Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fierbințeală „patriotică” sau „partinică”?!

În anul acesta (2016), societatea românească va cunoaște o continuă „fierbințeală” pe plan spiritual. Sigur, oricare vorbitor al limbii române echivalează termenul cu temperatura ridicată, cu arșița, cu căldura dogoritoare din timpul verii. Însă, mai puțini sunt românii care știu ceva despre sensul figurat (metaforic) al cuvântului, adică despre starea de însuflețire, de trăire intensă, fie pe plan mintal, fie pe cel afectiv. În rândurile de față ne vom ocupa numai de accepțiunea a doua a termenului.
Pentru prima dată am aflat, cu mulți ani în urmă, doi termeni alăturați: „fierbințeală patriotică”, într-o scrisoare a lui Ioan Maiorescu, trimisă la Brașov (în 1838) amicului său, G. Barițiu,
care publică epistola în Foaia literară din anul amintit.
Sosit la Craiova în 1836, I.M. este numit de către Eforia Școalelor „inspector al Școalei Centrale din Craiova, profesor de istorie universală și de stil național”, mai târziu, „profesor de logică, retorică și facerea cuvintelor”. Însă, transilvăneanul constată că dascălilor din Valahia le lipsește „conștiința și fierbințeala patriotică”, le lipsește „naționalismul” care-i însuflețea pe românii de peste munți.
E adevărat, înaintea lui I. Maiorescu, Gh. Lazăr a fost cuprins și el de o anumită „fierbințeală” spirituală, fără să rostească termenul de care ne ocupăm. În „prelecțiunile sale scolastice”, ținute la Școala de la Sf. Sava (după 1818), ardeleanul se străduia să deștepte în auditorii săi „simțământul național”, să-i convingă pe aceștia că științele pot fi învățate în „limba maicii noastre”. Cu orice ocazie, nota fostul său elev, Heliade Rădulescu, dascălul arunca semințele românismului și naționalității”.
Înaintea acestora, corifeii Școlii Ardelene au simțit, la vremea lor, ceva asemănător cu „fierbințeala patriotică”, aspect comentat de foarte mulți istorici literari.
De asemenea, pateticul Simion Bărnuțiu, în discursul său (de pe Câmpia Libertății, la 1848) își îndeamnă compatrioții cu aceeași înflăcărare și în spiritul mesianismului romantic al vremii, atunci când le cerea: „Țineți cu poporul toți ca să nu rătăciți, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii așa ușor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase cari urlă împreună cu lupii și sfâșie pe popor dimpreună cu aceștia”.
Aceeași fierbințeală patriotică a cunoscut și Andrei Mureșanu când a creat neuitatul Un răsunet, cântat pe melodia lui Anton Pann. Apoi V. Alecsandri, cu Deșteptarea României ș.a.m.d. Întreaga generație pașoptistă și, apoi, aceea care a contribuit la obținerea independenței țării, au fost susținute de românii de rând pentru atingerea idealului național.
Așadar, ceea ce numea I.M. la 1838 (fierbințeala patriotică) a devenit un simțământ care i-a cuprins deopotrivă pe politicienii vremii și pe intelectualii proeminenți, cărora li s-a alăturat populația obișnuită, animată de aceleași simțăminte.
După înfiriparea partidelor politice și statornicirea vieții parlamentare, românii s-au obișnuit, treptat, cu elocința colorată a celor două mari partide: Conservator și Liberal. Fruntașii acestora, Barbu Catargiu și I.C.Brătianu, au fost, printre primii polemiști care au animat viața politică, începând cu anii 1859-1860. Lupta necruțătoare dintre cele două mari partide a generat ceea ce noi putem numi „fierbințeală partinică”. Adică, după înfăptuirea „Unirii” Principatelor și obținerea Independenței țării, „fierbințeala patriotică” a căzut pe planul al doilea, cedând locul întâi celei partinice.
Barbu Catargiu (1807-1862) a fost primul orator român modern, recunoscut chiar de adversarul său, liberalul I.C.Brătianu. Analele parlamentare românești au consemnat două fapte mai importante legate de personalitatea conservatorului. Primul se referă la exclamația sa din finalul discursului „La Unirea definitivă” (1861): „Totul pentru țară, nimic pentru noi!” Paradoxal, prin ceea ce fac, politicienilor noștri de astăzi, li se potrivește aforismul „Totul pentru noi, nimic pentru țară!” Afirmația lui Barbu Catargiu a devenit un leitmotiv al parlamentarilor vremii, indiferent de culoarea politică. Al doilea fapt se referă la moartea lui năpraznică, prin împușcare, la ieșirea din Cameră, sub turnul de la intrarea în curtea Mitropoliei (8 iunie 1862). Deși s-au făcut numeroase încercări de a găsi principalul vinovat de moartea parlamentarului, nici până astăzi nu s-a aflat, cu tot efortul istoricului Alexandru Lapedatu.
Sigur, liberalii doreau înlăturarea cât mai rapidă a vechilor privilegii boierești, care reprezentau rămășițele feudalității. Dimpotrivă, Barbu Catargiu încerca să le apere în cele patru discursuri cunoscute sub titlul: „Legea rurală” (din 1862). El respingea imitarea modelelor din străinătate când afirma: „Vrem un geniu care să creeze, nu să repete ceea ce a făcut Franța, ci ce poate face România în condiția în care se află”. El era convins că se conduce, în activitatea politică, după „steaua polară”, care, pentru el, era „adevărul”.
Însă, politicianul conservator nu a putut face față atacurilor venite din partea lui I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, fiind victima (a ceea ce noi am numit), „fierbințelii partinice”. Adică, în argumentarea politicienilor vremii, noțiunile de „popor”, „națiune”, „neam” și altele de acest gen sunt ocolite și înlocuite adeseori cu sintagme și termeni precum „partid”, „putere” ș.a. În acest sens, însuși Eminescu-gazetarul condamnă (la 1877) retorica demagogică a publiciștilor de la oficiosul liberal Românul.
Ziaristul de la Timpul (oficiosul Partidului Conservator) extrage din coloanele Românului un text, pentru a dovedi falsitatea limbajului folosit ca să „argumenteze” dorința lor bolnăvicioasă de a se afla mereu la putere. Demagogia seacă, repetițiile și tonul biblic ridicol ne amintesc de vocabularul personajelor din comediile lui I.L.Caragiale:
„Am spus, spunem și vom spune cum că națiunea a fost, este și va fi. Deci cetățenii iubitori și iubiți s-adună. S-au adunat și se vor aduna, ca să se sfătuiască, să zică, să dezbată, să vadă, să priceapă și să înțeleagă că bine nu este, n-a fost și nu va fi cu noi și-n noi, acum și totdeauna și pururea și-n vecii vecilor, dacă n-om fi cu ai noștri și între noi la putere ”.
Însă, „fierbințeala patriotică” nu a dispărut definitiv din manifestările politicienilor. Ea va fi prezentă în discursurile memorandiștilor și, apoi, în limbajul parlamentarilor, din anii neutralității (1914-1915), când țara se pregătea să intre în Primul Război Mondial.
Cel care a ilustrat în anii respectivi sentimentele românilor, apropiindu-se de ceea ce Ioan Maiorescu numea „fierbințeală patriotică”, a fost parlamentarul și politicianul Take Ionescu (1858-1922). Avocat de profesie, cu studii la Paris, el a fost poreclit, de tânăr, „Tăchiță gură de aur”. Inițial a făcut parte din Partidul Conservator, apoi și-a încropit propria formație (Partidul Conservator-Democrat).
Omul politic a fost prețuit pentru clarviziunea lui în problemele românești și în cele balcanice, fiind numit (în 1914) de către francezul Clemenceau, „un mare european”, care a avut puterea să se ridice deasupra intereselor propriului partid, dorind să fie „omul națiunii întregi”. Pentru el „omul de stat trebuia să fie mai mult decât un om de partid”. Iată un „adevăr” de care nu țin seama cei mai mulți dintre politicienii de astăzi.
În anii neutralității, Take Ionescu era convins că una din consecințele războiului va fi o „cascadă a tronurilor”. Așadar el a avut puterea rapidă de discernere și decizie, spre deosebire de „greoiul” Ionel Brătianu, adeptul politicii de „tocmeală și balansare”. În consecință, conservatorul devine un democrat convins, care crede într-un „rol european” al României. Timp de doi ani, el a luptat cu vorba și cu scrisul (la gazeta sa La Roumanie), colaborează cu „Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor” de sub conducerea lui N. Iorga. Cere, împreună cu N. Filipescu, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Vasile Lucaciu ș.a., intrarea neîntârziată a României în război, pentru a zdrobi „despotismul” aplicat popoarelor asuprite.
Cel care i-a asigurat un loc aparte în analele luptei pentru unitate națională a fost așa-numitul „discurs al instinctului național”, rostit în 16 și 17 decembrie 1915, în Camera Deputaților.
De obicei, discursurile lui Take Ionescu se caracterizau prin bogăție de idei, limpezimea cristalină a expunerii, prin prezența în doze moderate a literaturii, toate susținute de o logică țesută din mai multe fire care se întâlnesc și înlătură impresia de haotic.
Discursul pe care-l vom rezuma a fost tradus imediat în limbile franceză și engleză. El conține pagini de antologie oratorică. Se compune din trei părți: în prima arată importanța și consecințele războiului; în a doua stabilește locul și rolul României în conflictul mondial, iar partea a treia este consacrată unității politice și statale a românilor.
Oratorul respinge deopotrivă „politica de corb”, cât și „politica de hienă”, duse de diferite cercuri interesate în înșelarea ambelor tabere beligerante. Această politică, fără nici o „busolă morală”, este nedemnă pentru poporul român, care a arătat atâtea virtuți în secolele trecute.
Take Ionescu condamnă politica promovată, în discursurile lor, de către P.P.Carp și C.Stere, prin care era rezervat României rolul de „santinelă” în răsăritul Europei și, de aici, necesitatea alianței cu Germania și Austro-Ungaria.
În continuare, oratorul își dezvoltă și argumentează propriul concept: „politica instinctului național”. Pătrunzând în tainele sufletului ancestral românesc (pe urmele lui Mihai Eminescu și Vasile Pârvan), el găsește acolo porunca „instinctului național”, datorită căruia participarea României la război trebuie să se desfășoare într-o singură direcție. „Fiecare popor – afirmă oratorul – are dreptul să-și trăiască viața lui, să și-o trăiască întreagă, cu toți ai lui, fiindcă numai așa poate și el să creeze o civilizație a lui, care să intre în armonia celorlalte civilizațiuni”. Acest drept a fost înțeles de poporul român uneori inconștient, alteori conștient: „de la dascălul de sat cu harta Daciei Traiane, cu numărătoarea țărilor române stăpânite de alții, până la omul politic”. În sufletul lor sta scris cu litere de foc: „Ardealul și unitatea națională”. De aceea, crede politicianul vizionar, că a sosit ceasul pentru realizarea „visului secular” al neamului românesc și-i îndeamnă pe compatrioți să fie la înălțimea lui.
Pe de altă parte, oratorul analizează învechitul tratat al României cu Austria, intrat, în 1915, în al 31-lea an de la semnare. Politicianul crede că românii n-au cunoscut „teoria zdrențelor de hârtie” și, ca atare, nu sunt obligați să participe la război alături de Austria. Pentru Take Ionescu, alianța între popoare nu se poate birui pe „închiderea ochilor”, ci pe „lumina vie, pe satisfacerea intereselor comune”.
De asemenea, autorul conceptului numit de el „instinctul național” rostește alte două adevăruri. Primul: uneori imperativele vremii impun nu guverne ale unui singur partid, ci „guverne naționale”, dar, zicem noi, nu ca cel de astăzi. Al doilea adevăr: existența românilor, afirmă Take Ionescu, are ca temelie suveranitatea națională ieșită din „omogenitatea noastră etnică, din unitatea noastră sufletească”.
Am stăruit asupra conceptului amintit pentru că el exprimă într-o formă mai bine conturată ceea ce Ioan Maiorescu numea „fierbințeală patriotică”.
Nu spunem o noutate când afirmăm că atunci când „guvernanții” țării (în sens larg) nu țin seama de „vocea instinctului național”, ci de „fierbințeala partinică”, adică de vocea unui partid, țara se apropie de prăpastie. Așa s-a întâmplat în ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea, la fel (în altă ipostază) s-a sfârșit regimul comunist patronat de Nicolae Ceaușescu.
Astăzi, politicienii noștri „guvernează” adeseori ascultând „vocea” Uniunii Europene ori cea de peste ocean. Deseori merg pentru câteva ceasuri sau pentru câteva zile să stea la „taifas” cu mărimile din vest. Astfel, românul de rând află foarte puțin din ceea ce hotărăsc alții despre soarta țării. Însă, manifestațiile dese și felurite (vocea „străzii”!) nu sunt, oare, semne ale ceea ce românii din urmă cu un veac numeau „Instinctul Național”?!

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg