Strada șaizecișișase

cerul pare un pic obosit
pe drumul acesta, bătătorit

ultimul pas (de pripas)
atinge
strada plină de flori (printre jerbe de nori)

Călătoria

călătoream (fără bilet, la clasa întâi)

trenul acesta, imaginar, mă îndemna
să privesc cerul milenar (cu degetul pe trăgaci)
(ca după cel de al treilea
război nuclear)

particule abandonate înroșeau zăpada târzie

(îngheța până și timpul, resturile de umanitate frunzăreau
resturile de adevăr)

m-am apropiat de tine (evanghelizându-te că sunt
viu și că m-am lăsat de fumat)

în tren mirosea a pâine prăjită

în gară așteaptau anotimpurile, pe un podium
(alcătuit din cele câteva litere)

trebuia să țin un curs, măcar un simplu discurs

și am urcat (să citesc
ca de pe un prompter

toate pomenirile)

se lăsase frigul (auzeam cum îngheață
frigul)

norii pluteau deasupra trenului
mecanicu-și improvizase un scaun

juca, uneori, în propria-i piesă
(aplauzele începeau să îl toace, mărunt)

vino (spuneai)
să culegem fructele (care vor putrezi)

lacrimi necenzurate cădeau
pe obrajii tăi de petală

în semn de bunăvoință Dumnezeu îmi dădea

să notez ceva, poate să țin socoteala zeilor?

(în carnețelul cu zei cuvintele nu mai pot fi modificate)

și a venit conducătorul, să-mi ceară sfatul și
biletul de tren, încruntându-se, făcându-mă
vagabond

,,e dreptul meu” – voisem să zic
(conducătorul se făcuse galben, plângea

ca un copil, ca un dușman)
,,hai, împușcați-mă!” – striga micul artist
inconfundabil de trist

trenul ne ducea (pe toți) mai departe, mult mai departe

spre zările unde mulțimile își rezolvau, deja

primele ecuații (modificate genetic)

Balada bătrânului crocodil

înaintam prin bâlciul (destul de bine organizat)
unde mi se dărâmase taraba

„dacă voiai să reziste
trebuia să convingi o zână

să se lase zidită

doar așa taraba ar fi rezistat, veacuri nenumărate
ar fi trecut
și taraba ar fi rezistat” – spunea meșterul
care o meșterise

zâna venea cotrobăindu-se, bătând
un fel de step prin
praful ucigător

purta o caschetă nouă pe cap

părea un fel de… cosmonaut sovietic
din revistele acelea, vechi
în care încă se frunzăreau (amintirile)

(luna și stelele păreau epuizate
sub fusta ei (un pic cam… prea transparentă)

meșterul înnebunise, se droga, trăgea (pe nas)
aerul plin de rugăciuni

„se vor deschide bâlciurile” – striga zâna
„tradițiile noastre nu vor pieri”

„ai spus că… vrei să mă zidești?!
o da, ba da, sunt sigură că așa ai spus!”
dar meșterul, luat de urechi, promitea
că nu se va mai repeta

că nu va mai construi

„stați oameni buni, stați
nu plecați!

circul abia de-acuma începe!!” –
cânta bătrânul meu crocodil

voind să se facă util

Criticul literar

în orașul unde se fac și se desfac
imperiile, unde câini nevinovați latră
lozincile luate de vânt

în orașul (ca un rest
de
zădărnicie, putreziciune, nimicuri)

(cu dascăli care nu se vor revolta
niciodată!)

o monedă de schimb va fi despicată
de mâna vlăguită a cerșetorului
mimând
disperarea (aproape angelică)

(vom studia, împreună, impactul privirii asupra puținului?)

porumbeii zboară deasupra destinului de parcă ar locui
deasupra
unei tranșe de adevăr

învinșii și învingătorii sunt liberi

vor destupa șampaniile din care a băut stalin
(pe fundul paharelor poate-au rămas câțiva stropi de

…nebunie)

hai, nu fi animal! – răbufnește
securistul de omenie

care, de la o vreme
zice că este… criticul meu literar