Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sfântul Simeon Noul Teolog

În continuarea articolului nostru despre iluminare, apărut în ultimul număr al revistei, dar şi pentru a ilustra fenomenul în tradiția creştin-ortodoxă, socotim că n-ar fi lipsit de importanță să readucem în atenția celor interesați un mistic celebru – Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). Prin clarificările doctrinare formulate, prin modalitatea de reprezentare a sacrului dar şi, îndeosebi, prin explicarea legăturii dintre Dumnezeu şi Marea Lumină din sufletul omului, el a reînnoit, la vremea sa, rânduiala ortodoxă. Cu toate acestea, Sfântul Simeon a reuşit să se mențină într-o poziționare fermă şi riguroasă în limitele canoanelor şi preceptelor tradiționale. De aceea, pentru cele ce urmează este importantă nu doar trecerea în revistă a experiențelor mistice trăite în timpul vieții sale de către Sfântul Simeon în urmă cu un mileniu, ci cu deosebire, acele interpretări şi conexiuni pe care el le evidențiază cu privire la fapte şi întâmplări asemănătoare celor trăite de el, atribuite unor personaje din Vechiul şi Noul Testament.
Chiar dacă nu o spune în mod explicit, Sfântul Simeon prefigurează, prin susținerile sale, teza potrivit căreia istoria lui Dumnezeu este o istorie a experienței mistice şi, astfel, el proiectează un strălucit survol peste timpurile străvechi când trăirea şi gândirea tainei izvorau din acea teribilă stare de meditație şi rugăciune din care, de altfel, se revărsa întreaga philosophia perennis a lumii noastre. Aşadar, în această reprezentare, tradiția creştină nu este altceva decât rodul vederii luminii lăuntrice de către prooroci, profeți, apostoli şi părinții ai bisericii insuflați în mod misterios şi inexplicabil. Toți aceştia au vorbit şi au scris despre Dumnezeu numai după ce au trăit la propriu întâlnirea cu Lumina cea mare din sufletul lor.
Răspunzând de la înălțimea sa spirituală lui Ştefan al Nicomediei – detractorul care îndrăznea să teologhisească fără a avea daruri mistice, Sfântul Simeon arată desluşit, spre luare aminte, că Duhul nu este trimis de Dumnezeu „…celor iubitori de slavă […], retorilor […], filosofilor […], celor ce grăiesc cuvinte cizelate şi bogate […], ci celor săraci cu duhul (cf. Matei. 5, 3) şi cu viața lor, celor curați cu inima şi cu trupul, celor al căror cuvânt e simplu şi a căror viață e încă şi mai simplă”. Ca atare, se arată mai departe, numai experiența mistică a constituit dintotdeauna fundamentul dogmei, în timp ce aceasta din urmă a reprezentat pentru cel ce a mărturisit iluminarea sa, confraților şi lumii, o certă confirmare tradițională a vederii lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică şi a legăturii sale cu lanțul de aur cel binecuvântat şi alcătuit din prooroci, apostoli şi din toți sfinții părinții pomeniți în Pateric.
Aşadar, întreg demersul simeonean, precum şi urma luminoasă pe care acesta o aşterne pe cerul ortodoxiei au la bază „…un principiu ce explică extrema coerență a operei lui şi dârzenia neclintită a conduitei sale: cel ce a fost botezat nu pune în valoare efectele botezului primit decât dacă ajunge să fie conştient de prezența Duhului Sfânt în el, şi să vadă lumina slavei lui Dumnezeu”. Tot astfel, într-un alt registru, desigur, simpla inițiere ca parcurgere a unui ritual nu înseamnă numic sau aproape nimic fără vederea la propriu a Stelei înflăcărate, cum se spune în limbaj masonico-ezoteric.
Cel mai adesea, iluminarea este denumită, în tradiția ortodoxă, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică. Trebuie precizat aici că trăirea la propriu a acestei experiențe nu este la îndemâna oricui, procentul de reuşită fiind infim. Oricât s-ar strădui, monahul nu poate declanşa sau reproduce această experiență prin propria sa voință, el fiind surprins, răpit de acea stare misterioasă şi parcă teleportat, fără voia sa, într-o lume total diferită de cea care-i este relevată prin cele cinci simțuri. Asemenea grădinarului care nu poate să determine trandafirul sădit de el să crească şi să înflorească, aspirantul spiritual doar pregăteşte, cu asiduitate, speranță şi cu credință în suflet, acele condiții care pot favoriza evenimentul. De cele mai multe ori, Lumina cea mare se pogoară asupra trăitorului după stagii de rugăciune, asceză şi contemplare, necesitând, de asemenea, despătimire, răbdare şi ascultare față de un părinte duhovnicesc ce binevoieşte a-i da îndrumare şi binecuvântare.
Dintotdeauna şi pretutindeni în lume, pentru misticul dedicat întrutotul îndumnezeirii sale, războiul său sfânt şi personal a fost acela de a se debarasa de învăluirile care-l împiedică să vadă esența sa divină – Lumina cea increată care sălăşluieşte în sufletul omului. Aceasta se realizează doar prin trăirea la propriu a întâlnirii cu Lumina cea mare din centrul ființei sale, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică, potrivit dogmei creştin-ortodoxe.
Monografiile şi tratatele moderne referitoare la creştinismul ortodox ni-l prezintă pe Sfântul Simeon ca pe un scriitor mistic bizantin de referință, profund tradițional şi, în egală măsură, novator prin aceea că explică resortul intim şi legătura iluminării mistice cu scripturile şi canoanele străvechi. Pentru cercetătorul avizat este evident că Sfântul Simeon are ca principală sursă a scrierilor sale propria sa trăire. Mărturisirea acesteia a constituit, de fapt, şi cauza conflictului pe care l-a avut cu ierarhii de atunci ai bisericii, incapabili să înțeleagă trăirile descrise în opera Sfântului Simeon cu privire la experiențele mistice ale apostolilor şi părinților Bisericii. Comentariile şi observațiile inserate, de-a lungul timpului, cu privire la lucrările Sfântului fac posibilă o concluzie provizorie potrivit căreia, în fapt, este vorba despre una şi aceeaşi experiență subiectivă trăită, într-o formă mai mult sau mai puțin asemănătoare, de către toate personajele din Vechiul şi Noul Testament, anume, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică.
Iată cum descrie Sfântul Simeon, ucenic fiind, prima sa întâlnire cu Lumina lăuntrică: „Ce ai văzut, copile? (îl întreabă duhovnicul, n. n. ) O lumină dulce, dulce, părinte. Dar mintea mea nu e în stare să îți spună, părinte, cum anume e… Casa chiliei mele a pierit şi lumea a trecut… Am rămas eu singur cu lumina singură… Era în mine şi este şi acum o bucurie negrăită, iubire şi dor mult, încât râuri de lacrimi s-au pornit din ochii mei, precum vezi şi acum. Răspunzându-i, duhovnicul îi spune. Acela e (Dumnezeu, n. n. ), copile!”
Vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică este cea mai semnificativă componentă a misticii Sfântului Simeon. El vorbeşte despre aceasta ca despre o experiență personală, autentică şi tulburătoare. Tema nu era nouă la vremea respectivă. Subiectul acesta fascinant, Vederea Luminii lăuntrice, a fost dezbătut şi împărtăşit de generații întregi de monahi şi asceți. Sfântul Simeon nu face decât să aducă o serie de clarificări şi mențiuni inedite. Astfel, el precizează explicit că Lumina este Dumnezeu însuşi arătându-se omului şi că această Lumină nu este un fenomen fizic, ci „…imaterială, simplă şi fără formă, cu totul necompusă, netrupească şi de nedespărțit”. Mai spune Sfântul Simeon, utilizând vocabularul mistic al epocii: „Te văd ca pe un soare, Te privesc ca pe o stea, Te port în sân ca pe un mărgăritar şi Te văd ca pe un opaiț aprins înăuntrul unui vas!”
Toate reperele vieții Sfântului Simeon sunt parcă rânduite într-o liniaritate ce nu aparține acestei lumi. Nimic sau aproape nimic din strălucirea Imperiului Bizantin aflat în apogeul puterii sale nu pare să se răsfrângă în claustrul mânăstirilor în care a viețuit monahul acesta exemplar ales de noi pentru a ilustra iluminarea ortodoxă ca trăire lăuntrică dobândită în mod tradițional prin asceză, izolare şi rugăciune.
Din nefericire, se poate constata o evidentă penurie de date şi informații biografice. Scrierile rămase nu permit o reconstituire exactă. De aceea, într-o manieră vag reducționistă şi discutabilă sub aspect formal, periplul vieții Sfândului ar putea fi împărțit în patru perioade care, precum anotimpurile, nu pot avea între ele decât unele limitări pe cât de incerte, pe atât de relative.
Primăvara lui Simeon – copilăria şi tinerețea, perioada de formare ca om – durează până în jurul vârstei de 27 de ani, când tânărul aspirant este acceptat în monahism, la vestita Mânăstire Studion – patria sa duhovnicească.
Așadar, perioada petrecută la Studion va fi vara lui cea însorită, având drept conținut principal relația cu părintele său duhovnicesc, pe care nu va înceta să-l pomenească şi să-l slăvească necontenit – Simeon Evlaviosul. Aici, la Studion, va trăi Simion prima sa întâlnire cu Dumnezeiasca Lumină şi, astfel, va descifra, prin trăire nemijlocită, mesajul profund şi tainic al scripturilor din vechime.
Toamna cea plină de rod şi binecuvântare va consemna stagiul de la Mânăstirea Sfântul Mamas unde, în calitate de egumen, Sfântului Simeon îi va fi dat să diriguiască obştea monahală. Aflat acum la deplina sa maturitate, Simeon se simte dator să dăruiască întreaga măsură a cunoaşterii dobândite, atât ca îndrumător de suflete, cât şi de reînnoitor al vieții monahale din vremea sa.
Cu toată străduința însă, la Mânăstirea Sfântul Mamas se vor înregistra două atacuri iraționale dezlănțuite împotriva lui Simeon, atacuri generate, pe de o parte, de lipsa de înțelegere a celor cărora le era adresat mesajul său revelatoriu şi, pe de altă parte, de modalitatea tranşantă prin care Simeon îşi făcea publică experiența iluminării sale mistice. Pentru majoritatea fraților săi dar şi pentru singhelul Ştefan – fostul mitropolit al Nicomidiei, un intrigant de cea mai joasă speță – idealul duhovnicesc susținut de Simeon viza înălțimi amețitoare. Ştefan se dovedeşte a fi, însă, deosebit de înverşunat şi de persuasiv. În urma intrigilor acestuia, Sfântului Simeon este tratat ca un eretic şi, astfel, drept pedeapsă, este exilat la un aşezământ monahal periferic.
Iarna vieții îl prinde pe Simeon la mânăstirea Sfânta Marina, prigonit şi umilit de către autoritatea ecleziastică a vremii dar şi înconjurat de ucenicii şi credincioşii care veneau aici, în pelerinaj, pentru a fi binecuvântați de un om îndumnezeit şi purtător de harisme. La trei decenii de la moartea sa, aşa cum de altfel a şi prevăzut, moaştele Sfântului Simeon au fost mutate la Constantinopol, în semn de recunoaştere postumă a meritelor sale. Târziu, după două secole, prin strădania călugărilor athoniți, Sfântul Simeon Noul Teolog a fost repus definitiv în drepturi, intrând astfel în conştiința lumii ca un desăvârşit aristocrat al spiritului, luptător pentru adevăr şi pentru tradiția creştin-ortodoxă, deopotrivă.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg