Alex Maroiu, Nunta,
Editura Pastel, Brașov, 2024

 

 

După ce s-a încumetat să scrie și a și realizat o saga romanescă, un ciclu narativ, un roman-fluviu în șase volume, sau „un lung film serial”, Anii cenușii, autorul brașovean Alex Maroiu a publicat recent un alt roman, masiv și acesta, Nunta, care este unul independent de ciclul menționat, așa cum erau creațiile sale narative timpurii.
Titlul romanului poate trimite atât la romanele de dragoste ale lui Gabriel Klimowicz (în spațiul literar românesc) și respectiv americanului Nicholas Sparks, Nunta, cât și la piesa de teatru cu același titlu din 1901 a polonezului Stanislaw Wyspianski sau la ecranizarea ei din 1973, cu aceeași denumire, realizată de marele regizor, tot polonez, Andrzej Wajda. Interesant este că la cei doi polonezi, personajele sunt reprezentante ale intelectualității și ale țărănimii, care sosesc pe rând la casa rurală din Bronowicw Mate pentru a sărbători unirea matrimonială dintre un mire intelectual cu o mireasă țărancă, în timp ce la Alex Maroiu avem o palpitantă nuntă între o mireasă româncă din clasa burgheziei comuniste, să spunem, și un mire francez, fiu de patron capitalist. Cu toate acestea, părinții mirelui din Franța nu sunt prezenți la nuntirea românească și nici nu fuseseră de acord cu această căsătorie, de fapt, doar tatăl francezului nu a acceptat matrimoniul cu pricina.
Noua carte a lui Maroiu se deschide, în stil Francis Ford Coppola din filmul Nașul (1972), la care se poate adăuga cea dintr-un alt film faimos, Ghepardul (1963) de Luchino Visconti (ecranizarea romanului cu același titlu scris de sicilianul Giuseppe Tomasi di Lampedusa), cu o prelungită nuntă, la care participă atât naratorul cărții cât și personajele principale și chiar unele secundare. Respectiva nuntă are loc între Gina, fosta prietenă, iubită din copilărie până în anul III de liceu (care-i dirija viața) a povestitorului numit Alex (abia la sfârșit aflăm numele său întreg, Alex Munteanu), posibil alter ego al autorului, și francezul Bertrand Delrieux, eul narativ venind la eveniment împreună cu soția sa, Erika, cei doi fiind căsătoriți de șapte ani și având o fată, Maia. De la început, nunta este una tensionată, plină de conflicte latente și va fi continuând la fel de încordată, cu posibile etniene erupții pasionale, astfel bărbații vor fi consumând băuturi alcoolice cu o „hotărâre voinicească”, subliniindu-se faptul că nunta era controlată de femei.
Dincolo de ideea de romanul ca o nuntă sau nunta ca un roman, Maroiu plonjează iscusit în trecut, prin tehnica flashback-ului, valuri, chiar tsunami-uri, de amintiri amestecate de-a valma, haotice, cutreierându-l și rupându-l parcă în bucăți, eul povestitor întorcându-se în/ la vremea liceului din sinistra perioadă comunistă, cu personaje ce, în marea lor majoritate, poartă, în mare parte, doar prenumele ca: Nina, Fany, George, Paul, Șerban, Sonia, Ovidiu și altele, ce amintesc ineluctabil de cele din ciclul Anii cenușii, de fapt, Alex Maroiu alternând abil cele două planuri narative, trecutul (perioada educațională) cu prezentul (interminabila nuntă), în opinia naratorului, trecutul fiind trecut, dar că ar fi bine să-l arhivăm într-o „formă cât mai banală”. De asemenea, scriitorul brașovean alternează proza, narațiunea obișnuită de tip obiectiv, realist, balzacian (autorul francez „a scris istoria uitată de atât de mulți istorici, aceea a moravurilor” și „a concurat cu starea civilă”) cu stilul sau dialogul epistolar, inserând niște mesaje-scrisori între diverse personaje, feminine, în general, întrerupând acțiunea romanului, adăugând uneori și comentariile aferente, notate în jurnalul autorului-narator. Ca și Balzac, despre care a scris și un erudit eseu în Tribuna, Alex Maroiu încearcă să descrie ascensiunea capitalismului autohton, ascensiunea noii burghezii sau clase capitalist-antreprenoriale postcomuniste împotriva fostei burghezii și nomenclaturi comuniste românești, într-o relație complexă făcută din „dispreț și interese comune”, el fiind interesat la maximum de ființe umane care au parte de un destin, mai mult sau mai puțin fascinant, și creând personaje „mai mari decât viața”.
Viziunea de tip multi-nivel al lui Maroiu, în siajul altui mare romancier francez, Marcel Proust, din care am detectat anumite influențe, este prezentă și ea în romanul Nunta, el persiflând totodată nomenclatura comunisto-securistă, fiind un fel de analist al dragostei și al geloziei, și un reprezentant contemporan al romanului de introspecție și analiză ale conștiinței.
Structural vorbind, cartea este împărțită în opt segmente, numerotate cu cifre romane, cu titluri scurte, unele cu nume de femei, desigur protagonistele romanului, ca: Invitații, Gina, Amintirile, Sonia, Petrecerea, Erika, Finalul și Epilog. Deși naraţiunea din romanul Nunta începe la persoana a treia singular fiind una de tip heterodiegetic, ea continuă până la sfârșit la persoana întâi singular, fiind una homodiegetică, povestitorul Alex Munteanu fiind martor, dar și una autodiegetică când același narator este protagonist, el fiind subiectiv, implicat, cunoscând tot atât cât ştie şi personajul, dar de multe ori privește nunta ca un spectator aparent oarecare strecurat în mod interesat în mulțimea invitaților.
Trecutul comunist este prezentat în mod critic, astfel, în roman se afirmă că deși P.C.R.-ul a înțeles că televiziunea era un mijloc de propagandă foarte bun, totuși, românii căutau febril și statornic filme occidentale și informații adevărate și curând personajele cărții vor fi devenind inevitabil sătui până peste cap de cântece și discursuri patriotice, iar cine deținea un aparat de radio bun, schimba urgent enervantele și gângavele cuvântări ceaușiste cu știrile și emisiunile de la Radio „Europa Liberă”. Prin intermediul personajelor sale, autorul susține că politica partidului unic din România era peste tot, în fiecare mijloc de transport, pe culoarele școlilor de toate felurile și peste casele orașelor, plutind hegemonic peste oameni ca un fel de „vultur imens” care vedea totul de sus, ca un avion Boeing sau ca un condor andin ori ca o pasăre măiastră, de unde putea ataca, dar mai ales trăia, ca un „parazit scârbos”, în mintea și sufletele cetățenilor scumpei noastre patrii. De asemenea, naratorul sau eul povestitor își exprimă un anume scepticism și despre perioada post-Revoluția din Decembrie 1989, susținând că noi, în România, chiar și în perioada post-decembristă, un moment istoric considerat fericit, de eliberare cathartică de comunism, nu eram pregătiți pentru a fi liberi, deoarece crescuserăm și trăiserăm prea mult „sub influența presiunilor făcute de Securitate”, și nici după Revoluțiune nu puteam crede că schimbarea va fi una calitativă și de durată. Există în roman o justă diatribă împotriva Securității și a securiștilor, astfel, cei care se dovedeau mai bogați materialicește după Zaveră erau cu siguranță foștii reprezentanți ai detestatei instituții, care „scăpaseră, chipurile, România de comuniști, omorându-i pe soții Ceaușescu, cu toate riscurile cunoscute”. Securiștii din Nunta se împănau cu faptul că răsturnaseră o tiranie, dar, spune naratorul, „o făcuseră, în primul rând, pentru ei și familiile lor, și numai apoi pentru țară”, adicătelea pentru „bobor”, de fapt, eliminarea Ceaușeștilor descătușase mult-hulita Securitate de răspunderea în fața justiției, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, dar nu o umpluse de glorie în fața poporului, iar instalați la putere după Răsturnarea din decembrie 1989, „securiștii o făceau acum pe democrații capitaliști”.
De asemenea, autorul, prin vocea altor caractere sau personaje, consideră pesimist că românii au rămas neschimbați, și după revoluție, neavând ce să facă cu libertatea, de exemplu, ei având nevoie de stăpânire care să-i conducă. Rezultă că poporul român, în nemernicia lui, are nevoie de stăpâni care să-i conducă, iar țările ca România, care au trăit în comunism, sunt pline de oameni obișnuiți să fie slugi ori sclavi și să li se dirijeze viața. Cumva, această opinie ne trimite la o părticică a gândirii complexe a lui Hegel, care spunea că „sclavia are loc într-o fază de tranziție între existența umană naturală și condiția cu adevărat etică; ea are loc într-o lume în care greșeala este încă corectă”. Totuși, Hegel subliniază că există o cerere morală necondiționată de a respinge instituția sclaviei și că sclavia este incompatibilă cu statul rațional și cu libertatea esențială a fiecărui individ.
Ca și în celelalte romane de-ale sale, Alex Maroiu abordează fascinat eterna temă a destinului, interogându-se profund pe scheletul următoarelor chestiuni vitale: „Oare simțim cu mult timp înainte că urmează să ni se întâmple ceva important? Că acel ceva ne va schimba viața? Că, după acel ceva, nimic nu va mai fi la fel ca înainte? Că acel ceva, o întâmplare, o veste, un om, ne va elibera de umilințele pe care le suportasem până atunci? Cine sau ce este acel ceva care face schimbarea din mers?”
Cartea lui Maroiu este și o reflecție interesantă asupra timpului, Nunta propunându-ne să punem la îndoială însăși existența lui, relativitatea einsteiniană a timpului și incapacitatea cvasi-funciară de a-l surprinde în prezent. Autorul păstrează imaginea ființelor așa cum ni s-au arătat în prima zi toată viața și conștientizează degradarea cauzată de timp pe fețele lor, făcându-le de nerecunoscut până când, recunoscându-le, omul devine conștient de moartea lui iminentă, doar conștientizarea timpului trecut (vezi viața personajelor în tinerețea lor școlară) asigură un fel de unitate vieții de zi cu zi segmentate. În epilogul romanului, autorul, ajuns la deplina, maxima maturitate literară, de viguros romancier, amintește despre marea perspectivă și temă literaro-filosofică a curgerii timpului și a vieții scurte și trecătoare ca gândul, el având impresia, nu lipsită de un anumit idealism, că oamenii nu aveau în capul lor decât dorința de a trăi veșnic, sau tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, aceasta a fost mereu ideea cu care ei au trăit întotdeauna în minte, dar uneori este doar o văicăreală filosofică, ce revine ineluctabil atunci când cei mai în vârstă își aduc aminte de trecerea în eternitate.
Romanul lui Alex Maroiu este un studiu psihologic interesant și foarte viu, cu câteva scene impresionante, dar și cu unele personaje foarte greu de uitat, având totodată și un final neașteptat. Maroiu creează o atmosferă de credibilitate în acest roman fără a renunța la analiza complexă a diverselor personaje, fie ele principale ori secundare, Nunta ilustrând cu îndrăzneală cât de mult merg oamenii pentru a-şi asigura propriile infernuri private.
Concluzia cărții este cvasi-sceptică și pesimistă, deși înțeleaptă, că viața e un drum lung și greu, făcându-ne să regretăm că se termină, autorul-narator comparând-o cu un tramvai în care intră și coboară tot felul de oameni cu ale lor destine neașteptate.