Gabriel Gafița
Alternativă la fuga în Egipt
Editura nemira, 2018

 

 

Recent, la Nemira a apărut cel mai nou volum de povestiri al lui Gabriel Gafița, Alternativă la fuga în Egipt, în Colecția N’autor, coordonată de Eli Bădică. În primul rând, vorbim despre o carte bine „ambalată” de către editură în ceea ce priveşte primul impact vizual. Imaginea este una mai neobişnuită, cu om prins în mrejele destinului. De remarcat jocul de culori? Apoi, modul în care stă scris pe coperta cărții, chiar deasupra titlului „Corupție, putere şi violență în patru întâmplări din lumea noastră” .
Lumea cărții ia în ultimul timp o altă față, trăgând cu ochiul peste Ocean, acolo unde este o publicitate intensă pentru beletristică. Îmi amintesc cum în periplul meu prin New York am văzut o reclamă la o carte ce urma să fie lansată la Librăria centrală, cu scriitorul într-o cadă cu spumă. Acolo i s-a luat interviul, vorbind despre subiectele şoc din cartea lui, ce trebuia neapărat cumpărată. Până acolo s-a ajuns? Deocamdată, la noi nu avem, precum în America, impresari ai scriitorilor, însă avem edituri care ştiu să-şi promoveze cărțile. La fel se întâmplă şi acum, Editura Nemira investind în publicitate şi ştiind să „şocheze” prin modul în care cititorul ia primul contact cu cartea. Şi ce vede cel ce se află în căutarea unei cărți? Coperta I şi coperta a IV-a, în cazul nostru fiind scris: „Un consilier prezidențial ajunge în vizorul public, cade în dizgrație și își pierde funcția din pricina unei banale ieșiri duminicale la mall. Un pensionar ajunge președinte de bloc, ocazie care îl face să descopere cu alți ochi micul univers din clădirea în care locuiește și în care se „pregătește” o oribilă crimă. Un ambasador la Lima este pus în dificultate de o cerere neobișnuită, care îi va schimba complet viața. O greșeală din adolescență îi influențează întreaga existență a unui bărbat. Aflat într-o vacanță grecească, el are parte de o întâlnire șocantă, care îl forțează să-și rememoreze viața pentru ultima dată. Toate aceste povești vă așteaptă să le descoperiți în volumul de față”. Şi tot aici Stelian Țurlea spune: „Gabriel Gafița revine cu un volum de povestiri, patru la număr, cantonate în cea mai strictă actualitate: Experiment pe persoană publică, Balada comitetului de bloc, Problema de la Lima, Alternativă la fuga în Egipt. Autorul are un simț deosebit al detaliilor semnificative, o finețe a observației surprinzătoare, un verb ironic. Și mai ales surprinde micimea lumii înconjurătoare cu o acuratețe deosebită. Acestea par să fie principalele trăsături ale celor patru proze ale lui Gabriel Gafița.”
Dincolo de acest prim impact, avem de-a face cu cea mai bine receptată carte de până acum a lui Gabriel Gafița, deşi a mai avut cărți care meritau să intre mult mai mult în atenția criticii şi a cititorilor.
Cele patru povestiri oglindesc realitatea imediată din jurul autorului, pe care-l regăsim în fiecare dintre ele, în diverse situații. Sunt povestiri pe care le citeşti cu plăcere, însă nu sunt deloc comerciale, aşa cum ar părea la prima recomandare de pe copertă.
De aceeaşi părere este şi Vasile Popovici, care notează în “Obsevatorul Cultural”: “Recentul volum de povestiri Alternativă la fuga în Egipt… e probabil ce a scris mai bun prozatorul Gabriel Gafița până acum. Sunt patru proze scurte aparent foarte diferite, însă tema, ambianța și complexul psihic ce stă la baza lor sînt perfect unitare. Este vorba în toate despre omul tranziției noastre fără sfîrșit, individul-victimă-sigură strivit între două ordini ucigașe, comunismul și „democrația“ noastră foarte românească, o temă pe care autorul, în ciuda carierei sale diplomatice de succes, a experimentat-o pe propria piele. Traumatismele tranziției, iată materia prozei lui Gabriel Gafița. Spre această lume scriitorul nu privește cu detașarea spectatorului, în ciuda notelor pline de umor și a mediului uman aflat uneori (mult) sub nivelul său intelectual, ceea ce ar putea lăsa impresia înșelătoare de completă detașare și de pură invenție imaginativă. Povestea de­spre ceilalți spune însă povestea proprie, privirea spre ceilalți e privire spre înăuntru”.
Dar haideți să îl cunoaştem mai întâi pe autor, mai ales că sunt cititori din tânăra generație care nu ştiu multe lucruri despre Gabriel Gafița, cel care a absolvit Facultatea de Limbi Germanice a Universității București. A fost redactor pentru traduceri în limba română la editura minorităților Kriterion și expert guvernamental pentru problemele minorităților. După Revoluție a îmbrățișat cariera diplomatică, fiind consilier diplomatic la Londra, secretar de stat în MAE român, ambasador în Canada, Malaezia și Portugalia, director al Direcțiilor Asia–Pacific și America Latină, iar acum este ambasador al României în Peru. A debutat în revista Amfiteatru în 1968. Debut editorial în 1971 (Moartea măștilor, proză scurtă), urmat de romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria, Iarna e o altă țară (1980), tradus în Ungaria, Polonia și Germania, Martiriu parțial (1991), Schiță de portret pentru cap de familie (1995), și, după o întrerupere de douăzeci de ani, Du-te departe de mine (Editura Nemira, 2014). În anul 2015, i-a apărut volumul de proză scurtă Zahăr și Miere (Editura Nemira).
„Experiment pe persoană publică” surprinde viața unui consilier prezidențial căruia, de la o simplă plimbare împreună cu soția la mall, i se înscenează o serie de ştiri false, având în centru o închipuită relație cu o doamnă. În epoca postrevoluționară ştirile la comandă pentru denigrarea unor persoane puse în funcții publice sunt la modă. Vorbim despre acel fake-news care, până îți dovedeşti nevinovăția, sunt pe buzele tuturor, denigrându-te. Aşa s-a întâmplat şi acum, când Sorin a fost „surprins” într-o „faptă condamnabilă moral, acela de a strica o altă casă” (p. 22), ajungând subiectul nu doar la breaking news la televiziuni, ci şi în articole de atitudine „în presa on line din partea unor tipi care nu mai comentează faptele ci trec direct la generalizări” (p. 26), punându-i funcția în discuție, ajungându-se până acolo încât se spune că „imaginea țării avea de suferit după părerea lor, iar politica externă a României rămânea ca o găină decapitată care nu se regăsea în contextul UE şi NATO cu un asemenea consilier… interesat de aventuri, de magazine şi de cârciumi” (p. 26). Povestea se extinde precum la români, apărând alte domnişoare care au spus că au relații cu diplomatul, iar când acesta reuşeşte să-şi demonstreze nevinovăția este prea târziu. Implicațiile Securității, culisele din staff-ul prezidențial fac parte dintre ingredientele acestei proze, care este o frescă cum nu se poate mai bună a modului în care încă la noi se mai face politică.
În regiile societății în care trăim ar trebui, fiecare dintre noi, să ne acceptăm „destinul cu umilință şi supunere” (p. 74), după cum declară personajul nostru. Scrisori semnate de intelectuali, precum în cazul de față, întâlnim şi în viața reală din partea unor grupuri care se răzvrătesc la orice, neştiind, de fapt, despre ce este vorba. Atâta adevăr în acest subiect despre care s-ar putea nuanța pagini întregi. În primul rând despre modul în care a decăzut presa, la rândul meu, în calitate de jurnalist cultural, fiind dezamăgit de subiectele ce apar azi pe online, de modul în care scriu aşa zişii jurnalişti, care nu mai au nici o regulă gramaticală. La ce ne-ar folosi, nu-i aşa? Suntem şi noi ca societatea în care trăim.
A doua proză construită, la fel ca prima, pe fapte reale, este „Balada comitetului de bloc”, în care întâlnim personaje precum viitorul preşedinte Nicule, inginerul Bratu, doamna Manole, familia Ciolpanu, dar şi pe vagaboanda Zina, aşadar toată schema perfectă pentru figurile ce surprind o societate în miniatură, aceea a unui bloc.
Personajul central este unul negativ, Tănase Didinel, din cauza căruia şi morții ies din bloc „în poziție verticală preț de un etaj” (p. 95). Surprinzător modul în care Gabriel Gafiță îşi construieşte personajele în această proză care sunt o oglindă a tot atâtor tipologii de români. Rețeta cuprinde de toate, de la omenie la răutate, de la credință la ateism, de la buna conviețuire în acelaşi spațiu până la scandaluri. Este unul dintre subiectele atinse de mulți în scrierile lor, însă Gafița reuşeşte să-i dea o imagine puternică.
„Problema de la Lima” aduce în imaginea noastră ambasadorul pentru care, pe alocuri, serviciul se confundă cu însăşi existența lui, „e greu de tras linia exact între ce înseamnă loc de muncă şi ce înseamnă locuință” (p. 142).
Întâlnim un diplomat în care îl vedem pe însuşi autor, omenia acestuia dându-i de multe ori bătăi de cap pentru că personajele ce trec pragul instituției sunt tipologii diferite. La fel se întâmplă şi cu românii ce au dublă cetățenie româno-americană, şi care cer ambasadorului să le dea o maşină pentru a se plimba prin Lima, invocând aceeaşi „placă stricată”, vorba unui coleg scriitor: „stați aici pe impozitul plătit de mine…” (p. 148). Problema României văzută prin ochii unora dintre conaționalii noştri care, odată plecați peste hotare, uită de meleagurile natale, ca şi cum acestea nu ar fi existat: „la voi, în România, nu s-a schimbat nimic de la aşa zisa cădere a comunismului. Sunteți aceleaşi simboluri ale trecutului, cu viziunea voastră îngustă, funcționărească… de securişti” (p. 149) este cum nu se poate mai bine conturată. Doamne câte nu ar mai fi de spus şi aici despre oamenii care nu au nici o coloană vertebrală, despre cei care după doi ani se fac „neştiutori” de limbă maternă, în timp ce adevărații intelectuali din diaspora nu îşi uită limba în care au studiat acasă nici după 40 de ani. Aceştia sunt cei care ne fac cinste, din păcate cealaltă categorie, mult mai guralivă şi obraznică, ne face de minune. Apoi, o altă modă este aceea a filmării cu telefonul în orice instituție, deşi acest lucru este interzis, cel puțin în ambasade, cu toate acestea, după apariția pe facebook, o adevărată furtună diplomatică, regizată de unii, apare, până la demiterea ambasadorului. Citiți această proză, totul este atât de bine spus, se vede că povestea a fost trăită pe pielea lui de autor, altfel nu avea cum să fie atât de credibil.
Cea de-a patra proză, care dă şi titlul cărții „Alternativă la fuga în Egipt”, descrie ultima vacanță petrecută în Grecia de un român care ajunge, pentru prima dată, cu mult efort, într-o asemenea vacanță exotică. De remarcat detaliile la Gafița. Iată un exemplu: “La masa de lângă noi se aşază o familie de nemți: tata, mama şi două fete. Tata înalt, masiv, cu păr bogat şi cu o pereche de ochelari în cap. Un T-shirt negru, pantaloni până la genunchi şi nişte adidaşi măsura 47, cel puțin. Căşti în urechi. Un telefon mobil enorm, probabil mult mai performant decât cel mai recent model din magazine. Vreo 45 de ani. Mama vreo 38, blondă, bronzată, figură ştearsă. Părul i se clatină în toate părțile când dă din cap. Ochelari de vedere cu rame înguste. Căşti în urechi şi ea. Într-o mână duce de toate: şal lung, sacoşă, biberon, tabletă. Fetița cea mică inertă în căruț. Fetița cea mare, de vreo 11-12 ani, are şi ea tableta ei. De cum ocupă scaune la masă, tatăl scoate un ziar de sub căruțul copilei celei mici, pune picior peste picior şi deschide ziarul şi telefonul în acelaşi timp. Mama o potriveşte pe fetița mică şi pune şi ea tableta în locul farfuriei. Ar trebui să meargă la bufet să-şi ia de mâncare, dar nu merg. Tatăl pare că dă mesaje de pe telefon, mama cu siguranță dă mesaje de pe tableta ei. Nici unul nu priveşte în jurul său, nici unul nu se uită la fetițe. Fetița cea mare ține tableta pe genunchi şi apasă nervos în tastatură provocând zgomote stridente de la jocuri. Fetița cea mică ține mâna-n gură” ( p 232).
Întâlnim aici drama unui om care, după ce trece prin mai multe meserii, în funcție de vremurile pe care le trăieşte, ajunge să fie urmărit de întâmplările trecutului şi să sfârşească căzând în gol: „am făcut singurul lucru normal în condițiile date: am deschis uşa avionului, am păşit în gol, dar n-am căzut ci mi-am luat zborul fără a mai privi înapoi vreodată” (p. 245).
Este o dramă a românilor care nu se mai regăsesc într-o societate într-o continuă schimbare, proza descriind, de altfel, viața trăită în vremea comunismului şi după Revoluție. Cu cele două fețe ale medaliei.
Cele patru proze, scrise alert, cu dialoguri pline de savoare, cu construcții bine gândite de Gabriel Gafița pot constitui, fiecare în parte, prin dezvoltare,  subiectul unui roman. Prin această carte, scriitorul Gabriel Gafița revine în rândul prozatorilor care au ceva de spus în literatura română.