Voi scrie altădată despre multele primejdii care-l pândesc, în posteritate, pe Valeriu Anania, scriitorul, şi pe Mitropolitul Bartolomeu, ierarhul. Dificultatea operei pare să se întoarcă împotriva autorului, într-un moment lipsit de exercițiul lecturii, aşa cum personalitatea absolut copleşitoare a omului pare a încuraja, la aproape un deceniu de la moarte, impostura şi falsele iubiri declarative. Incultura şi mediocritatea amatorilor de gesturi encomiastice îi pot îngropa numele în tăcere pentru mulți ani de acum înainte, dacă nu vor fi, astăzi, aspru cenzurate. Întâiul exemplu regretabil este volumul: Valeriu Anania. Publicistul de Beatrice Ştir (Eikon, Cluj, 2011), o colecție de erori, falsuri şi locuri comune, inventar oțios de date biografice (40 de pagini), evenimente, instituții şi cărți (titluri), rostogolite monoton într-o suită de platitudini şi de repetiții cu o satisfacție aproape maladivă. Este o performanță să-ți fie indiferentă fatalitatea inutilului, periferia gândirii şi umilința greu de tolerat a cuvântului privat de neliniştea durerilor fără vremi a celui despre care scrii. De ce acum acest articol, vor întreba unii! Simplu, pentru că, în ultimul timp, s-au înmulțit nepermis veleitarii care au transformat rigorile exegezei critice în normele facultative ale picnicului literar. Iată, aleatoriu, scăpărările de ficțiune publicistică a autoarei.
1. Nu există un Bartolomeu Valeriu Anania „Mitropolit al Transilvaniei” (pag. 8), fiindcă, pur şi simplu, nu există o Mitropolie a Transilvaniei. La 25 martie 2006, Patriarhul Teoctist l-a instalat Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. E o structură bisericească pe care n-o poți numi după bunul plac al fanteziei tale.
2. Valeriu Anania nu devine Mitropolit „sub numele de Bartolomeu” (pag. 8). Numele (Vartolomeu, schimbat, peste Ocean, în Bartolomeu) îl avea din 2 februarie 1942, sugerat de starețul Antimului, vlădica Eugeniu Laiu Suceveanul, şi primit la ceremonia tunderii în monahism, din 2 februarie 1942. După două săptămâni e ridicat la treapta diaconiei, demnitate în care rămâne aproape două decenii şi jumătate. Prin urmare, ierarhul nu putea deveni Mitropolit sub alt nume, decât cel dobândit la capătul scurtului noviciat de patru luni. Era numele lui de călugăr. La poarta mănăstirii bătuse, cu un singur geamantan în mână, la 22 septembrie 1941. „Am primit un nume care nu era al meu”, scrie în Memorii (pag. 37), resemnat oarecum, despre clipele solemne ale răstignirii în fața altarului. Mitropolitul purta, fireşte, numele celui de al doilea botez.
3. Afirmația, că în 2010 (22 noiembrie, actul semnat de Ionel Haiduc), Bartolomeu Valeriu Anania ar fi fost ales membru de onoare al Academiei Române este un fals, preluat inabil dintr-o istorie contrafăcută (pag. 39). Regretabil, zisa alegere a fost un act unilateral, arbitrar şi lipsit de civilitate împotriva unui om grav bolnav, plecat la cele veşnice după numai două luni. Scriitorul, se ştie doar, îşi rezolvase, odată pentru totdeauna, relația cu respectivul for în 1992, prin două scrisori deschise, publicate, în acelaşi an, în presa vremii (după acordarea aceluiaşi titlu!). Incidentul din 2010 este unul din puținele momente în care, din cauza bolii, povestea vieții Mitropolitului, fără voia lui, a fost înscenată de alții.
4. „După unsprezece ani de «înstrăinare», în anul 1976 Bartolomeu Valeriu Anania revine în țară” (pag. 26). Esențial, greşit! În țară, vine doar să participe la întâlnirea de 35 de ani (9 octombrie 1976) de la absolvirea Institutului Teologic. Numai că, la încheierea ceremoniei, i se interzice întoarcerea în State. Abia în 1981, va face un drum peste Ocean să-şi aducă lucrurile personale. Aflăm, dintr-un raport înaintat Vicarului administrativ, despre pagubele produse „prin ponosirea hainelor mâncate de molii, putrezirea rufăriei, degradarea încălțămintei şi nimicirea unor manuscrise prin păstrarea lor într-o debara insalubră vreme de peste patru ani” (Memorii, pag. 625). Părintele arhimandrit a fost, cu siguranță, subiectul unui complot. În Jurnale I (2018) se consemnează o întâlnire, la Detroit, cu John Cristescu: „Impresiile lui asupra «mişeliei» organizate împotriva mea în 1976” (20 aprilie 1981). Mai edificatoare este însemnarea din 20 octombrie 1986 (Jurnale II, 2018): „Astăzi, zece ani de când «Sinodul tâlhăresc» m-a împiedicat să mă întorc la Detroit”. A fost oprit la Bucureşti, în serviciul Patriarhiei, numit director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Corect, deci: a fost reținut! Îşi predă legitimațiile americane, în timp ce Arhiepiscopul Victorin îl aştepta pentru predarea sarcinilor de serviciu (Bartolomeu Anania îi trimite doar un referat „pentru lichidarea răspunderilor”). Între timp, i se deschide şi un nou dosar de urmărire informativă, pe numele Văleanu, operativ, probabil, până la sfârşitul vieții. O tragică experiență pe care o rezumă P.S. Vasile Coman, al Oradiei: „prin reținerea păr[intelui] Anania s-a ratat ultimul nostru tren p[en]t[ru] America!” (Jurnale I, 2018, p. 415).
5. „Ion Cârja-Făgădaru era un vechi prieten al lui Valeriu Anania, alături de care a trăit studenția clujeană, întemnițarea şi regăsirea în America” (pag. 121). Chiar şi-au trăit, cei doi, alături, întemnițarea? Alături însemnând, după cea mai simplă definiție, împreună. Conflictul dintre foştii prieteni a fost comentat şi cu alt prilej. Motivul de ceartă a fost capitolul privind participarea scriitorului la reeducarea de la Aiud, din volumul Întoarcerea din infern (falsul era prețul plătit de autor pentru apariția cărții, în 1969, la Madrid). Deci, încă o dată: întemnițați alături, când precizările lui Valeriu Anania, din Memorii (p. 574) sunt fără echivoc: n-au stat niciodată în aceeaşi secție şi nu s-au intersectat decât două-trei secunde în curtea penitenciarului. E un risc enorm să ne jucăm cu cuvintele: ele sunt întotdeauna mai presus de dorințele noastre. Ion Cârja cedase şantajului. Dar, în 1977, când trupul neînsuflețit i-a fost adus în satul natal (Mihai Viteazul, de lângă Turda), cel care vine de la Bucureşti, descurajat de Patriarh, să‑i citească rugăciunile de iertare şi dezlegare este… Valeriu Anania. Iată diferența între a face şi a nu face tranzacții cu conştiința.
6. Două Scrisori deschise, publicate în revista Credința din Detroit (1969), „exprimă, zice Beatrice Ştir, foarte explicit statutul ingrat pe care autorul a trebuit să îl poarte în cei unsprezece ani ai adăstării în America” (pag. 120). Autoarea citează din Lucian-Vasile Bâgiu (Valeriu Anania. Scriitorul, Editura Limes, Cluj, 2006). Dar de ce să citezi eroarea de gândire a altuia? A citit autoarea cele două scrisori? Eu le-am citit şi n-am găsit nimic prăpăstios în ele, nimic din „statutul ingrat” etc. Este un dialog civilizat între doi mari intelectuali (Valeriu Anania şi Ştefan Baciu) despre dictatură, libertate şi drama solidarității româneşti. Statutul ingrat venea din altă parte: din blestemul dezbinării românilor, din campaniile de presă ale exilului politic, din vocația delațiunii a compatrioților, din (uneori) impostura colaboratorilor şi din polemica quasi-permanentă dintre cele două Episcopii (de la Detroit şi de la „Vatra”, păstorită de Valerian D. Trifa). Punând semnul egalității între libertate şi înțelepciune, Valeriu Anania şi-a câştigat un imens capital de credibilitate, care l-a ferit, în timp, de mari decepții şi de zadarnice iluzii. Fericirea sau nefericirea lui țineau aproape exclusiv de misterioasa pustnicie a sufletului său.
7. „În 1967, pe 29 octombrie, scrie autoarea, primeşte darul preoției, fiind hirotonit de Episcopul Victorin al Americii” (pag. 24). Cum, al Americii? A fost hirotonit Victorin în altă comunitate decât cea românească? A fost investit de vreun Consiliu eparhial cu alt titlu decât cel de Episcop al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române? A fost membru al altui Sinod decât cel românesc? A activat în ierarhia ortodoxă americană în alt respect decât cel de ierarh al Bisericii Ortodoxe Române? De fapt, improprietățile de logică nu sunt ale autoarei. Întregul pasaj e copiat (fără ghilimele) din cronologia, repetată, fără modificări, în toate volumele din seria Limes (Opera literară) şi în cele de Opere ale Editurii Polirom. Deocamdată, din câte ştiu eu, a fi Episcop sau Mitropolit al Americii este privilegiul exclusiv al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), instituție cu o lungă istorie a implicării Moscovei în existența ei. Şi atunci…? Nu poți suci înțelesul vorbei drepte, fără să te umpli de ridicol, sună morala unei poezii de Valeriu Anania.
8. „Valeriu Anania, zice Beatrice Ştir, devine redactor al revistei şi al Almanahului «Credința», şi al casetei de literatură Noi (sic!)” (pag. 24). Mai întâi: titlul corect al casetei este noi („noi, de fapt, suntem eu” – Cuvânt înainte). Apoi, scriitorul nu putea deveni redactor, din moment ce era el însuşi redactorul şi singurul colaborator al revistei. Altfel spus, el singur îşi întocmea revista. Şi nu publică nici „o suită impresionantă de articole”, nici „replici vehemente unor evenimente petrecute”, ci „la întâmplare” ceea ce i se năzărea autorului (din acelaşi Cuvânt înainte). Ce să-i reproşez autoarei? Ca şi în alte dăți, ea copiază, copiază, cu o patimă de invidiat. Cum întregul volum este, de altfel, o antologie de citate, reproduse fără control şi fără discernământ. Ideea cu „devenirea redactorului” şi toate celelalte sunt ale lui Lucian-Vasile Bâgiu. Beatrice Ştir este vinovată doar de preluarea indiscriminatorie a acestor falsuri, şi a multor altora, fără să discearnă pericolul diseminării lor.
9. Valeriu Anania nu putea conduce, la Cluj, greva (subliniez: greva!) studențească „în lunile mai–iunie 1946” (pag. 20), pentru simplul fapt că aceasta a început abia la 1 iunie: „era zece şi jumătate, am pus ceasul pe tribună şi am declarat greva de protest şi revendicare a tuturor studenților din Universitatea Daciei Superioare” (Memorii, pag. 124). Mişcările studențeşti, din mai 1946, au pregătit-o, e adevărat, dar s-au desfăşurat în afara ei. Ostilitățile încetează oficial la 19 iunie 1946. Rectorul ridică toate exmatriculările, mai puțin pe a „îngerului cu barbă”. Pentru el începuse deja destinul halucinant al pribegiei.
Restul, în rezumat: în Hawaii (Honolulu), scriitorul nu petrece un „an sabatic”, în 1971 (o eroare a lui Mircea Popa, validată prin asumare!), ci aproape şase luni (vezi Memoriile), între 29 decembrie 1970 şi 21 iunie 1971; există doar un scriitor, nu şi un „ierarh Valeriu Anania”; în 1983, nu exista o Uniune a Scriitorilor din România (informație reprodusă din alte surse aproximative); n-a existat un Grup de Reflexie pentru Înnoirea Bisericii (1990–1992), ci de Reflecție. În sfârşit, nu se scrie „Înaltpreasfințitul”, nici „Prea Sfințitul” şi nu se pot traversa suişuri şi coborâşuri etc., etc. O concluzie? Numai unele ispite vin de la Dumnezeu! Şi nu orice declarație de dragoste sfârşeşte cu o nuntă!