Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Virusul concilierii

Virusul concilierii

Provocator? Nicidecum, dacă ar fi să ne aplecăm asupra acestor cuvinte atribuite lui Seneca: „Suntem toți valuri ale aceleași mări, frunze ale aceluiași copac, flori ale aceleași grădini”.
Iau lucrurile pe rând. Locuiesc pe una din insulele din largul Spaniei, aproape de coasta africană. La radio, ora exactă se aude: „E ora 9 la Madrid și 8 în Paradis”. Dacă e să ne referim la minunăția naturii, la clima optimală, la mâncare și oameni inimoși, desigur, cam așa ne imaginăm perfecțiunea. Cald, relaxare, valurile oceanului, minte eliberată de gânduri. Dar se știe, până și îngerii au revoltele lor. Se-ncaieră, își jumulesc penele lor diafane, imaculate și… mai și plâng. Pentru că drame familiale există și aici, ca pretutindeni. Insulele Canare, după Extremadura, constituie regiunea cea mai săracă a Spaniei. Mulți autohtoni trăiesc din alocații statale. Schimbarea climatică de la nivel global se face resimțită cu fiecare an tot mai mult și aici. Mai răcoare, mai multe furtuni. Îngerii se răzvrătesc și astfel ne dăm seama că Paradisul, la urma urmei, este un moment sau o stare mentală, nu o insulă fermecată. Din mijlocul acestei candori, desprinse ușor de contextul general a ceea ce se trăiește în lumea întreagă, am auzit prima dată de un virus care a făcut un salt evolutiv, trecând de la lilieci și șerpi la om. Cum? Mâncându-i. Bine, fiecare face ce poftește cu propriul corp, cu propria viață. Însă chinezii ce împroșcau dintr-un furtun cu dezinfectant ambulanța care transporta un infectat, așezat pe targă și închis ca într-un frigider, cu medicii acoperiți complet în jurul său, m-au făcut să mă opresc. Să mă opresc din tot ceea ce făceam și să mă las terorizată psihic de mass-media. Titluri scrise cu litere uriașe, tonuri de voci alarmiste, știri false la tot pasul pe rețelele de socializare. Spaima era gata de atac. Mi-am amintit însă de multitudinea de virusuri ce s-au „plimbat” în jurul nostru în ultimul timp: SARS, aviara, suina, vaca nebună. Industria farmaceutică a părut a se gândi mai mult la propriile câștiguri decât la interesele cetățenilor.
Omul se obișnuiește cu orice. Bun sau rău. Se obișnuiește și cu prea multă frumusețe. Și vrea să evadeze. În consecință, am programat o ieșire la Madrid. Virusul deja făcea prăpăd prin China. Dar, întocmai, era în China! Tot ceea ce-i departe gândim că nu ne atinge, nu ne influențează. Era ianuarie. O știre printre alte sute de știri ce ne aglomerează mințile din ce în ce mai fragilizate de surplus, de negativitate, de întuneric și lipsă de speranță. Când Italia a început să devină pe hartă din ce în ce mai roșie, am gândit că ar fi fost înțelept să renunț la călătorie. Dar în Spania era liniște și pace. Și-n plus, e doar o gripă, nu? Pericolul nu stătea atât în gravitatea simptomelor, cât în faptul că spitalele nu reușeau să conțină marea afluență de persoane care zi de zi se prezenta la Urgențe. Dezinfectant pentru mâini afară. Săpun și apă în casă. Fața nu se mai atinge deloc. Nu îți scarpini ochiul, nu te ștergi la gură fără șervețel, nu îți cureți nasul direct cu mâna. Și te speli. Te speli dimineața și te speli seara. Bine, bine, dar aceste reguli le învățasem la grădiniță. Era nevoie ca o invizibilă creatură ieșită dintr-un animăluț să mă atace, ca să-mi amintesc că trebuie să mă spăl?
Plec în mare bucurie spre capitala țării, care cu generozitate mă găzduiește. La aeroport, șoferul de taxi și-a cerut scuze că purta mănuși de plastic. Mașina nu era a lui. O foloseau și alții. Mi s-a părut exagerat. Cum exagerat îmi părea numărul infectaților, fără să țin cont de proporția raportată la populație. La hotel, recepționera a încercat cu diplomație să ascundă îngrijorarea când a văzut pașaport italian. „Nu, doamnă, venim din Tenerife, acolo e frumos și liniște”, am glumit. Reala tragedie ce cuprinsese Nordul Italiei era o sperietoare de păsări. Ca și în momentul în care, într-o patiserie, un cuplu de tineri spanioli s-a ridicat de lângă masa noastră ca să se așeze la distanță. Auziseră vorbind italiana. E simplu să te simți ciumat, când privirea celuilalt te face să crezi că ciuma chiar o ai! Totuși, fiecare își trăia viața în liniște, nederanjați de nicio urâtă amenințare. Plaza Mayor, Santa Ana, Sol, puncte puternice de socializare erau pline de oameni de toate vârstele, mai ales seara. Inclusiv persoane în vârstă. Așezați în jurul unei fântâni arteziene, sau plimbându-se și bucurându-se de viață. Un du-te vino frenetic, amețitor pe alocuri. Circari de stradă distrând trecătorii, cu speranța unei monede. Mulți alergători prin parcuri, pe străzi. Terasele pline și ele. E loc pe undeva pentru un virus amărât? E greu să-l vezi, când încă e departe…
Impresia crizei la Madrid era că… de fapt nu era criză. Până pe data de 10, 11 martie. Străzile erau pline ochi de oameni. Fluvii din toate direcțiile, la orice oră din zi, până târziu, în noapte. Turiști și madrileni. Muzeele, de asemenea. Cei cu masca pe față erau atât de puțini, încât se pierdeau în masa enormă a omenirii ce ne înghițea pe fiecare, sfârșind prin a nu ne mai distinge. Am petrecut multe zile, multe ore în muzee, de la un tablou la altul, ciocnindu-mă de alte persoane. Ce epidemie, ce virus? Arta ne învăluia pe toți în mantia ei halucinogenă.
Madrid e o elegantă doamnă, ce știe că fascinează iremediabil. Se vede că n-au trecut prin al doilea război mondial. Am găsit un oraș ce trăia ritmul său firesc, inclusiv prin ample acțiuni civice! 8 martie, prilej de afirmare și readucere în atenție a condiției feminine. Drepturi de respectat tot anul, nu doar o zi. Așadar, manifestația a avut loc cu zeci de mii de femei mărșăluind prin oraș ore întregi. Opinia Ministerului Sănătății fusese negativă, dar din motive politice s-a permis oricum desfășurarea. Am ieșit din teatrul Reina Sofia și am găsit un ocean de femei în mov, culoarea reprezentativă a marșului. Erau o efervescență și un avânt tipice celor ce încă mai cred în idealuri. Femei conștiente de sine, care luptă pentru o lume mai bună. A trebuit să mă strecor printre ele, să pot ajunge la stația de metrou. Altă sperietoare de păsări: metroul. De pe mânere, uși, bară de susținere, virusurile se lipesc de om ca albina de floare. Nu atinge, și, dacă atingi, dezinfectează-te. Era deschis și El Rastro, un târg vechi de 400 de ani care are loc în fiecare duminică în cartierul Latina. Am găsit o atmosferă vivace, colorată, cu oameni care pășeau umăr lângă umăr printre tarabele pline cu diferite mărfuri. Haine, cărți uzate, multe magazine de anticariat, obiecte din piele făcute manual. Era și o bătrânică, învârtea de zor la o flașnetă privind cerul, printre oameni, părând să nu vadă altceva decât sunetul muzicii. Ce mai! Era diluviul universal acolo. Care virus? Aici se trăiește din plin. Baruri la orice pas, din care mirosuri îmbietoare te fac să ciugulești și când nu ți-e foame. Tapas, sangria nu mai așteptăm prânzul, se poate face o mică pauză. Important e să dezinfectăm mâinile. Sigur, preventiv, că doar nu-i un monstru atât de teribil virusul ăsta care nu stă cuminte acolo în liliac, în șarpe de unde o fi sărit el afară… E soare, e cer albastru, sunt zâmbete oriunde întorci privirea. Puțin răcoare, dar deh, aici e încă iarnă, se-nțelege.
Ceea ce nu se mai înțelegea însă, a fost ziua în care a explodat frica. În 24 de ore, după marșul de Ziua Femeii, numărul infectaților a sărit de la 589 la 999. Peste noapte, virusul prinsese un contur în tuș pronunțat. Nu era un joc de-a uite virusul, nu e virusul. Guvernul a trebuit să se activeze rapid și să emită dispoziții, dar încă nu de nivelul celor italiene. A fost nevoie să treacă alte câteva zile, înainte ca lumea să înțeleagă gravitatea situației dramatice, care a determinat guvernul Sanchez să adopte măsuri identice celor luate în Italia. La plecare, în ultima zi, un simțământ adânc, ușor apocaliptic, plutea pe străzile din centrul Madridului. Cifrele ce explodau vertiginos, odată cu trecerea orelor, îi determinau pe cei din jur să suspecteze persoana de alături. Răul e mereu în altă parte, niciodată la noi. Dar cum? Am găsit un oraș vesel și acum mă gonește trist, închizându-se în spatele fețelor bănuitoare?
M-am întors acasă, doar pentru că era un zbor intern. Legăturile cu Italia, de exemplu, fuseseră blocate. Drama, în toată desfășurarea ei, s-a manifestat imediat ce-am ajuns în Tenerife. Sanchez intensificase măsurile. Ce am găsit în Paradis? Străzi golite. Oamenii închiși în case. În Sudul insulei au continuat să se plimbe nestingheriți turiștii, mai ales englezii și nemții. Pe plajă, în localuri, terase, ca și cum nu se întâmplase nimic. Erau într-o bulă de săpun. Știau de virus, dar nu era ceva de speriat. În februarie fusese un singur caz, dar la Gomera…, nu aici. Da, și aici, admitem, câțiva turiști infectați, din cauza cărora au închis un hotel întreg cu aproape 800 de persoane, dar a trecut, acum e bine. Nu, nu-i bine deloc. Polițistul încerca să elibereze barul, invitându-i să iasă. Părea un păstor ce dirijează o turmă la ieșirea dintr-un țarc. Nici așa. Turiștii chiar nu pricepeau. De ce să iasă ei? De ce le deranjează plimbarea pe faleză în sandale și pantaloni scurți? În schimb, în Nordul insulei, situația este total diferită. Oamenii, în majoritatea autohtoni, dau dovadă de multă disciplină. Rămân în casă. În Sud e mai dificil de administrat situația din cauza turiștilor indisciplinați. În Nord au intervenit unitățile militare, ajutând Poliția să ocupe străzile. Este o stare de urgență la nivel de lege marțială. În timp ce spaniolii au aderat imediat la decretul emis de guvern, în Sud a fost nevoie de câteva zile pentru stabilirea unei noi ordini. La momentul actual, 17 martie, turismul este zero în Tenerife. Zborurile drastic reduse. Pustiu și liniște de gheață. Dacă cineva iese pe stradă i se cere autocertificatul, prin care să demonstreze un motiv valid. În lipsă, este amendat. Se poate ieși la cumpărături, dar doar un membru per familie. Fără copii, nici bătrâni. Și în farmacie, unde farmaciștii au mască pe față și trebuie să te oprești în fața unei linii roșii, la un metru de tejghea. Te întinzi ca să dai banii, te întinzi ca să iei medicamentul. Dacă ești fâșneț, altfel faci un pas în spațiul nepermis, cel de siguranță. Totul din dragoste față de oameni, nu? Pentru că dacă eu te protejez, tu mă protejezi și celălalt va face la fel. Se dezinfectează străzile, mai ales în jurul spitalelor, a hipermarketurilor, unde pericolul este mai mare.
Astăzi, ultimele date spun: aproape 10.000 de infectați în Spania, dintre care 150 în Tenerife.
În concluzie, am povestit despre o călătorie cu miresme de dezinfectant de mâini. Există o latură pozitivă într-o situație extremă și hidoasă? Există, dacă o vedem. Mai puțină poluare înregistrată? Apele mai limpezi? Cineva a fotografiat canalele din Veneția. Se văd peștii, se vede fundalul. Smogul din aer diminuat? Și câte altele. La ce mă gândesc eu însă, este o invitație. Să nu-i mai disprețuim pe ceilalți, când îi avem în preajmă, pentru că pot apărea situații ca acestea în care înțelegem că… om fără om înseamnă moarte. Că fără legături umane nu existăm. Că ne transformăm în automați flămânzi de atingerea celui pe care, până înainte de pandemie, îl țineam la distanță.
Nu-i aceasta, de acum, adevărata distanță. Cea impusă de o lege. Distanța este atunci când îl ai pe om în fața ta și îl ignori deliberat. Prin lipsa de respect, de dăruire, prin înșelăciune, minciună sau furt.
Nu pot zidurile să oprească un virus. Dar schimbarea conștiinței, poate că da. Nu avem nevoie de granițe, nici de ură rasială. Nu există imigrat și cel rămas. Suntem toți plecați de undeva, spre altceva. În largul unei planete care ne amintește că vrea să fie respectată. Să i se lase pădurile acolo unde au crescut, să nu i se mai exploateze la maxim resursele. Să ne oglindim propria frumusețe în frumusețea sa. Și poate că, astfel, virusurile vor sta cuminți, fiecare în specia în care inițial și natural au fost sortite.
Ni se cere să stăm în casă, nu să mergem la luptă cu baioneta și calul obosit. Prilej să privim în noi? Să ne împăcăm cu cineva? Sau pur și simplu să așteptăm ca virusul să moară. Pentru că viața învinge mereu. Îmi place să cred că vom ieși reînnoiți.
P.S. În timp ce scriam aceste rânduri, am auzit mâini ce aplaudau cu foc și din inimă pe afară. Ies în balcon și ce văd? Oameni la ferestre și prin curți și alte balcoane, aplaudând. Întregul cartier la unison. Și ne-am surâs, cei ce ne zăream. Pentru că online se stabilise ca la ora 19.00 să fie aplaudați cei care muncesc pentru noi: personal sanitar, poliție, funcționarii din magazinele alimentare. Poate că triumful vieții stă și în niște aplauze. De ce nu?

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg