Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Gábor Lükő – românul

Gábor Lükő – românul

 

 

1. Potrivit relatărilor şi sondajelor de opinie apărute în paginile revistei Erdélyi Fiatalok (Tineri ardeleni), majoritatea tinerilor maghiari, care au obținut bacalaureatul, necunoscând încă limba noului stat român, s-au înscris la universitățile din Budapesta, Szeged, Viena, Praga, Paris, Berlin, Strasbourg etc. Datorită faptului că acreditarea diplomelor obținute în străinătate a fost îngreunată, majoritatea celor plecați s-au întors acasă să-şi termine studiile în România, însuşind limba română. Între timp, până în anii 1929/1930, a apărut o nouă generație care vorbea limba română la nivel de bază. Numărul tinerilor maghiari care urmau dreptul, teologia, ştiințele economice, medicina, farmacia, medicina veterinară, arhitectura, artele plastice sau tehnice – la Cluj, la Timişoara, la Iaşi, la Cernăuți – după calculele mele se ridică la peste două mii. Aproximativ unu din cinci tineri maghiari care erau studenți la universități, studiau la Bucureşti. Majoritatea lor erau din județele Cluj, Trei Scaune, Ciuc, Turda, Mureş, Alba, Braşov, Someş, Hunedoara, Târnava Mică, Târnava-Mare şi Sibiu, dar numeroşi studenți veneau şi din zona Partium şi din Banat, precum şi din Muntenia şi Bucovina. Unii proveneau din Polonia sau din Ungaria, cum e şi cazul savantului Gábor Lükő, care sub influența operei poetului Ady, a muzicologului Bartók și a pedagogului de prestigiu Sándor Karácsony, în anii 1931-1933 a studiat la Universitatea din București, realizând o strânsă legătură cu școala monografică de sociologie a lui Dimitrie Gusti.
Mişcarea „Tinerilor ardeleni” din Cluj s-a bucurat încă din anul 1930, în București, adică de la bun început, de prezența lui Béla Demeter și Imre Mikó, care au fost printre primii care au luat legătura cu fondatorul şcolii. Dimitrie Gusti n-a ezitat să-i ajute pe cercetătorii satelor transilvănene cu reviste şi cărți de specialitate. Ca „răsplată”, în numărul tematic despre viața satului din 1931 al revistei Erdélyi Fiatalok, Béla Demeter, conducătorul seminarului de sociologie, prezenta pe larg cercetările tinerilor români referitoare la viața satului. În anii următori, articolul lui Demeter este urmat de o serie de relatări şi de reportaje, dar şi de studii fundamentate din punct de vedere metodologic şi empiric.
Un element important care a contribuit la dezvoltarea relațiilor dintre cele două grupări a constat în faptul că, la îndemnul lui Béla Jancsó, cercul din jurul revistei Erdélyi Fiatalok şi-a propus să-şi formeze proprii cercetători „gustişti“, astfel încât mai mulți colaboratori ai revistei (printre care Péter Bakk, Ferenc Haáz, István Hegyi şi György Váró) s-au implicat în mod direct în cercetările monografice şi în eforturile de sprijinire a satelor. În acest sens trebuie să evidențiem aportul asociației studenților maghiari din Bucureşti, care, în anul 1936, a dat un nou avânt mişcării maghiare de cercetare a satului. Seminarul acestora a fost organizat de dr. Elek Bakk, preşedintele Cercului „Ferenc Koós”, cu scopul cunoaşterii şi popularizării „sistemului monografic de renume mondial“ al profesorului Dimitrie Gusti, cu discipolii căruia (Emanoil Bucuța, Anton Coşbuc, Anton Golopenția, Ion Mihăilă, Octavian Neamțu şi Henri H. Stahl) au format relații strânse de prietenie.
Aşa cum reiese din corespondența dintre Béla Jancsó şi Péter Bakk, grație acestor eforturi, în vara lui 1937 Erdélyi Fiatalok a avut inițiatva de a forma propria echipă de muncă la Şiclod, un sat din județul Odorhei. Colaborarea a fost înlesnită de faptul că însuşi profesorul Gusti era în mod evident interesat de popularizarea metodei sale, dar, probabil, şi de caracterul apolitic al şcolii lui Gusti, atitudine care corespundea viziunii tinerilor maghiari, cât şi eforturilor generale ale acestei şcoli „în sensul delimitării de practica politică şovină şi naționalistă a cercurilor reacționare aflate la putere“. Trebuie însă adăugat că eşecul organizării taberei de la Şiclod, referitor la care ne informează în detaliu scrisorile bucureştene ale lui Péter Bakk, indică faptul că, din vara anului 1937, această delimitare nu a mai persistat.
Cunoaşterea sistemului de cercetare a profesorului Gusti a contribuit la conştientizarea necesității de a aşeza pe baze ştiințifice cercetarea existenței minoritare, respectiv a faptului că această sarcină constituie o parte integrantă a explorării realității sociale din România, dar, potrivit concepției lui Gusti, şi un element necesar în sprijinirea efectivă a satelor şi în promovarea emancipării culturale. Tinerii cercetători maghiari ai satelor au ajuns, în acest fel, şi la ideea că nu poate exista niciun alt fundament mai sigur al colaborării dintre etniile conviețuitoare şi al eforturilor depuse în sensul conştientizării caracterului creator şi purtător de valoare al diferențelor, decât cunoaşterea ştiințifică. Această idee a fost formulată cel mai clar în anul 1937 de către Béla Jancsó, potrivit căruia cunoaşterea minorităților naționale din sistemul lui Gusti „îşi va afla, cu siguranță, posibilitatea de afirmare în interiorul acestei concepții, în beneficiul atât al țării, cât şi al minorității respective. Astfel, metoda lui Gusti ar putea deschide calea cea mai directă spre o confruntare onestă cu problematica minorităților naționale şi spre înțelegerea provenită dintr-o asemenea confruntare“.
Cu ocazia împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de profesorat, Dimitrie Gusti a fost sărbătorit şi de către Cercul „Ferenc Koós“, în data de 4 februarie 1937, eveniment la care au participat şi colaboratorii săi cei mai apropiați. Potrivit relatării publicate în Erdélyi Fiatalok, preşedintele Cercului, dr. Elek Bakk i-a înmânat profesorului din partea Erdélyi Fiatalok, în semn de apreciere, cartea lui Ferenc Balázs întitulată A rög alatt [Sub țărână], menționând că tineretul maghiar grupat în jurul revistei a urmărit de la bun început cu deosebită atenție activitatea sa de cercetare monografică şi a încercat să îi aplice metoda. „Profesorul Gusti şi-a exprimat mulțumirea sinceră pentru această primire şi a menționat cu bucurie participarea conştiincioasă şi plină de devotament a tinerilor maghiari la activitatea echipelor de lucru regale. El şi-a exprimat convingerea că aceste două nații care, timp de secole, au trăit şi vor mai trăi împreună, românii şi maghiarii, se vor înțelege reciproc şi vor conlucra.”
2. Receptarea maghiară (din Transilvania şi din Ungaria) a şcolii gustiene, scoate în evidență meritul profesorilor de sociologie-filozofie Sándor Balázs şi Ernő Gáll din Cluj, care în anii şaptezeci au publicat volume și studii importante despre activitatea şcolii sociografice româneşti cu renume european. Apreciem, de asemenea, aportul lui Martin-Ladislau Salamon care, în teza sa de doctorat Relațiile româno-maghiare în sociologia interbelică, a lărgit aria cercetării, folosind colecțiile revistelor „Erdélyi Fiatalok”, „Korunk”, „Hitel”, „Sociologie românească”, precum şi un volum de documente despre activitatea revistei şi mişcării Erdélyi Fiatalok, volum cenzurat de trei ori, tipărit în 1986 şi retras înainte de a fi ajuns în librării. După studierea aprofundată a relațiilor româno-maghiare, dl. Salamon ajunge la concluzia că, relațiile dintre şcoala sociologică de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti şi grupurile de intelectuali maghiari din Transilvania (Erdélyi Fiatalok, Korunk, Hitel) n-au fost pe picior de egalitate. Adică procesul de influențare dintre cele două părți nu era de aceeaşi intensitate, aceasta şi din cauză că şcoala lui Gusti îşi atingea apogeul profesional atunci când Tinerii ardeleni abia se constituiau ca organizație (Erdélyi Fiatalok în 1930, Hitel în 1935). În consecință numeroşi discipoli maghiari „gustişti” s-au raportat la modelul bucureştean ca la un punct de pornire, totodată au învățat şi de la tineri sociologi din Cehoslovacia şi Ungaria interbelică (grupările Sarló, Szegedi Fiatalok, Societatea Bartha Miklós). Aşadar, au adoptat o metodologie care era prielnică pentru cunoaşterea societății multietnice şi multiculturale din Transilvania.
În această privință putem aminti cartea lui Imre Mikó, intitulată Az erdélyi falu és a nemzetiségi kérdés (Satul transilvan și problema naționalităților) editată de revista Erdélyi Fiatalok, care prezintă o localitate cu populație mixtă din Valea Ierii, arătând că problemele economice sunt identice, dar cele culturale servesc la menționarea identității naționale. Cartea a avut un ecou pozitiv și din partea presei românești.
Mikó Imre a fost cel mai tânăr membru fondator al Tinerilor Ardeleni. La mijlocul anilor treizeci bisericile transilvănene cu tradiție i-au oferit o bursă ca el să studieze dreptul internațional. În drum spre Paris, între 22 şi 25 martie 1935 Mikó a petrecut câteva zile la Debrecen, ca să-şi țină prelegerea la Dieta de la Debrecen. În ziua care a urmat după conferință el l-a informat pe unchiul său, pe Béla Jancsó, că „noul tineret maghiar, care consideră că soluția ar fi un stat confederativ fondat în valea Dunării, doreşte că cunoască statele succesoare şi minoritățile care trăiesc în aceste state. Un grup de anvergură, al cărui membru era şi scriitorul László Németh, ar veni la mijlocul lui iunie în Transilvania. Eu am propus să vină, acum cu forțe unite am putea realiza această călătorie. […] Consider că realizarea acestei excursii este foarte importantă, pentru că pe de o parte ei ar cunoaşte adevărat Transilvania, pentru că azi nu o cunosc deloc, şi ceea ce este cel mai important: cu sprijinul minorităților astfel s-ar putea începe apropierea dintre popoarele victorioase şi învinse. În primul rând apropierea dintre poporul român şi maghiar”.
Astfel Imre Mikó a formulat cel mai drag gând al lui Béla Jancsó. Despre ideea unei federații dunărene s-ar fi discutat mult anterior, deoarece Mikó a condus seminarul juridic al Tinerilor Ardeleni. Pare verosimil că Mikó s-a angajat şi la pregătirea culturală şi diplomatică a călătoriei grupului lui László Németh, deoarece Mikó a întreținut relații de prietenie cu ataşatul cultural al ambasadei României la Budapesta, Baltă Moise. Din memoriile lui Iván Boldizsár de peste cincizeci de ani putem concluziona că pregătirile s-au derulat pe mai multe paliere. Ceilalți trei participanți ai călătoriei în România – scriitorii Iván Boldizsár, Dezső Keresztury precum şi Zoltán Szabó – l-au cunoscut pe Anton Golopenția la o conferință ținută în Germania în l934.
De asemenea, Zoltán Rostás face referiri la vizita tinerilor intelectuali maghiari la Berlin. Golopenția a aflat de la ei, că Gábor Lükő a devenit la Budapesta vestitorul sociologiei monografice româneşti. Profesorul Gusti a propus la intervenția sa, că s-ar bucura de prezența tinerilor sociografi maghiari, ca în urma experiențelor de la fața locului să promoveze metodele şcolii sociologice de la Bucureşti. Toate acestea nu erau o noutate pentru Dezső Keresztury, în calitate de directorul bibliotecii Institutului Maghiar care funcționa pe lângă Universitatea de la Berlin, a primit permanent numerele revistei Tinerilor Ardeleni – aşa cum putem observa şi din corespondența din anul 1931 a lui Méliusz József, care studia în Germania, şi Jancsó Béla –, care ofereau informații bogate despre funcționarea institutului lui Gusti.
3. Stabilirea contactului a fost sprijinită şi de faptul că colaboratorii lui Gusti de origine transilvăneană – Anton Golopenția, Traian Herseni, Octavian Neamțu, Mihai Pop, George Retegan – vorbeau maghiara, s-au informat din presa şi literatura de specialitate din limba maghiară. Şi dacă era nevoie, au intermediat pentru funcționarea relațiilor. Acest lucru s-a dovedit a fi deosebit de important în cazul lui Gábor Lükő, care nu cunoștea limba română, dar a dorit să cunoască poporul român, mentalitatea şi cultura acestuia. El a ajuns la ceangăii-maghiari care trăiau în Moldova grație anilor petrecuți la Bucureşti, respectiv în urma sprijinului primit de la şcoala lui Gusti. În baza experiențelor metodologice obținute la şcoala lui Gusti, el a efectuat cercetări pe teren şi a scris lucrarea A moldvai csángók (A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal) /Ceangăii din Moldova (Relațiile ceangăilor cu maghiarii din Transilvania), care – după ce a fost editată de două ori în 1936 – a fost salutată de către cei mai de seamă reprezentanți ai etnografiei şi lingvisticii. Gunda Béla, Mikecs László, Szabó T. Attila, Elekes Lajos, Karácsony Sándor au recunoscut imediat rezultatele cercetărilor efectuate de Lükő în Moldova, care au adus clarificări în domeniul etnografiei, lingvisticii şi folcloristicii textului. Anton Golopenția, de asemenea, a lăudat cercetarea de sinteză, care se considera un pionierat.
Din discuțiile purtate cu savantul de nouăzeci şi unu de ani, putem afla: era cât pe-aici să se stabilească în Moldova. Însă în 1933 situația internațională s-a schimbat, s-au schimbat relațiile politice; prin revizia teritorială relația dintre cele două țări s-au înrăutățit, iar autoritățile l-au obligat pe Lükő să plece. În momentul respectiv Gusti, care atunci era ministrul educației, cu colaboratorii săi a intervenit pentru ca expulzarea lui Lükő să nu fie dură. Interviurile de amploare dovedesc că tânărul cercetător al ceangăilor s-a întors la Budapesta, şi nu s-a supărat că trebuia să-şi întrerupă cercetările, ci a propagat atât oral cât şi în scris ideile lui Gusti şi ale şcolii sale. Deja am amintit că tot el a fost cel care a trezit interesul scriitorului László Németh față de institutul lui Gusti.
Despre profesorul Dimitrie Gusti, care se bucura de un renume internațional, se ştia că era apolitic. Chiar dacă nu a putut să împiedice expulzarea lui Lükő la începutul anului 1933, totuşi a reuşit să elaboreze o lege, care avantaja trecerea granițelor în cazul cercetărilor monografice, şi corespundea şi cu intențiile regelui. Grație funcționării Fundației Regale Culturale condusă de el, discipolii săi au trăit „într-o lume paralelă”. Acest aspect era de folos vizitei grupului lui László Németh din 1935.
László Németh învăța limba română și pe parcursul călătoriei. El a trecut granița maghiaro-română cu ideea „frăției de lapte”, comuniunii statelor europene-dunărene. Frăția dintre popoarele de pe valea Dunării a fost steaua noastră – relata Iván Boldizsár. La Bucureşti a avut o discuție lungă cu Gusti şi colaboratorii săi, după care au vizitat sociologii care cercetau în satul Șanț, un sat montan român din Transilvania. „Această vizită a contribuit, indubitabil la o mai bună cunoaştere a activității diversificate şi personalității lui Gusti” – a rezumat Zoltán Rostás în studiul întitulat Magyarok a román szociológia nemzetközi kapcsolatrendszerében/ Maghiari în sistemul internațional de relații al sociologiei româneşti. Însă prezentarea lui László Németh a declanşat o dispută de dimensiunea unei cărți. (Disputa Magyarok Romániában /Maghiarii în România a fost îngrijită şi publicată de istoricul literar Pál Nagy în 2001.) De aici putem afla că autorul a fost criticat nu pentru fragmentele în care el îl lăuda pe Gusti şi şcoala sa, ci pentru critica aspră adresată intelectualilor maghiari din Transilvania. A intrat în dispută şi Jancsó Béla şi Dezső László, care gândeau la fel ca și primul, care a redactat revista Tinerii Ardeleni. Jancsó a pornit de la axioma lui Makkai Sándor, autorul scrierii întitulate Magunk revíziója /Revizia noastră: „Să nu caut şi să nu accept niciodată vreun motiv extern pentru ceea ce mi se întâmplă, până ce există un singur motiv intern, care ar fi contribuit ca acel ceva să se întâmple…” Atenția lui Jancsó s-a îndreptat în primul rând spre „motivele interne” şi atunci când disputând „sentința finală” a lui László Németh – „maghiarimea din Transilvania se va nimici fără nicio scăpare, şi se află în stare de putrefacție, pentru că îi lipseşte voința să trăiască” – a solicitat „reluarea procesului”. Medicul a scris medicului: „Németh László […] ştie că din punctul de vedere al vitalității, victoria asupra unei nevroze este mai mare, decât orice victorie externă.” Cum să nu fi ştiut acest lucru, atunci când chiar el a fost cel care călătorind în România a scăpat de o depresie gravă, chiar prin descoperirea cauzei „morbus minoritatis”, salvându-se pentru o viață, cu toate că el ştia că astfel nu va obține nicio „victorie”. În cel de-al 16-lea capitol al jurnalului de călătorie apărut în revista Tanu /Martorul – capitol care ulterior a fost abandonat – putem citi: „Ce ne rămâne pentru timpul care ne-a mai rămas? Trebuie să lucrăm, munca este utilă ca să nu înnebunim.” Probabil, că László Németh atunci a trăit cea mai profundă dramă a vieții sale. El a considerat că toate lucrurile pentru care a luptat, şi-au pierdut sensul. Eşecul referitor la reînnoirea internă a Ungariei a fost plusat de nimicirea ideii comunităților statelor dunărene-europene, şi nu a primit vitalitate nici în Transilvania dorită.
Istoricul Miklós Mester de origine transilvăneană, care se ocupa şi de istoria doleanțelor românilor din Transilvania, i-a relatat lui Jancsó şi despre o dispută avută cu scriitorul Dezső Szabó. Cităm din comentariul ataşat: „Există toate motivele ca el să accentueze în aşa măsură importanța problematicii germane, noi, de aici vedem, că actualmente aceasta este cel mai mare pericol pentru toate statele dunărene, datorită proporției, este mai grav decât orice contradicție dintre noi. Însă tot din această cauză: popoarele dunărene trebuie să fie unite. Nu putem imagina această colaborare fără soluționarea corectă a problematicii minorităților. Baza acestei soluții nu poate fi diferită, principiul de bază ar trebui să fie doar adevărul, care oferă posibilitatea de dezvoltare pentru fiecare popor. Consider că Dezső Szabó se află într-o contradicție, pentru că el, care a relatat radical orice corupție a asimilării neoneste (a intereselor), acum doreşte o asimilare cu forța, cu toate că interesul este cu totul altul: mai bine să împiedicăm asimilarea, decât s-o sprijinim, şi să asigurăm posibilitatea de dezvoltare instituțională şi colectivă a minorităților. […] O situație mai clară ni s-ar putea da doar de o autoguvernare culturală facilitată şi renunțarea la iluzia de «maghiarizare». În afară de acesta: să-i facem pe maghiari maghiari – având aceeaşi părere cu Széchenyi. I-am scris lui Dezső Szabó, că orice pas al minorității de acolo ar putea să fie un exemplu bun sau rău, de aceea trebuie să avem grijă.”
4. Ce motive l-au inspirat pe Lükő, care nu vorbea română, să ajungă la Bucureşti, în mediul şcolii Gusti, după care în grupul ceangăilor din Moldova? Acestea sunt cele mai interesante întrebări ale celui mai nou volum al lui Zoltán Rostás. Acest volum – pornind de la vorbele lui Lükő – nu şi-a căpătat titlul accidental: Szétriasztva/ Înfricoșat. Nu se referea doar la întâmplările perioadei dintre cele două războaie mondiale ci şi la vremurile de după 1948, când Lükő a fost marginalizat în Ungaria, iar membrii şcolii Gusti au fost întemnițați în România socialistă.
Volumul redă amintirile bucureştene şi moldovene ale savantului la sfârşitul carierei şi vieții. Rostás nu a sosit cu mâinile goale. El a studiat încă de la începutul anilor optzeci istoria şcolii Gusti, şi face acest lucru şi în zilele noastre. Pe parcursul cercetărilor sale s-a întâlnit, inevitabil cu activitatea tânărului cercetător care a apărut la Bucureşti şi la Moldova, activitate desfăşurată în anii treizeci şi după, cu documentele acestei cercetări. Pentru el era clar, că primul indiciu al relației Bucureşti–Budapesta a fost studentul Lükő Gábor. După interviurile profunde putem citi scrisorile adresate lui Henri H. Stahl între 1933 şi 1935, de unde ne putem forma o imagine despre rolul determinant avut în sistemul de relații dintre sociologia maghiară şi română.
Henri H. Stahl – unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Gusti – imediat după ce s-au cunoscut, l-a invitat în decembrie 1931 la o cercetare suplimentară efectuată în localitatea Cornova din Basarabia. Cu sprijinul lui Stahl, Lükő a participat la noi deplasări, astfel el a fixat printr-o experiență aparte metodele de lucru, a închegat relații de prietenie cu ceilalți membri ai grupului. În afară de Stahl, la universitate Traian Herseni, Mircea Vulcănescu s-au ocupat cu drag chiar şi de un singur student. Însă Lükő a participat la seminarul lui Tache Papahagi, de la care a învățat foarte mult. A învățat foarte mult și de la şeful Arhivei de Folclor al Uniunii Compozitorilor Români, de la Constantin Brăiloiu, cu care a lucrat cu cel mai mare drag. Acest aspect este foarte relevant, pentru că Brăiloiu l-a ajutat direct în cercetarea ceangăilor.
Rostás a vrut să clarifice în primul rând: cum a învățat româneşte Lükő? Acest lucru nu s-a întâmplat la Bucureşti. A petrecut luni întregi în satele româneşti, unde a cunoscut frumusețea originală a limbii române şi spiritul poporului român. Într-o declarație ne relatează un episod caracteristic. Brăiloiu îl îndeamnă, dacă vrea să colecteze, să meargă în Moldova, pentru că acolo sunt unguri. La această intervenție Lükő i-a răspuns: „Nu mă duc în Moldova, pentru că eu vreau să învăț româneşte, eu nu am venit în România pentru maghiari”. Brăiloiu a scris despre acest aspect compozitorului şi etnomuzicologului László Lajtha, care imediat l-a anunțat pe mentorul lui Lükő, etnograful István Győrffy. Episodul se continuă cu scrisoarea fulminantă a lui Győrffy: „Ce porcărie mai e şi asta? Românii nu lasă pe altcineva acolo, dar pe tine te trimit acolo, şi tu nu vrei să te duci? Du-te imediat în Moldova!”.
A urmat colecția datelor din Biblioteca Academiei. I-a fost util Dicționarul geografic. De acolo a aflat denumirea acelor localități, unde se mai vorbea maghiară precum şi acelora, unde deja s-a produs asimilarea. Comemorarea stațiilor drumului moldovenesc are, de multe ori o tentă romanțată, din când în când dramatică. Pe parcursul discuțiilor înregistrate pe magnetofon, putem auzi printre altele denumirea următoarelor localități: Iazul Porcului, Călugăreni, Lespezi, Chetriș, Trunc, Bogdănești, Săboani, Răchițeni, Copăsești, Cotnari, Mircești, Coposești, etc.
Valoarea acestor documente-mărturii – scrie în introducerea volumului Zoltán Rostás – stabileşte sursa documentară obligatorie. Nefiind un inițiat în acest sens, fireşte, nu mă pot angaja la aşa ceva. În încheiere, însă, citez cu drag dintre reflecțiile a doi cercetători etnografi, tineri de la Cluj, István Kinda şi Lehel Peti, referitor la ediția budapestană din 2002 a cărții A moldvai csángók/ Ceangăii din Moldova: „Considerentele dialectologice sunt clădite pe analize fonetice şi lexicologie aprofundate, realizând o referință permanentă între dialectele din Moldova şi Transilvania. Ca şi obiect al examinărilor folcloristice, textele care conțin motive arhaice – legendele, baladele – nu arată rapoarte transilvane, o parte dintre ele au o origine locală, o altă parte au origine românească. Se mai prezintă caracteristicile folclorului muzical, a artei ornamentale populare, caracteristicile portului, după care prin prezentarea construcțiilor maghiarilor din Moldova se accentuează structura clădirii şi caracteristicile amenajării (vatra, mobilierul) – precum şi paralelismul transilvănean. Cercetările referitoare la cultura materială au devenit ultimele documente ale unui mijloc cu eficiență scăzută, care şi-a pierdut funcția”.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg