Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Viața în vremea molimei

Viața în vremea molimei

Când am inițiat această rubrică (Social) în Tribuna, în septembrie 2017, am știut că ea va fi destinată problemelor oamenilor, situațiilor sociale pentru care se caută rezolvări, dar și reușitelor, veștilor bune, după cum se poate vedea din seria de interviuri România și oamenii săi din lume. Nu-mi imaginam atunci (cum nici măcar la finele anului trecut nu exista vreo bănuială) problema cu adevărat gravă care va lovi umanitatea, în chiar miezul ei. Coronavirusul (COVID-19, după numele-i de cod) e un dușman invizibil care a transformat lumea, de la un capăt la altul, într-un teatru de război. Cumplit este că a semănat, și seamănă în continuare, moartea, fără ca știința, la cel mai înalt nivel, să-l poată opri. Am văzut ce s-a întâmplat în China. Ne-am uitat la televizor, am urmărit știrile, ne-am îngrozit de mulțimea de infectați și de morți, dar și de duritatea măsurilor luate de autorități, apoi ne-am continuat viețile. China nu e în Europa, pericolul era departe de noi, prin urmare totul putea fi tratat ca un vis urât. Și chiar așa a fost considerat și în februarie, în plin festival de celebrare a vieții, la Veneția, când molima a început să măture, cu aripa sa mortuară, la bellissima Italia. Faptul că festivalul a fost oprit după doar două zile nu a mai contat, răul se făptuise. Azi Peninsula e un imens cimitir, iar locuitorii ei, cei mai calzi, mai joviali, mai prietenoși oameni din câți sunt pe lume, par să nu înțeleagă ce li se întâmplă, par să nu accepte faptul că trăiesc o crudă realitate și nu un coșmar, din care speră, în fiecare zi, să se trezească. Cât de repede au evoluat lucrurile pentru celelalte state și cum am ajuns și noi românii să fim întemnițați în propriile case de frica îmbolnăvirii, nu mai este cazul să povestesc aici. E o perspectivă îngrozitoare, la care asistăm cu toții, și care se schimbă de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta.
În numărul trecut al revistei, tot în cadrul acestei rubrici, Adrian Lesenciuc a semnat un articol1 care, iată, se dovedește a fi cap de serie, deși nimeni, evident, nu și-a dorit acest lucru. Un text extrem de bine structurat și argumentat, în care autorul atrage atenția, printre altele, asupra infodemiei, un fenomen cel puțin la fel de periculos precum pandemia. Știrile, fie ele false, sau chiar adevărate dar prezentate vădit alarmist, ne provoacă la fel de mult rău (dacă nu chiar mai mult!) ca boala însăși. Stând în casă, așa cum ne recomandă cu insistență autoritățile, cu siguranță evităm îmbolnăvirea, dar ne este imposibil să stăm departe de veștile care, picătură cu picătură, ne otrăvesc liniștea și ne slăbesc sistemul imunitar. Dar nu doar rezistența în fața bolii ne este afectată. Virusul nenorocit distruge latura umană din noi, înainte de a ne îmbolnăvi și omorî în realitate! Suntem tot mai singuri, în ciuda mesajelor încurajatoare pe care le schimbăm între noi, la telefon sau pe rețelele de socializare. Care solidaritate? Care empatie? Utopii de carton, topite la prima spaimă. Omenirea, ca ansamblu, probabil că va supraviețui acestei încercări. Noi, ca indivizi, vom pierde ceva ce, poate, doar ne-am amăgit că avem: vom pierde căldura apropierii, senzația de bine, de confort sufletesc la atingere, la îmbrățișare, gesturi firești până mai ieri, dar înfierate acum, interzise pentru că virusul se folosește de ele ca să intre în corpurile noastre. Pe bună dreptate spun tot mai multe voci că, după COVID-19, lumea nu va mai fi niciodată la fel! Vom ieși din acest coșmar suspicioși, mereu la pândă, cenzurându-ne comportamentul, de fapt dezumanizați.
Din păcate, în acest moment, nu știm nici când și nici cum va arăta finalul acestui scenariu apocaliptic, în care toți suntem actori (sau marionete?), fără roluri învățate dinainte. Oamenii trăiesc tragedii în fiecare zi, în toate colțurile globului. Și dacă împotriva coronavirusului, încă, nu avem un leac, împotriva infodemiei se pot găsi soluții. În acest sens, am contactat câțiva prieteni, oameni de cultură care trăiesc în diferite țări, adresându-le invitația de a scrie despre ceea ce trăiesc în aceste zile, despre efectul și dezastrele molimei, acolo, în locurile în care ei se află. Prima care a răspuns provocării este Claudia Albu-Gelli, aflată în Tenerife, Spania. M-a anunțat de la Padova, adică dintr-unul din focarele de epidemie al Italiei, Serena Piccoli, că pregătește și-mi va trimite în curând un text. Apoi, din Germania, Alexandru Timoshenko. Și, probabil, li se vor alătura și alții. Avem nevoie, consider eu, de mărturii adevărate, scrise cu emoția și sinceritatea celui care trăiește vremurile, mai mult decât de știrile seci, simple statistici care anunță morții și noile cazuri de boală, paralizându-ne mințile și înghețându-ne sufletele, în marea noapte polară în care ne-am scufundat cu toții.

 

 

Notă
1 Adrian Lesenciuc, Coronavirusuri, coronaviruși, în Tribuna nr. 421/16 martie 2020

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg