În prima seară a show-case-ului organizat în iarnă de Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, o burniță rece învăluie orașul. Un „decor” exterior potrivit pentru piesa Pământ de cretă de spaniola Vanessa Monfort: pe afiș, pe cele două degete cu semnul victoriei e scris Nu știu când sau cum, dar o să înceapă ploaia. Spațiul e simbolic-pragmatic: pe fundal negru sunt sloganurile tinerilor din toată lumea: Ocupă băncile!, Vreau job!, #Rezist! și marca generației Flower Power cu Make love not war! Scenografia Dorotheei Iordănescu e un „giuvaer” de design: toate mini-scenele (8-9 minute fiecare) „ies” dintr-un mare „cub magic” format din multe cubulețe albe și negre, pe care le schimbă lejer chiar personajele. Vine, gălăgioasă, o ceată de tineri, scriu pe ziduri, strigă Jos guvernul!… Se „asamblează” un bar – o tânără hippy și un middle age, cu un ziar: Vrei să citești și tu? Ea: Cum de citești așa ceva?! Presa, televiziunea sunt manipulare! El: Mi-a trebuit o viață-ntreagă s-ajung să locuiesc pe strada asta, în centru! Lucrurile sunt clare: tinerii revoltați și „conformiștii”. Demonstrație afară… Ea: Indignează-te și tu! Aluzia la celebra broșură Indignez-vous! a unui bătrân luptător din Rezistența franceză. Ea: Băncile ne iau tot! El: Trebuie să ai încredere-n ceva… Ea: În Cervantes, Garcia Lorca, însă ei sunt morți! E globalizata lume contemporană cu… suspect de aceleași probleme – mai râde cineva de teoriile conspirației?! În continuare, se „tratează” alte tare ale societății de consum: „singurătatea” în cupluri care nu au timp nici de copii – Iubirea și banii sunt singurele motoare care învârt lumea, iar ele nici nu există! O femeie rămasă singură și fără job va pierde apartamentul (tot băncile!) și copiii – singura „ființă” apropiată e robotul telefonic: o reală femeie-robot, care oferă și tasta 0: Dacă aveți nevoie de ajutor… Cele 21 de mesaje sunt o remarcabilă „disecție” concentrată a dramelor majorității. Speranțe?! Ultimul e de la o asociație care luptă contra abuzurilor și mașinațiilor băncilor – vor să o ajute. Piesa îmi amintește de teatrul epocii victoriene plină de mari nedreptăți sociale și politice – Thomas Hardy&Co. De aceea a fost interzis și s-a introdus o cenzură nemiloasă! Minte cine susține că arta nu trebuie să fie angajată – e „fumigena” celor care vor să prostească lumea! Marii artiști au fost totdeauna „implicați”: de la dramaturgii vechii Elade, la scriitorii Evului Mediu, scriitorii și artiștii plastici renascentiști, ai secolului Luminilor și XIX, tinerii furioși postbelici și până azi… Unii preferă să trateze numai „propriile aberații și frustrări sexuale, frumoasele necunoscute/de ce le iubim etc.”, dar aceștia sunt falșii „mari autori” construiți de putere. Regizorul Alexandru Mihăescu a imprimat un ritm alert, nuanțat când e necesar, unui spectacol care „intră sub piele” prin actualitate și tangența cu cei prezenți, iar publicul răsplătește generos un ansamblu plin de talent și implicare artistică, captivat de densitatea și acuitatea unui text valoros: Amelia Toaxen, Laurențiu Vlad, Daniel Cergă, Izabela Badovics, Irina Bodea-Radu, Alexandru Cazan și Corina Vișinescu.A doua zi ninge permanent și seara avem o magnifică „iarnă eseniană”. Un interesant proiect inițiat de directorul teatrului, Cosmin Rădescu: o dată pe lună, fiecare actor prezintă un text preferat, în proprie regie, pentru a stimula creativitatea și dorința lor de a ieși din eterna relație de subordonare față de regizori. Primul pas l-a făcut Sergiu Fîrte cu Absent – un subiect existențialist axat, în bună parte, pe maestrul genului, J.-P. Sartre: Cu ușile închise. Scena Artelier-ului, în negru, are doar un manechin-nud, în negligé, care e „partenerul de cameră” a proaspăt „absentului” de pe Pământ. El repetă aceleași greșeli fatale, făcute soției sale pline de înțelegere, care i-a îndurat, mută și tristă, toate machismele: a înșelat-o cu prietenele ei, o viață de beții și „absențe” și în viața adevărată! Ingenios „monologul-dialog” cu „partenera” de Infern, apoi cu soția, venită la închisoare, după ce el, jurnalistul, a avut curaj să înfrunte dictatura și a fost împușcat. Inteligentă punerea în scenă, modul cum a însuflețit „spațiul și timpul” prin proiecțiile din fundal, iar piesa a avut o creștere cu suspansul necesar finalului. O dictatură sud-americană, dar halucinant de valabilă și pentru noi, în Europa! Maratonul actoricesc de 50 de minute a avut câteva nesiguranțe, dar e firesc la tinerețea interpretului și faptul că era abia a doua reprezentație. Sala plină, mai ales cu elevi și tineri, i-a răsplătit travaliul intens și reușita cu îndelungi aplauze. Sâmbătă seara ni s-a oferit, firesc, o destindere: nu un bal, ci o Cină cu proști de Francis Veber în regia lui Daniel Vulcu. Sala mare e plină – tineretul e majoritar, aici, la cultură! O comedie în stil mariveaudesc: întorsături și qui-pro-quo-uri spumoase, umor bun de toate genurile și (nota bene!) există legătura cu viața reală, cu dramele ei, așa cum le cunoaștem „pe propria piele”. Scenografia lui Bogdan Spătaru: salonul unei tinere perechi de nou-îmbogățiți cu scumpeturi ad-hoc expuse redă stereotipia acțiunii: prin geamurile bucătăriei și holului vedem strada și în „oglinda” mare personajele cu care se vorbește la telefon. Gazda, Editorul/Alexandru Cazan, snob, dă, săptămânal, o cină cu alt „prost” pentru distracția sa gregară: un Funcționar/Mihai Alexandru ridicol de ocupat cu miniaturi din chibrite după mari monumente – cauza pentru care l-a părăsit soția. Ei se dovedesc și în alte piese un redutabil tandem actoricesc, interpretând cu mult talent și invenție artistică. Îi completează la același nivel Colegul/Sergiu Fîrte, Doctorul/Laurențiu Vlad, Amanta/Corina Vișinescu, Soția/Amelia Toaxen. Și soția gazdei îl părăsește – „cina cu un prost” se lărgește la doi, finalul arătând că neamul-prost va fi mai pedepsit de viață, adică el e „prostul” adevărat!„Finala” mini-stagiunii de la Petroșani o constituie Audiția.ro de Călin Ciobotari, regia Antonella Cornici. E un text mediu reușit despre femeile atrase în Occident cu anunțuri capcană de „animatoare/dansatoare/vânzătoare/menajere” etc., care ajung să fie exploatate sexual – multe sunt naive, însă avem și câte o „doritoare” în temă. Cele cinci actrițe, Irina Bodea Radu, Oana Liciu Gogu, Oana Crișan, Amelia Toaxen și Corina Vișinescu creează personaje care se evidențiază prin exotic, naivitate, pragmatism, infatuarea tinereții… în tușe subțiri ori groase de satiră și ironie. Sunt victime sigure pentru Intermediarul lipsit de scrupule din oraș – Alexandru Mihai, și Italianul dubios – Laurențiu Vlad. E și umor în piesă, altfel tristă în dramatismul ei: femeile își părăsesc soții din diferite motive și sunt distruse/pervertite de anti-umanul malaxor neo-capitalist. O problemă e discrepanța, neremarcată de regie, între începutul cu patru „dame” vechi în branșă; mai târziu vedem că sunt doar neveste „maltratate/neglijate”. Drama finală a „biografiei” lor e expusă, în tăcere „de mormânt”, pe ecranul din fundal. Scenografia Alinei Dincă Pușcașu, ilustrația muzicală de George Dancu și Cosmin Lupan și coregrafia Victoriei Bucun au un bun aport la reușita spectacolului.Am remarcat la Teatrul „Ion D. Sîrbu” o trupă tânără, plină de talente, inventivitate și entuziasm condusă cu probitate, tot de un tânăr director – ei au oferit câteva piese memorabile, care pot face, cu onoare, afișul oricărui teatru de renume din capitală sau alte mari centre culturale. Petroșaniul merită o vizită!