unghiuri; emisia acestora are loc la toate unghiurile. A fost observat însă un exces de emisie, un anumit unghi care a permis obținerea masei invariante a eventualei particule care s-ar dezintegra în electronii și pozitronii măsurați, și este aceasta așa-numita ipotetică particulă X17.

 

 

Este a doua oară când cercetătorul maghiar Attila Krasznahorkay sesizează noua particulă. El și echipa sa au denumit-o X17 deoarece i-au calculat energia cinetică la 17 megaelectronvolți. „X17 ar putea fi particula care face legătura între lumea vizibilă și materia întunecată”, fiind o particulă căreia îi este frică de lumină.

 

 

Nu este vorba nicidecum de energia cinetică ci de masa invariantă – adică masa particulei X17 (dacă aceasta există – ceea ce încă nu este sigur). Ar putea exista alte procese standard care dau naștere excesului de electroni și pozitroni – cercetătorii, la ora actuală, încearcă să înțeleagă mai bine procesele care au loc în reacția studiată și să efectueze alte experimente. Repet, X17 NU a fost observată în mod direct, ci indirect, pe baza unor ipoteze de lucru. Particula căreia îi este frică de lumină? Cam poetic! Dacă există, X17 este echivalentul luminii pentru a cincea forță, precum bozonii W și Z sunt echivalentul fotonilor pentru forța nucleară slabă și gluonii pentru forța nucleară tare.

 

 

De asemenea, prin existența particulei X17, s-ar putea verifica o ipoteză extrem de veche, care vorbește despre materia întunecată. S-ar descoperi, astfel, a cincea forță, dincolo de cele patru cunoscute pînă în prezent de către fizică. Ne aflăm în fața unei descoperiri epocale.

 

 

Dacă va fi confirmată, existența bozonului X17 este o descoperire extrem de importantă! Ar putea explica materia întunecată, de exemplu, și ne-ar ajuta să facem un pas înainte în cunoașterea Universului. Este însă prematur la ora actuală să tragem concluzia că această particulă există cu adevărat: trebuie efectuate alte experimente, în alte laboratoare, care să confirme sau nu această descoperire.

 

 

Nu este aceasta dovada că mintea noastră este structurată într-un fel în care îi scapă „logica naturii”, care, în opinia mea, e în afara oricărei logici și că, într-adevăr, multe descoperiri se datorează hazardului?

 

 

Desigur, multe descoperiri de datorează hazardului – americanii au un nume foarte frumos pentru aceasta: serendipity (am mai amintit acest termen în discuție). Logica naturii este în afara minții noastre și noi ne putem doar apropia cu pași mici, sau mai mari, spre a înțelege cel puțin parte din această minunată logică. Este frumusețea științei, cu adevărat unică!

 

 

Credeți că vom putea vreodată surprinde fenomenul care este într-o necontenită mișcare și devenire/schimbare?

 

 

O facem deja! Acum și aici (here and now) – pe această planetă minusculă, într-un Univers nemărginit. Este ceea ce ne definește în parte ca umani – în minte și în spirit. Vedeți mai sus parte din poezia lui Feynman pe care am citat-o.

 

 

Este o afirmație interesantă. Ceea ce ar însemna că s-a rezolvat totul și devenirea e oprită. Eu nu cred că vreodată va fi surprins fenomenul în integralitatea lui. E o imposibilitate logică și fizică. Iar în ce privește problema cutiei lui Scroedinger, aceasta a fost imaginată, desigur, ca și în exemplul lui Platon, unde tocmai că se vorbește de o suprapunere de stări. Oamenii își imaginau asemenea lucruri de foarte mult timp. Deocamdată, consider că nici teoria cuantică nu stă foarte bine în picioare, dar mă gândesc să trecem de asta. Desigur, există o prăpastie între gândirea filosofică și cea științifică, așa cum există o diferență între cunoașterea filosofică sau științifică și cea religioasă care se manifestă prin REVELAȚIE! Este cel mai vechi mod de cunoaștere, chiar dacă are la bază credința; Diferențele de calcul ale lui Aristarchos din Samos și Copernicus sunt apropiate și probabil Copernicus s-a inspirat serios din ceea ce afirma Aristarchos. Concepția este identică; Și, da, cu scuzele de rigoare, deși se întâmpla acum 2500 de ani, fizica este derivată din filozofie, iar filosofii care se ocupau cu studiul naturii se chemau physioi.
Dar, cu toate că a devenit provocator schimbul de replici (și vă mulțumesc pentru aceasta, a rezultat, iată, un text interesant și plin de vivacitate, cu argumente și de o parte și de alta), vă propun să părăsim mica noastră „polemică”și să ne întoarcem spre latura sociologică a interviului, care (precum tot ceea ce este plăcut!) se apropie de final. Așadar, următoarea mea întrebare pentru dumneavoastră este: Cât de des veniți în România și care sunt motivele care vă determină să întreprindeți aceste călătorii?

 

 

Merg cam o dată sau de două ori pe an, în mare parte să îmi revăd familia: surorile, cumnații, nepoții, de care-mi este mereu foarte dor. Când merg în Romania, însă, trec și pe la Institutul IFIN-HH de la Măgurele, cu care colaborez în cadrul experimentelor de la Frascati: am ținut mai multe seminarii acolo și sunt în contact cu colegii români. De-a lungul anilor, am fost în România și pentru evenimente specifice, precum două evenimente de tip TEDx, unul în Brașov și altul la Cluj, precum și pentru o conferință publică organizată la Teatrul mic din București, de către Universitatea din București, dar și cu seminarii și conferințe în cadrul evenimentului European Researchers’ Night în diverse școli din țară. Mi-ar face mare plăcere să particip la mai multe evenimente de acest gen, în cadrul cărora să am posibilitatea să povestesc celor interesați despre fizica modernă și despre cele mai interesante subiecte la ora actuală, de la găurile negre la calculatoarele cuantice. Chiar fac un apel, pe această cale, organizatorilor de evenimente TEDx sau a altor evenimente în care știința ar putea fi prezentă!

 

 

Cum apreciați schimbările din cadrul societății românești, comparativ cu momentul decembrie 1989? Dar comparativ cu societățile altor state europene pe care ați ajuns să le cunoașteți?

 

 

Multe s-au schimbat în România din 1989, practic aproape tot: de la privatizarea multor activități, la scoală; de la politică la cultură. Anumite schimbări sunt pozitive, cum ar fi în turism, care este din ce în ce mai de calitate (cel puțin în anumite regiuni), în artă (scriitori extrem de interesanți) sau în artizanat (prea puțin însă) precum și în multe activități private care au fost inițiate de oameni cu idei, harnici, care au muncit și continuă să muncească pentru a le duce la îndeplinire. Alte schimbări sunt negative: școala, chiar și parte din cercetarea fundamentală, precum și multe în politică. Corupția și nesimțirea (da, nesimțirea) au ajuns la loc de cinste; majoritatea programelor televizate sunt de joasă sau chiar foarte joasă calitate… Există multă invidie, oameni nervoși, fără răbdare și, în anumite sectoare, mentalitatea a rămas aceeași din 1989. Nu mă așteptam la asta în 1989 – mă așteptam să fie altfel, oamenii mai corecți, mai educați, cu idealuri și ambiție. Comparativ cu alte state europene, mai avem de învățat și de realizat destul de multe, și sper din suflet ca tinerii, generația actuală și cele ce vor urma, să reușească să ducă la împlinire idealurile din 1989, chiar dacă s-au născut după acest an – sau poate chiar de aceea – o nouă generație, o nouă societate, Europeană, profund Europeană, deoarece avem capacitatea de a fi o țară cu care să ne mândrim din ce în ce mai mult.

 

 

E frumos că în ciuda observațiilor dure, dar realiste, desigur, credeți în România și în viitorul ei.

 

 

Da, cred, nu se poate altfel!

 

 

În cadrul experimentelor la care ați lucrat, sau a celor la care lucrați în prezent, ați întâlnit, în echipele cu care colaborați (sau dacă aveți în propria dvs. echipă), alți cercetători de origine română?

 

 

Da, am în echipa mea câțiva cercetători români extrem de capabili: Diana Sirghi, Florin Sirghi, Mihai Iliescu, lucrăm împreună de mai bine de 15 ani. Colaborez și cu alți cercetători din România, care au fost pentru perioade mai mult sau mai puțin îndelungate la Frascati, în cadrul experimentelor pe care le conduc. Am mai întâlnit cercetători de origine română în Australia, la Viena, la Geneva și în Germania. Oriunde se duc, cercetătorii care vin din România sunt foarte apreciați.

 

 

Iată o informație care nu poate decât să ne bucure pe noi românii. Și vă mulțumim pentru excelența în domeniul în care ați ales să activați, devenind, astfel, importanți „ambasadori” ai României în lume.

 

 

Eu vă mulțumesc, pentru că mi-ați dat posibilitatea să vă vorbesc despre mine și despre pasiunea mea pentru știință.

 

 

La final, vă provoc la o scurtă, foarte scurtă, analiză comparativă: Care credeți că este cel mai mare plus (atú) al României de azi? Dar cel mai mare minus?

 

 

Cel mai mare plus? Bogăția țării noastre – atât în resurse și frumuseți naturale cât și în tradiții, cultură, istorie și potențial uman.
Cel mai mare minus? Că nu știm cum să valorizam toate aceste bogății – ba chiar de multe ori reușim să le distrugem.

 

 

Notă:
1 A se vedea: Mircea Arman, Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului, text în serial al rubricii Editorial din Tribuna

Frascati, Italia,
29 ianuarie 2020