Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Crina Popescu s-a născut la 7 august 1992 în satul Verejeni, raionul Telenești, Republica Moldova. Autoare a volumelor de poezie: Gânduri din gânduri (2009), Glontele de aur (2011), Sângele cuvântului (2015), tânăra poetă este susținătoarea tezei de masterat Eminescu sau Novalis : confluențe poetice și filosofice, prezentată în Franța, la Universitatea din Nisa, Sophia Antipolis, Facultatea de Litere, Arte și Științe Umane, Departamentul Filosofie. Crina Popescu este traducătoarea din italiană în română a romanului Hotel Tropical de Gaetano Longo, dar și a plachetei de versuri Poeme pentru Natașa de Ion Deaconescu, din română în italiană.
Laureată a numeroase premii naționale și internaționale: Marele Premiu al Festivalului de Poezie Patriotică (Republica Moldova, 2013), Premiul Național pentru Tineret, secțiunea „Literatură și Artă” (2016), Premiul „Miglior testo di un giovane autore straniero” (Italia, 2016), Premiul I la Concursul „Sulle ali della farfalla” (Cuneo, Italia, 2016), Diploma Excelenței Academice pentru Moldova, secțiunea „Masterat” (2017), Laureată a Premiului Internațional Montefiore (Italia, 2020), ș.a.
În primăvara anului 2020, poeziile Crinei Popescu au fost incluse în prestigioasa Antologie Poeti del Nuovo Milennio a Confronto cu o introducere semnată de patru mari personalități literare din Italia: G. Aletti, Alfredo R.Mogol, A. Quasimodo și F. Gazzè.
Din 2016 este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și unul dintre cei mai tineri membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Pe lângă scris, Crina Popescu este și actriță. În 2010 a fost aleasă pentru rolul Veronicăi Micle din piesa Eminescu și Veronica în mrejele iubirii de Dumitru Mircea, prezentată în cadrul Teatrului pentru Tineret „Maestro”. În același an, sonorizează vocea Mariei Răzeșu din romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija, în cadrul emisiunii radiofonice „Cărți sonore”, Radio Moldova. În 2013 Crina Popescu a interpretat rolul Fecioarei Maria din Medjugorje, în filmul de lungmetraj Veritatis Splendor, semnat de regizorul Nino Cramarossa și realizat de Producția italiană Naif Film.

 

Plânsul cu aripi de foc

 

 

Ce bucurie că ne-am uitat
în această zi când plouă cu soare.
Ce bucurie că ne iubim fără să ne fi văzut vreodată.
Ne zâmbim când ieșim din casă pe uși diferite
ca și cum tu ai fi eu dintr-o viață anterioară.
Aceasta este ziua în care
din cărți erup vulcanii
și lava fierbinte se-așază pe iarbă,
ca un șarpe îndrăgostit
care,
plânge cu aripi de foc
și-l roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatul cel mare.

Iubiți omul ce-a fost cândva șarpe,
acel care odată voia să ne convingă
că spinii bradului au dulceața florilor de tei.
Astfel veți iubi și fratele care nu vă face dreptate.
Amintiți femeia din inima omului
cu orice Adevăr simțit cu gândul, gândit cu inima,
ca aerul să devină o grădină cu ochi
în privirile căreia să rodească neîncetat
faptele dragostei,
ca-n ziua Sfântului Semănat.

 

 

„… Fără clipa aceea n-aveam culoarea gri.”

R.P.

 

 

Părea că dimineața își căuta zorii în amiază.
Era ziua când florile se deschideau în cărți.
Pe afară străinii se sărutau pe buze
Ca niște prieteni vechi.

Era prea târziu ca o lume nouă să înceapă.
În loc de pești se pescuia pene de scris.
Iar luna, de sus,
amesteca sângele femeii cu pâinea din mare
Ca într-un Potir.

Pe-atunci Adevărul nu avea somn,
C-un poem închinat dragostei aprindeai felinarele.
Iar cu puterea lui creatoare
Străzile păreau niște fire din Giulgiu
Strânse într-un ghem.

Totuși era amiază și nimeni pe țărm.
Doar umbre albe pășeau peste valuri
Chemându-te să răscumperi cântăreții Iubirii
Cu răstignirea într-un poem.

Să învii fără să mori. Să renaști fiind viu
În noaptea când cerul părea un sicriu
Din care să evadezi ca supus să rămâi
Veșniciei?

 

 

Un altfel de colind

 

 

Uite cum respirația e vântul din care descinde lumina!
În spațiul ei orizontul devine mai larg
Până când grâul risipește neghina
Iar Sufletul ca un dac reînviat
Seamănă printre oftările lumii nemurirea.
Ce pământ însetat de divin!
Când munții sunt în slujba câmpiei,
Iar sarea își caută dulceața în Lumină,
Trupurile ca niște vene de frunze evadează din inimi,
Ce Sfântă Libertate!
În care ceasul bate ca să rămână pe loc,
Aidoma gândului încolăcit în străine cuvinte,
Din care clipa țese neantul
Ca o broderie pe Masa Tăcerii.

 

 

O altă definiție a poetului

 

 

Mă iubesc doar oamenii care mă recunosc
pentru ceilalți sunt un străin visător
care știe c-ar putea să readucă
printr-o poezie îndumnezeită
vederea unui orb.

 

 

Divinul paradox

 

 

Când oamenii nu-ți dau dreptul să-i placi
e bine să-i iubești.

Sunt aici ca să fiu acolo,
Sunt mic, dar mare,
Sunt slab, dar tare,
Sunt departe ca să fiu aproape,
Sunt visător, dar realist,
Sunt trist, dar fericit,
Sunt totul, dar nimeni,
Sunt acolo ca să fiu pretutindeni.

 

 

Pene de îngeri

 

 

Dacă scopul înțelepciunii nu este Veșnicia,
atunci refuz să gândesc.

Pe drumul lui Nietzsche
Cresc pene de îngeri.
Cu grijă filosoful le adună
În cântecul poemului neterminat.
Oare cuvântului nu i s-au tăiat aripile
Pentru că vântul a devenit un rebel?
În loc să bată spre valuri
El alintă calul alb
Prin care Nietzsche a văzut omul.
Omul nerecunoscut de teatrul cu măști
Pe care-l întâlnesc prin livada cu măslini
Și încă nu-l văd.

 

 

Ninsori dumnezeiești

 

 

Și cât de tainic ninge peste tine, Doamne,
Într-o zi încap și veri,
și primăveri,
și toamne!
Când fulgii se desprind din cer
ca sfintele firimituri de pâine,
eu Doamne, mă gândesc la tine și mă-ntreb
cât ești de trist,
de flămând
și de singur.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg