…și m-am născut
și am simțit imediat că viața
și moartea sunt supralicitate
și aș fi vrut să mă-ntorc
și să plutesc la infinit
și fără griji, dar prea târzie
și prea prostească a fost revolta mea
și doctorul domn’ nae m-a plesnit
și mi-a zis plângi și-o să fie bine
și eu n-am știut ce să fac
și am plâns și încă
și astăzi mai plâng…

 

 

…și am intrat în lume
și m-am întrebat ce sunt
și ce rost am, și am visat,
și am sperat, și totul exista
și lucra pentru mine,
și vieții îi spuneam tu
și o țineam de mână…

 

 

…și veselul domn’ nae m-a îndrumat
și am înțeles că viața te joacă de pe o palmă pe alta
și că nu există leac pentru asta, există nenorociri
și bucurii, dar nimic nu contează
și nici nu va conta vreodată, așa mi-a zis domn’ nae
și eu am început atunci, cu un efort imens al minții
și al trupului, să caut răspunsuri…

 

 

…și filosofam în neștire
și totul se încâlcea tot mai tare,
și totul devenea mai neclar, iar domn’ nae venea
și îmi spunea că nimic nu contează
și nu va conta…

 

 

…și după moarte ce e? l-am întrebat
și așteptam cu-nfrigurare să-mi spună ceva
și să mă scoată din beznă, dar domn’ nae zâmbea
și tăcea, iar zâmbetul său exact
și totuși elegant și discret era atât de misterios
și de blând, încât nu se putea ca domn’ nae să nu știe ceva…

 

 

…și m-am îndrăgostit
și m-am îndrăgostit și am simțit că viața
și moartea nu pot fi așa, doar niște fișe de dispensar
și că, prin urmare, domn’ nae se-nșală…

 

 

…și am fost pe lună
și am fost pe lună și am cules nuci
și nucile erau vii și cântau îngerește
și una mi-a sărit în buzunarul cămășii
și eu m-am simțit fericit
și din buzunar se auzea nuca
și luna cădea cădea peste ea
și eram catastrofa care urma s-o strivească
și aveam să mă las ca un sân peste ea
ca un sân greu de femeie lăuză
și aveam să ne înecăm în lapte cu nuci
și dimineața leșurile noastre aveau să
plutească albe pe cerul negru ca smoala…

 

 

…și m-am tot întrebat cum de ceva absolut, definitiv
și perfect poate deveni mărginit, provizoriu,
și strâmb, cum de mintea poate cădea
și adormi într-o ceață atât de înșelătoare…

 

 

…și am fost pe lună
și am fost pe lună și am cules nuci
și luna părea să fie de partea mea
și cădea, cădea peste ea…

 

 

…și am pășit de atunci ceva mai apăsat
și mai puțin optimist
și am încercat să mă închid
și să mă apăr, doar că domn’ nae, blând
și iar zâmbitor, mi-a spus că dragostea
și moartea sunt mereu împreună
și să nu fug de dragoste niciodată, că să fugi
și să scapi de moarte chiar nu se poate…

 

 

…și iar m-am îndrăgostit
și am știut de data asta că
și moartea trebuie să fie cu noi
și m-am luminat și am plâns…

 

 

…și am încercat să nu mă mai gândesc la prostii
și la lucruri prea mari pentru un biet animal, fie el
și social, dar mintea e un drac, se zbate
și urlă în țeastă ca într-o cușcă
și nu te lasă, te seacă cu îndoieli
și întrebări, cu remușcări
și ambiții, așa că n-am putut fi chiar înțelept
și zâmbitor ca modestul domn’ nae…

 

 

…și anii au trecut
și viața nu mi-a spus mai mult decât spune
și am căutat să mă mulțumesc cu mai puțin
și să nu mai arăt cu atâta indecentă
și stupidă nerăbdare că în mine trăiește
o herghelie de cai neîmblânziți…

 

 

…și călcam pe caldarâm
și îmi spuneam uite, mergi!
și asta era bine, și eram viu,
și eram mulțumit,
și simțeam caldarâmul tare
și sincer sub ghete
și nu mă întrebam nimic serios
și obositor, mergeam pur
și simplu, îmi spuneam mergi
și nu te mai lamenta!
și așa o liniște dulce mă legăna
și mă făcea transparent
și moale ca gelatina
și zău că înțelegeam
și admiram pacea profundă
și zâmbetul atât de exact
și totuși discret
și elegant al cadavrului chircit
și împuțit al sărmanului domn’ nae…