Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

2018 – anul Pier Paolo Pasolini/PPP

2018 – anul Pier Paolo Pasolini/PPP

 

 

2018 se anunță un an fast pentru iubitorii români ai operei lui Pier Paolo Pasolini. Mai întîi, la editura Vellant, a apărut Ceva scris, romanul-eseu al lui Emanuele Trevi, declarație de iubire incomodă şi năbădăioasă pentru ultima mare figură a modernismului italian, totodată şi o foarte catchy punere în ramă a biobibliografiei pasoliniene. Iar începutul toamnei aduce pe rafturile librăriilor traducerea primului roman scris de PPP, Ragazzi di vita (1955) – Băieții străzii, cum sună în tălmăcirea Gabrielei Lungu, apărută la editura LITERA, în colecția clasicii moderni LITERA. Pînă în 2018, din vasta operă scrisă de PPP (poezie, proză, eseuri, articole) s-au tradus, la noi, doar romanele Petrol şi Teorema, plus volumul de eseuri Scrieri corsare. Insuficient. Ridicol chiar, dacă ne gîndim la faima planetară, de poet, prozator şi cineast a artistului bolognez, la influența lui asupra cinemaului şi poeziei în ultima jumătate de secol.
Băieții străzii e un roman format din opt povestiri, fiecare investigînd neorealist periferia romană, viețile hămesite şi lipsite de speranță ale adolescenților lumpeni, ce glisează dinspre fascismul musolinian (în fundal se desfăşoară ultimele operațiuni ale celui de-al doilea război mondial) spre capitalismul convulsiv din anii 1940-1950. Pentru bandele de copii şi adolescenți – din mijlocul cărora sînt portretizați cu un verism tandru-vitriolant Marcello şi Crețu, Chioru şi Îngeru, Alduccio sau Amerigo şi Genesio – realul rămîne la fel de sordid, indiferent cine exercită puterea la adăpostul palatelor Romei. Consumerismul, denunțat cu vizionarism de PPP, încă de la primele semne, e himera spre care cei numiți şi alții asemenea lor îşi îndreaptă sprîncenele încruntate, ochii fioroşi, flegmele şi înjurăturile neputincioase, „simțind cum toate instinctele lor de mici ticăloşi le înfloreau în adîncul sufletelor” (p.96).
Dialoguri şi descrieri precise, impactante rulează sub privirile noastre. Personajele sînt surprinse, de fiecare dată, în acțiune, pe fugă, în alertă, la pîndă – într-o lume în care apatia şi somnolența te pot costa libertatea (sau chiar viața): aducîndu-te în mîinile poliției sau ale patronilor pe care-i jefuieşti din disperare. Primele treizeci de pagini ale cărții le traversezi greu, pentru că traducătoarea echivalează argoul micilor pungaşi romani prin graiul sătenilor din Feleac, o ardelenească rudimentară, total lipsită de irizările vocalice ale graiurilor şi dialectelor peninsulare. Îi lipseşte, traducătoarei Gabriela Lungu, auzul fin pentru vocea şi slangul marginalilor: nu văd cum un adolescent/ tînăr român, oricît de inocent va fi el, ar putea simți splendoarea neorealistă, autenticismul limbii pasoliniene. Cum ar putea fi sedus, încît să se lase înghițit, ca de-un vortex, de limbarița personajelor acestora cinice, nonşalante, fioroase, timide, permanent supravegheate de umbra Doamnei cu Coasa. E suficient să treci seara pe aleile dintre blocurile clujene, să tragi cu urechea la discuțiile adolescenților necitiți şi needucați – primitivi asemenea acestor ragazzi romani – şi să observi că graiul lor nu e deloc lipsit de subtilitate, că e mult mai bogat şi mai nuanțat decît ne lasă să credem traducătoarea româncă. Stîngăcia, pudoarea, falsele cunoştințe de limbaj argotic ale traducătoarei de acum mi-aduc aminte transpunerea în română a minunatei tetralogii Rabbit, de John Updike: în primul roman te înfurie convenționalismul şi edulcorarea variantelor găsite de Antoneta Ralian; abia în următoarele, echivalențele alese de George Volceanov îți deschid porțile în fața măreției, opulenței senzorial-lexicale a scrisului updikian.
Totuşi, după ce te-ai obişnuit cu graiul felecan, lumea pasoliniană – marginea fetişizată în poeme, în filme, în proză – te înghite totuşi. Scenariile morbide, promiscuitatea morală, sexualitatea lumpen, infracționalitatea febrilă, infatigabilă din Italia anilor 1950 le recunoşti – cu inima ciuruită – (şi) pe scena neromanțată a României de azi, de acum. Încît scriitura lui Pier Paolo îşi revelează, o dată în plus, şi în această transpunere tardivă, natura profetică, vizionarismul chinuitor şi lucid. Şi poți constata cum o seamă de nume interesante din romanul românesc contemporan (de la Radu Aldulescu şi Octavian Soviany la Adrian Schiop), fiecare îndatorîndu-se din alte motive, s-ar putea revendica din filiera PPP.
La dialoguri, nu doar prozatorii dar văd că şi traducătorii români stau (de regulă) prost. Am fişat, în schimb, cîteva descrieri, portrete memorabile, dintr-o suită mult mai mare.
Amerigo, golan cu alură de boxeur, preferă să fie împuşcat şi, finalmente, se sinucide, ca să nu ajungă la puşcărie. E tot timpul în mişcare, agitat şi felin: abia în sicriu „se lăsase aşezat răbdător ca o victimă, cu mîinile încrucişate pe haina la două rînduri, iar gulerul cămăşii era tot desfăcut şmechereşte, încadrîndu-i fața care fusese de mort şi atunci cînd era viu. Aşa că părea că abia adormise şi încă era de temut. Cînd s-ar fi trezit, n-ar mai fi avut cu siguranță răbdare şi le-ar fi rupt oasele celor care îndrăzniseră să-l îmbrace aşa.” (p.123)
Lumea infractorilor, a homosexualilor şi vagabonzilor e nocturnă prin excelență. Solidar – pînă la osmoză şi sacrificiu de sine – cu aceştia, scrie Pier Paolo Pasolini: „Luna era deja sus pe cer, se micşorase şi părea că nu mai voia să aibă de a face cu lumea, absorbită în contemplarea a ceea ce se află de cealaltă parte. Părea să-i arate lumii doar fundul, şi din fundulețul acela de argint cădea o lumină grandioasă care învăluia totul. Strălucea în fundul grădinii, pe piersici, sălcii, iasomii, cireşi, arbuştii de soc, care apăreau ici-colo în smocuri dure ca fierul bătut, răsucite şi lejere în praful alb.” (p.152)
Şi aceeaşi magie nocturnă se răsfrînge dinspre grădina aşteptînd să fie jefuită spre bulevardele animate şi excitate din timpul dionisiilor consumeriste. Este o scriitură automată, enumerativă, ce-i anticipează pe beatncii americani: „După ce treceai de Tiburtino, ajungeai în Tor dei Schiavi, apoi în Borghetto Prenestino, în Acqua Bullicante, Maranella, Porta Furba, Quarticciolo, Quadraco… Alte sute de centre asemenea celui din Tiburtino, cu o grămadă de oameni la semafor, care încetul cu încetul se împrăştiau pe străzile din jur, zgomotoase la intrare, cu trotuarele desfundate şi de-a lungul lor colosale ruine de ziduri sub care se întindeau şiruri de cocioabe. Şi bande de tineri care se luau la întrecere cu scuterele, Lambrette, Ducati sau Mondial, amețiți de băutură, cu salopetele unse deschise pe pieptul negru sau puşi la patru ace, că păreau ieşiți dintr-o vitrină din Piața Vittorio. Un adevărat asediu în jurul Romei, între Roma şi cîmpiile din jur, cu sute de mii de suflete care mişunau între cvartalele lor, căsuțele lor de evacuați şi blocuri.” (p.219)
Romanul de debut al lui Pier Paolo Pasolini înregistrează toată forfota aceasta larvară, asemenea unui cameraman atent – într-o expediție ecuatorială – nu atît la speciile dominante, cît la acelea ascunse, primitive, supraviețuitoare în grund, acizi şi putreziciune. Cu plusuri şi minusuri, traducerea de față îl aduce în actualitate pe unul dintre cei mai mari scriitori italieni din secolul XX.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg