Poezia canariană aduce o notă aparte literaturii spaniole, prin situarea Insulelor Canare, mai aproape de continentul african, de irizările sudului, pe de o parte – înțelegând prin aceasta o specificitate magică, o naturalețe ireală a versurilor – şi, pe de altă parte, prin stilul inedit, reflex al introspecției şi al căutării formelor.
Între sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’90, are loc o amplă mişcare literară, tinerii poeți care debutează în această perioadă revendicându-se, în principiu, de la generația ’27; dintre figurile majore, se disting, Domingo López Torres şi Emeterio Gutiérrez Albelo alături de Pedro García Cabrera.
Născut în 1959 la Santa Cruz de Tenerife, José Marrero y Castro este asociat cu generația ’80, debutând în 1979 cu Prefacio, volum urmat de Poemas para lo descompuesto (1981), La transmision del silencio (1982). Odată cu volumul Las edades (2013) – „vârstele” poeziei şi ale timpului deopotrivă – José Marrero y Castro surprinde o zonă a indeterminărilor ontologice. În Anuario (2011) ori în Las lunas (2014), decelăm o nevoie acută de timp. Forțând sintaxa, căutând insolitul, prejudiciind pe alocuri armonia poemului, autorul tenerifean restituie morfologia timpului în osmoză cu ritmul anotimpurilor. Nu se mai poate scrie poezie pură, în sensul lui Mallarmé. Cuvântul trebuie să traducă invariabil şi imediat viața. Nu mai este vorba nici de „poesia desnuda” în sensul lui Juan Ramón Jiménez din Eternidades, ci de o poezie care se hrăneşte din viață, cu tot ce implică ea: rutină, iubire şi eşec, vulnerabilitate, disperare, curaj, aşteptare.
În El sueño interrumpido (volum în curs de apariție la Ediciones Aguere, Santa Cruz de Tenerife), răzbate, dincolo de opulența imaginilor care recompun materialul poetic, neputința de a se adapta, strigătul aproape expresionist al celui împietrit de iminența eşecului. Privirea poetului este vrăjită de farmecul inefabil al lumii. Incertitudinea vine din reflexul amânării, din spațiul domestic al indeciziilor care sporesc o potențialitate suavă, plină de promisiuni.

 

 

El sueño interrumpido / Visul tulburat

 

 

prima zi de primăvară

 

Acum se coc cireşele
de vară

cu o răbdare delicată
aşteaptă senin
lucirile zilelor toride

zile de letargie
nopți cu lună plină şi veselie

dar abia azi
se disting rădăcinile
în mugurii răsăritului
şi emoția
care creşte într-un iaz de nelinişte

de aceea nu aştept mai mult de la această zi
doar o eliberare,
un abandon de o clipă,
un tipar al dimineților
care țin de o ordine zilnic
pregătită

fiindcă
e nevoie să deschizi dimineața devreme
ferestrele
să vezi adevărata culoare a zilelor

nu albastrul dimineților de mai
pe care ni-l amintim adesea
nici albul
răsăritului de august
în care se adăposteşte căldura
unei piruete
a valurilor

nici griul
asfințitului de noiembrie
în care se topea transcendența
unei plimbări
nici portocaliul apusului
apropiind tăciunii unui pământ muribund
până la ultima ramură a unui copac
al penultimului vis al unui satelit
artificial

de aceea, este o alinare să ştiu
că azi
s-au trezit la viață cireşele

furie contra furiei

Îmblânzeşte mirajele dorințelor
să ajungi în profunzimea propriilor dorințe

este timpul veghii

vidul din vocea ta
găzduieşte un astfel de timp
şi devine peren
în monotonie

orbirea care anunța rigoarea epuizată
a durerii

merge acum cu mine şi înfloreşte iară
ca o rădăcină care țâşneşte din noroi
şi se modelează pe de-a-ntregul

granița corpului este pielea
şi mocirla
deasupra unei pânze de presimțiri întunecoase

despre emoții în totalitate
în ritul său

a fost mai mult decât loviturile
petrecute

a fost mai mult decât un zgomot
care izbucneşte năvalnic
înaintea unei beții însângerate

era şi vocea puternică de chimie
din limbă

cea care insultă înapoia unui felinar
fără vreo jenă

nu reține lovitura eliberării tale
apoi înfloreşte în ceața unui parfum ascuns
al propriei cauze

întoarce-ți către lume flacăra
şi privirea

plângi şi lasă ploaia înăuntru,
în propria rouă

slăbeşte suspinul melancoliei
care nu-ți mai trebuie

toarnă-ți peste buze muzica în zbor

ieşi alergând în miez de noapte
şi alungă-i întunecimile prin cântece
pe care le fredonezi înainte de beție
şi de trandafiri

nu merită osteneala să le păstrezi pe toate în amintire

începe doar să te iubeşti

ridică-te

Ridică-te
înaintea muzicii care s-a dus

ridică-te şi fă-o să revină

întinde-ți brațele
spre carnea fricii

şi instigă-ți îndoielile
furând
un sărut

lasă în urmă oboseala strânsă
cu şiretenie
şi apoi izgonită

întoarce-te să-ți câştigi pâinea şi îndoiala
de fiecare zi

câştigă-ți traiul
altfel

ție îți aparține dorința de a reuşi (nu te îndoi niciodată)
şi tot a ta este insomnia

la fel ca singurătatea

tot a ta speranța
în căutarea căreia eşti

Traducere din limba spaniolă şi prezentare de Irina-Roxana Georgescu