Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Țara Nerei

Degeaba am stat și am tot chibzuit. Până la urmă, n-am putut alege să mă opresc la Munții Măcinului, cum mă dusese întâi gândul. Mă atrăgeau bineînțeles munții cei bătrâni și mâncați de vreme. Unde treceau în zbor peste poate de multe păsări răpitoare. Păreau uneori nesfârșite. Spinări de munte tocite, cu vârful Țuțuiatul și culmea Pricopanului, de nici 500 m. Cu peisaje aride, stranii și spectaculoase, stânci albe și ierburi țepoase, unde s-au turnat filme. De la Sergiu Nicolaescu la Radu Jude. Cu pădurea inundată, tainică și întunecoasă, plină de cormorani și egrete, printre cioturi încâlcite de copaci, unde simți că te-mbie, te momește… călăuza lui Tarkovski. Brațul Dunării Vechi, spre Vicina străveche…
Ei bine, nu. Degeaba. Paorii Banatului și lumea lor îmi păreau mult mai fascinanți. Li se spunea „paori” bănățenilor, de la germanul „baur”, țăran. Țara Almăjului se întinde și ea, precum plaiul Măcinului, între Dunăre și munți. Semenicul. Almăj înseamnă „vatră”. (Alma mater?) Chiar este așa, aproape magică, un fel de cetate uriașă închisă. Doar două porți îți dau voie să intri. Dinspre Iablanița, după Herculane, sau de la Oravița. Păstrează în izolarea ei și balade stranii, și arhaisme de tot felul, și obiceiuri, și tehnologii aproape ne mai știute. Precum vestita de-acum Vale a Rudăricii cu morile de lemn traco-dace, cu ax vertical și tuneluri de piatră pentru apă. Roata acestor mori se învârtea cu mii de ani înainte de turbina Kaplan… Și ce peisaj. Te lasă fără aer. O coastă ce urcă, urcă, presărată cu micile mori pe vârtejuri de apă. Te aștepți să fie-n fiecare coșmelie un spiriduș, sau un drăcușor, sau Statu-Palmă-Barbă-Cot, sau vreun morar uscat, un vrăjitor cu ochi cât ceapa și nas coroiat, adulmecând ce-i cu tine, cât prețăluiești, ce energii porți în traista sufletului… Dar nici vorbă. Morar nu-i. Oamenii vin și-și macină singuri. Totuși îl bănui, îl simți acolo pe morar. E prezent, e duh, așa că femeile se-ntovărășesc tot câte două, doar bărbatul în putere se-ncumetă singur și râde un pic stânjenit… La morile astea nu degeaba am tânjit. Într-un sfârșit, târziu, le-am și mirosit umezeala și m-a străpuns taina lor. De când așteptam…
Pătrunzi greu în lumea asta, dar nu-ți mai vine să ieși. De străbătut, da, e străbătută Țara Almăjului.. Doar de râu. De Nera. Fiica lui Nereu? Zeul apelor și mării la grecii antici? Ai jura că-i apa primordială, dacă te lași să-ți fure privirile cu undele. Are o întunecime în sclipirea ei. Se zice că izvorăște, nu oricând, ci la ceasul dintre noapte și zi, din Semenic. În Prigor. I s-a spus întâi Nerganul. Și împletește două râuri – Nergana și Nergănița. Erau surori, zice legenda. Fiice ale oii năzdrăvane Semenica, oi ale Babei Dochia. Păcăleala Babei cu amăgitoarea primăvară și vifornița de-adevăratelea i-o ticluise nora ei, că Dochia era soacră rea. Cu ajutorul unui Moș o dresese. Vraci? Bunul Cel de Sus? Numai că nora se rugase de Moș să nu le lase împietrite și pe cele două mielușele, că-i erau dragi. Deveniseră pietre albe. Apoi flori albe. Și mai apoi, odată cu căldura, pâraie. În Banat, floarea de colț se numește semenică. Într-un fel, Semenicul e turnul de apă al Banatului. Izvorăsc de aici, afară de Nera, și Bârzava, Carașul, Timișul și Pogoniciul. Se putea să nu-mi fi dorit să ajung aici? Între timp însă, de ajuns, am ajuns altceva – tobă de cunoștințe despre locurile astea. Setea mea…
Fiul Babei Dochia se numește Dragomir, nu Dragobete. Unei terase de peste Nera i se spune Dragomireana. Aici, Daicoviciu a descoperit o „villa rustica” romană, uimitor de bine păstrată. De parcă peste ea nici nu trecuse timpul. Dar, demult, se cânta pe aici și o baladă a lui Mirea și-a iubitei sale Dragomireana… La Dalboșeț, în Lăpușcel. Peste care timpul s-a lăsat greu și a făcut-o să se scufunde încet în uitare. Tulburătoare mai ceva ca ruinele, balada asta. Mă chemase. Mă chema întruna…
Se țineau nedei sus în platou sau la Prislop, loc de trecere. Urcau de cu seara oameni și făceau focuri pe care le stingeau la miezul nopții. Mai ales de solstițiu, la Sânziene, numite aici Nereie, așteptau… Așteptau răsăritul. În zori chemau „Strigătul pământului” și al luminii și al vieții. Atunci duhurile apelor urcau spre izvoare. Tare aș fi vrut s-o fac și eu. Dar asta nu s-a mai întâmplat…
Iar la izvoarele Nerei se află un lac. „Lacul vulturilor”, socotiți voievozi ai aerului de către bătrâni. Le urmăreau zborul, să citească viitorul după volutele lor înscrise pe cer. Marile păsări ar fi venit aici să se înzdrăvenească. Să-și dreagă vreo aripă frântă. Doar printr-o simplă scufundare. Sau să-și reia ciclul vieții. Se spune că apa e și rece și fierbinte în același timp. Și, așa cum Apa Sâmbetei se duce Dincolo și ce arunci în ea dus este, se află și o apă a Duminicii care nu duce, ci aduce de Acolo. Vine din Miezul Pământului. Nimeni nu rezistă în lacul ăsta mai mult de două minute. Ar fi fiind în el un electromagnetism ciudat. Și nestudiat.
Se mai zice: „Copiii vin din locurile cu Mirare, de la izvoarele Nerei”… Am visat, dar n-am ajuns. Mi-a rămas dorul doar… „Locurile cu Mirare”!
Nera, prima apă ce se varsă-n Dunăre la noi, e binecuvântată și cu cele mai lungi și mai frumoase chei. Și mai puțin cunoscute. Cumva alături, tot spectaculoase, și cheile Minișului, croite tot spre Nera. Acolo le e ținta. Pe dealul Tăria vezi totul de sus. Și cascadele de la Bigăr. Unde un haiduc fusese zidit de viu în peștera lui de refugiu. Zice poezia populară: „Pră Bologa l-or zâgit, / zâgit în cleanț dă viu. / Fără rază, fără ușă. / Fără bani în căldărușă…” Printre păduri de liliac, alun turcesc, smochin, fag oriental, carpen și cărpiniță. Din carpen se tomneau cândva spânzurătorile. A cam dispărut… Hm. De Tăria asta se leagă legenda lui Tărianu, care și el fusese vârât cu de-a sila într-o… moară. Deci, nu numai pe râulețul Rudărica, ci oriunde, moara o-moară. Numai că acolo, unde era Tărianu, nu curgea făină, ci pulbere de stele. Sigur, un Tărâm Necunoscut. „Nu era luna, da Caolună, nu soare, da Caunsoare, o fi Tăria… „, zisese Tărianu. Și „Sus, în Tărie, pe dealul ceriului, la șezătoarea stelelor, Fecioru cu năroc la îmblat trece pe cărare vie, sub raza a vie, / că supt raza moartă / pasu nu te poartă”. Câtă frumusețe ascunsă…
Tot acolo, poate, „Giva Somogiva / scrie cărți / în două părți / la ai vii / șî la ai morți”. Oare Giva e Gaia, zeița vieții și a morții? Oamenii, da, spun că-i un corb, Cocoș-Gaia, ce bântuie nevăzut și te ia după cum ți-ai așternut… Se poate să nu fi luat pe sus de atâtea mituri și legende? Cum să nu fi venit aici? M-am străduit pentru asta. Totul mă atrăgea înainte să fi văzut nimic. Mă purta deja pe aripi nevăzute…
Intră-n chei Nera la Șopotul Nou. Se înaintează greu, ca-n basme. Cu piedici și praguri. Dai probe. Te-ntâmpină de-a lungul cheilor multe poteci suspendate – „coaste de balaur” și stânci carstice. Abia de le poți trece. Iar la Cracul Bolgii, Nera cotește spre miezul Depresiunii Almăjului. Se prefiră alte lacuri. Unul, „Ochiul Beiului”, amintește de fiul unui pașă îndrăgostit de-o fătucă bănățeană, o păstoriță ce i s-a aruncat sub copitele calului, iar el a plâns-o de-a umplut un lac. Apoi, „Lacul Dracului” format într-o peșteră cu tavanul prăbușit, de unde, dacă te scufunzi, nu mai ieși. Te sug apele și curenții, până te varsă-n Dunăre. S-au găsit urme de ursus speleus și linx fosil prin grotele astea. Apele, vălurit, șoptit, te chemau să te scalzi, precum sirenele pe Ulisse. De-ți venea să te legi, ca de catarg, de orice trunchi mai vânos. Le-aș fi tot privit… Fiindcă am ajuns acolo în sfârșit. Am ajuns.
Și tot mergând, vedeam cum dispărea și reapărea un tânăr din echipa de filmare, ce pornise înainte să cerceteze cărarea. Să vadă de-o vom putea birui. Îl acopereau valuri de ierburi uriașe și mă-ntrebam cum o fi fost în stepă, unde se făcea nevăzut omul cu cal cu tot. Mirosea aiuritor, a bălării amărui încinse-n soare, și foșnea primejdios, a vipere cu corn, șopârle și șerpi. Îmi răsunau șoapte cu versuri din balada lui „Mândru-Șolomândru”, rege al salamandrelor, despre „pământul pedepsit cu atâta frumusețe”… Iar Gin Costangin, din alt cântec, răpus de poteră, îmi zicea senin: „O săritură peste umbra noastră e moartea”. Întâi luptase, apoi se lăsase moale acel Costangin. Și sora lui îl purta. „Țurliu, țurțurliu, cum duce mortul pe viu”, ciripeau păsările. Așa cum se spune și-n Biblie: „Lăsați morții să-și îngroape morții”. Straniu. Gândire populară simțind-presimțind vorbele lui Iisus. Adevărul. Ce vrajă, ce atmosferă vrăjită. Și încărcată. Grea. Te absorbea și te mistuia. Degeaba ai fi încercat să te aperi…
Puteam să nu-mi aduc aminte, furată de magia locului, și de „Ceasul Lupului”? Nu, fiindcă urma negreșit să vină. Cândva. Și, de mult, îmi abăteam gîndul spre el. Promitea un prag, o trecere, o Viață. Alta. Aceea…
La „Ceasul Lupului”, între noapte și zi, aproape de zori, când susură și izvorăște din măruntaie de pământ Nera, se… nasc și mor cei mai mulți oameni. Se trece cel mai ușor înainte și înapoi… E o clipă vegheată-privegheată. Așa zice vorba. Și nu greșește. Stau veacuri mărturie. Iar aici, în Banat, câte obiceiuri se leagă de clipa cea stranie. Atunci, de pildă, femeilor fără lapte, ai căror prunci țipă de foame, li se pun la sân doi cățeluși, încă fără ochi deschiși. „Cățălăi / dă lupei / cățăloni / dă luponi / cățăluțî / sug sfârcuți”… Bineînțeles că, îndată, mi-am amintit și de „Gura de lup” din Șureanul, Munții Orăștiei. O văzusem cu ochii mei, n-o percepusem doar cântată.
Dar aerul, astăzi, pare vâscos și îngreunat, sigur poluat, așa că miturile cad afund și nu le mai afli, nu le mai poartă nici apele parcă. Când m-am dus în Lăpușnicul Mare, să filmez vestita fanfară de Almăj, nu mi-au sărit în cale. Deloc. Nu le-am întâlnit. Bineînțeles, se aflase aici un regiment de graniță, dar muzica nu mai era de mult cazonă, ci populară. Măcar asta mai supraviețuia. M-am bucurat și de atât… Nu fusese degeaba drumul. Coborau cântând membrii fanfarei, cu alămurile lor, printre fânețe, pe-o potecă întortocheată, scăldați când și când de apele apusului. Baladele nu se rosteau, dar răsunau afund. Răsuflau încă. Da, nu fusese degeaba.
Iar când Sanda Golopenția vorbea despre „cerbicia bănățeană” am rămas pe gânduri. Înțelegeam bine și totuși… Fiică a lui Anton Golopenția, cel născut la Prigor, în Semenic, de acolo unde-i ivirea Nerei pe plai de om… Unul dintre cei mai emblematici bărbați ai neamului, sociolog și antropolog de frunte. Fiică a Ștefaniei Cristescu, cercetătoare a magiei populare, ca armă de nebiruit contra asprelilor și asuprelilor. Amândoi aflându-și mormintele la Jilava… O priveam pe Sanda Golopenția cu ochii măriți. Știam că lucra la Institutul de Etnografie și Folclor, că publica. Mă fascina, deși pe atunci nu mă adâncisem în lumea asta, ce mă tot chema. Pe soțul ei, Coca Eretescu, folclorist, l-am văzut deodată în cârje. Se spunea că-l zdrobise o căruță, căzută peste el, pe meleagurile prin care se vântura.
O priveam, precum am spus, pe Sanda Golopenția, dar nu cu ochii minții, ci absolut la propriu. Locuia vizavi de mine, nu sub teii Cotrocenilor, în casa în care se născuse. Ci în Drumul Taberei, pe Aleea Băiuț, la același etaj patru ca și mine. Peste drum… N-am îndoială că i-ar fi fost bine acolo. Nu-i putea fi. Mă-ntrebam dacă are și ea tot linoleum verde în chip de podea. Era umilitor cumva verdele ăla atât de iubit de mine afară, în natură. Îi vedeam Sandei Golopenția gesturile domestice. Și intimitățile casnice. Chiar și micile hârâieli. Din bucătăria mea în bucătăria ei. Searbede vecinătăți de bloc. Dar, de aici, cei doi soți au plecat, prin 80, în America, unde ea a devenit profesor la Brown University. Sigur, habar n-aveam, dar vedeam, cu neliniște și mare tristețe, cum dispăreau de pe pereți, pe rând, tablourile. Credeam că le vând. Apoi biblioteca. Și-ntr-o bună zi s-au stivuit zeci de obiecte și pachete la tomberonul de gunoi. Căzuse însă jos, ca o frunză uscată de toamnă, un ciorap gros, o șosetă aspră, țărănească, cu albul acela gri-gălbui, ce te duce îndată cu gândul la lâna de capră. N-am stat pe gânduri. L-am luat. L-am spălat și l-am agățat pe perete…
Așa a început?! Peregrinarea mea?
Nu, abia peste zece ani. Când, har Domnului, nu mai conta că nu aveam „dosar” în bună regulă socialistă, promițător și de încredere…
Se vede că dospise mult, atât cât trebuia, aluatul meu.
Așadar, când căutam o gazdă prin Banat, pe la gospodării țărănești, și nimeni nu voia să ne primească, mi-am amintit vorbele Sandei Golopenția despre „cerbicia bănățeană”… Nu la așa ceva se referise, sigur nu. „Paorii” făceau totul cu temeinicie și, de primeau „goști”, adică oaspeți, se cuvenea să fi primenit odaia a mare, să fiarbă cașă măcar și să sară înainte cu răchie. Asta s-a-ntâmplat în Rudăria. N-au vrut s-audă că ceream doar un pat, și-am fi mâncat din traistă. Oamenii, la vremea aia, se aflau la strânsul recoltei. Veneau pe-nnoptat. Așa c-am ajuns la un canton de pădurar în Bozovici. Pe femeia pădurarului, o chema Elena și ne-a făcut foc abia în a doua noapte. Fusese luată prin surprindere întâi. Am dormit cu prietena mea Ina-Valentina într-un pat cu o groapă uriașă la mijloc, astfel că întruna cădeam una peste alta. Dar ne-am încălzit măcar. Și n-am uitat nimic din poveștile Elenei și ale surorii ei… S-a făcut c-a venit a doua zi și inginerul silvic șef al zonei și ne-am petrecut cu toții una dintre cele mai fabuloase seri la gura sobei. Omul avea ținută, știutor și-ntr-ale culturii, băutor și cu forță și cu măsură, bun vorbitor, dar putea să și asculte cu răbdare. Lucru rar. Și ne-am trezit brusc, cu mirare, că spune la masă, fără sfială, rugăciunea lui Efrem Sirul. Cea care se rostește în Postul Mare. Ne aflam chiar atunci. Dar celor din echipa de filmare, abia ieșiți din ateismul științific, li s-a părut zăpăcitor. Se uitau aiuriți unii la alții. Și a venit deodată printre noi, seara, la Bozovici, Sfîntul Efrem. Palpabil. L-am simțit cu toții. Îl ajutase și pălinca? Pe sfânt? Golul de tăcere așternut l-a spulberat povestirea Elenei. Cum că, acum, în post, ea tăiase miel fraged, abia născut, pentru blănița lui de astrahan. Și dăruise popii carnea, că ea postea și nu se putea atinge. Iar popa, cu ciosvârtă friptă-n mână, se preumla prin grădina de legume și rostea din când în când: „Io mi-s călător… Mi-s călător…”. La drum, zice pravila că trebuie să mănânci ce ți se dă, ce ți se pune-nainte, nu faci nazuri. De atunci, fiii mei mă întreabă dacă-s postitoare sau călătoare. Atmosfera acelei seri însă nu se poate uita. Nici prezența umbrei inginerului. Continuăm eu și Valentina mea să vorbim uneori despre el. Și simțim nevoia de a șopti acea rugăciune. Parc-am înțelege că asata niciodată nu e degeaba…
În Rudăria, da, nu fusesem primiți. Voisem să vedem și varnițele de pe Valea Mocerișului, dar n-am ajuns. Și-n „Țucă-l nana”, la Pârvora, voisem să filmăm brâglele pentru vite – o instalație cu pari – de „covaci”, potcovar. Sau bâdanele de făcut unt, nici nu mai știu de unde.
În Rudăria se născuse Eftimie Murgu, cel dintâi profesor de filosofie și etică, de la Academia Mihăileană din Iași. Apoi, la București, la Liceul Sf. Sava, fusese dascălul lui Bălcescu și C.A. Rosetti. Normal, acum, târgușorul se numea Eftimie Murgu. Oare purtase șpenț, o vestă, și fusese învăiegat, înfofolit cu șubă, iarna, iar vara cu un cămeșoi lung? Parcă nu-i de crezut.
Mare împătimit de Banat fusese Nicolae Dolângă, cu emisiunea sa, de peste 30 de ani, „Izvoare fermecate”, de la Radio Timișoara. Îmi închipuiam ce greu îi va fi fost să adune descântece și ritualuri de magie, ce aveau toate interdicții de transmitere. Și totuși reușise… Cât s-o fi străduit, repetat, treptat, să câștige încredere. Mă tulburaseră Numărătoarea Mare și Numărătoarea Mică. El părea să le fi descifrat. Versurile, ce veneau tainic dinspre puterea Semnului de Număr, se frângeau brusc. Doar cel ce-a ajuns cumva să fi priceput, ar fi putut simți în ce fel ar fi urmat. Absolut ascuns și de neînțeles pentru alții. Pentru mine, oricât m-aș fi chinuit, sensul părea a rămâne încuiat. Era degeaba.
Tot de el am fost îmbiată să cotrobăi satele cehești. Aflate numai aici. Șase, șapte sate de cehi colonizați prin 1820 de către Imperiul Austro-Ungar. Cu rol de grăniceri. Dar erau și agricultori, și păstori, și tăietori de lemne. Terenurile defrișate, adesea cu pământ stâncos, neroditor și fără apă, le-au fost donate ca să se-mpământenească. Se căra apă cu un cărucior uriaș, la care veneau toți cu gălețile. Se născuse „meseria” celui ce duce apă.
Firesc, ca oriunde unde era o enclavă, se păstraseră cutume arhaice. Izolarea și însingurarea, distanțele mari dintre sate sunt benefice etnologiei. Și, astfel, puteai da peste „Fărșangul”, de la Lăsata Secului ce abia trecuse. Un om cu mască de urs, cu paie-n gură, ce tropăia de la Răsărit spre Apus. Recolta veche se tot duce, pentru a lăsa loc celei noi. Apoi, la Rusalii, se tăia un pom verde și se-nfigea-n pământ în centrul satului. Fiecare fată e sărutată acolo de un băiat, care… plătește. Cu banii strânși, se dă o petrecere.
Masca de Sf. Nicolae e întruchipată de un episcop ce duce-n lanț un drăcușor înveșmântat în negru, care amenință copiii prea zbânțuiți și răi. Trebuia să fi avut grijă, la trei zile de la nașterea pruncului, să umpli masa cu daruri pentru ursitoare, altfel… Altfel era degeaba.
Dolângă socotea că, în tradiția măștilor, era vorba despre o intuiție a invizibilului. Nu greșea. O interfață între Absolutul cosmic și Relativul terestru. Pe care omul din popor negreșit o simțea. Astfel, în decembrie, la Sf. Lucia, bântuia un mascat cu coasa, simbol al morții anului ce se apropie.
Cât despre semn și simbol, găinilor de pildă, li se dădeau boabele într-un cerc, alcătuit dintr-un lanț, spre a fi mereu ouătoare. Zăpostitul Mare și Zăpostitul Mic erau și ele înțesate de obiceiuri. Apoi, miturile Vâlvelor…
Și tot așa… Pe Valea Râului Kamenița, se afla grota lui Filip, un om sărac, viorist, ce umbla prin sate de colo-colo. Iar soția lui juca. Dansa un joc trepidant, numit „Filipoanea”. Așa-și câștigau existența lor de nomazi. Parc-auzi un cântec bănățean: „Dășchige, bageo, fereastra,/ Că-ț’ dau foc să-ț’ ardă casa”… Aș fi vrut să-i ascult cântecul. Nu-l mai știa nimeni. Degeaba.
Da, sunt fascinante satele cehești, cu case înalte și neprimitoare iarna, pentru că frigul se aciuază în pereții de piatră. Vara, răcoarea lor te desfată însă. Curate și albe, cu flori și perdele lucrate de mână. Cu muieri pietroase și harnice foc… Bănățenii le spun cehilor „pemi”, de la Boemia, desigur. În Bigăr, sunt doar două ulițe mari și late, în cruce, cu biserica la mijloc. Cum să nu te uimească? Primul sat înființat a fost Elisabetfeld, apoi Lindelfeld, azi ne locuite, din cauza lipsei de apă. Am mai fost în Ravensca și la Sfânta Elena. Poate și-n altele. La Șumița, Ebenthal sau Gârnic. Atmosfera avea ceva de neuitat, păreau decoruri de teatru, pentru Legenda Cântărețului din Flaut, ce aduna – primind în schimb o pungă cu bani – toți șoarecii și șobolanii de prin case și defila apoi cu cârdul după el pe ulițe. Ce spectacol! Îi făcea să se arunce-ntr-o apă, de era vreo apă, sau să intre-n munte, printr-o bortă, vreo grotă. De-l păcăleai cu plata, se-ntâmpla să facă asta copiilor. Care-l urmau în transă, hipnotizați.. Ce dramă poate fi mai… dramatică și emoționantă, lăsându-te cu sufletu-n gât? Copii surzi la chemările părinților. Părinți ce-și prețuiseră arginții…
Pe o culme stearpă, la întretăierea unor curenți de aer, o mică moară de vânt, nu de apă. Ciudată, cehească, cu o formă necunoscută. Cam putrezită, își învârtea palele strâmbe și trosnea, scârțâia, se legăna aprig. Se zbânțuia în tontoroiul ei cu vântul. Dar nu haotic. Puteai descifra-n mișcările coșmeliei un rost, o anume împletire-despletire. Țaca, țaca… Țaca, țaca… Cât am rămas acolo – destul – cu ochii pironiți la ea, a rezistat, nu s-a prăbușit. Părea să aibă toți sorții și totuși ceva o ținea să nu cadă. Să fi fost de Dincolo puterea ei?… Care Dincolo?
Un cârd de gâște s-a pus să ne gâgâie, să ne sâsâie, să-și înfoaie aripile și să treacă la atac. Așa c-am plecat în cele din urmă, firește. De parcă eram pe dealul Capitoliului, nu într-un biet sătuc uitat de lume. Dar am mai fi stat. O mică vreme. Cât să mă pătrund mai bine de atmosfera seacă, stranie. Mă-ntrebam cum e să fii bătut în cuie acolo, într-un fel de pustiu, doar cu un pâlc de case, departe foarte de orice drum și orice alt loc locuit. S-ar fi chemat că ești bătut de soartă? Poate da, poate nu. Eu, trecătoarea, ce știam, ce-nțelegeam? Degeaba părea să fi venit. Nu m-am priceput să adâncesc nimic. Almăjul mi-a rămas aproape nedescifrat, deși atât l-am visat… Degeaba?

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg