1.

 

 

Printre atâtea adevăruri contrare
trece o păpădie de aur
de pe un deal pe altul
încă rezistă
ca o piele de miel sub dinții de haită
ai iernii. Privirile o urmează
tremură se înalță coboară unde se duce
unde te duci
în ureche adoarme un foşnet şi o închide:
nu răspunde
tot mai puține întrebări au răspunsuri
e nevoie de unde nu e nevoie
să te pună la încercare
ți–e teamă să nu fie doar unul
pe care îl ştii deja.

 

 

2.

 

 

Îți aşteptam degetele de umbră
atinsă de pliscul unei singurătăți strecurate
hoțeşte în mine.
Mă scormoneau dinții tăi de veveriță aprinsă
ca pe o coajă de nucă. Mirat
am rămas ca şi cel ce atârnă de funia
din deschizătura privirii.
Aşteptam să se termine
ceea ce încă nu începuse:
împunsătura
care va deveni un şir de cercuri concentrice
când cade în lac
săgeata de aur a pietrei.

 

3.

 

 

Pe marginea singurătății jupuite
se joacă totul
aşa cum ne jucam ții minte
când încă o umpleam cu ce nu exista.

Cuvintele s–au înroşit
pe–un vârf ascuțit de limbă străină
chemându–te
au rămas în balans dimineața şi seara
înainte de culcare.
Cât se mai pot suporta într–o rană
veche noile aşteptări e întrebarea
roade arsura ei ca în sfeşnic
mereu întrebările fără răspuns.

 

 

4.

 

 

Ți–ai închipuit că închizi ziua
ca pe o uşă. Te uiți: pe prag nu sunt urme.
Murmuri: ştiu
pe–aici au trecut toți ai mei
chiar dacă acum nu se mai vede. În treacăt
unii au rămas atârnați în fotografii: stau în ele
ca nişte fructe ale hârtiei.
Te miri şi te temi să nu îi scuture vântul
să nu le vină cheful să plece
să intre în calendare ca sfinții.
Însă îți spui că şi din râul care i–a dus
a mai rămas doar o pată.
Ultima care–a trecut pe acolo
a fost umbra ta.

 

5.

 

 

Iar se rostogoleşte toamna
ca şi capetele voivozilor osândiți
în imaginația unor elevi străvezii.
Aduni nucile care te caută cu bufnete seci.
Sub coajă
se vede mâna Lui: cum a ştiut să împartă
lumea din ele în patru. Nu mai e nimic de făcut
de şters de adăugat. Totul e desăvârşire. Echitate
de judecător ceresc.
O singură întrebare totuşi rămâne:
din care sâmbure
va înmuguri viitorul?

 

 

6.

 

 

Îmi place aici văd aerul cum mişcă
fâşiile de vânt albe ca bandajele pe creştetele
celor încoronați cu spini.
Mă duce cu el
vântul nu piciorul cum zic
el se mişcă numai în închipuire
nu–i nimic
oricum se roteşte pământul
sapă o groapă
ca o fântână
uite că acolo în fundul grădinii
iese la suprafață
toată durerea
piciorului într–o mare învălmăşeală
de lucruri. Dar
încă văd aerul zic se uscă odată cu ierburile
ca privirile unui şcolar uimit în fața unui radical
care nu–i foloseşte la nimic.

 

 

7.

 

 

Toamna răsuflă cu foşnet prin lucruri.
Tremură nopți scorojite. Locul e gol. Aerul
l–a părăsit. Mâna pătrunde în el
ca teama unui trecător într–o mlaştină.
Doar încercare–i lumina galbenă
un clopoțel la gâtul unui lepros
care–şi anunță venirea. Tu ştii:
dincolo e o oprire doar pentru văzători.
Dar ochii tăi sunt umpluți cu resturi
de imagini din care rămân
petele de ulei
ale înfrângerii.

 

 

8.

 

 

Stau agățați cu un fir
de perete în lumina lălâie
par nişte păianjeni pe pânză sau flori de mac
în reproduceri ieftine.
Sunt printre ei o formă mai mică
imobilizată pentru a nu se mai şterge.
Pe cei din spate
după calculele fotografului
imaginea îi va pierde mai repede. Îi va îngălbeni viața.
(Aici în momentul declanşării
el e destinul).
Ce caut alături de umbrele lor
care cuprind cu priviri hipnotizate
fotograful şi aparatul?
Acum nu mai am siguranța că sunt chiar eu
începe să se clatine până şi amintirea
e o apă de râu în care nu pot să înot
încă o dată.