Tace împreună cu tine

nu blestema demonul
când apa se transformă în piatră
gândește-te la atotputernicia ei fără limite
la magia degajată prin secole
la armatele de umbre care-o însoțesc zilnic
și la urmele tălpilor care povestesc
despre lumina adăpostită de întuneric
și nu uita că tace împreună cu tine
când tristețea curge lichidă pe pagina ta

Abia acum

în fiecare dimineață bei singurătate
dintr-o ceașcă mare de cafea
azi
în zațul rămas
ai descifrat că poți gusta ambrozia
din potirul încrustat cu rubine atins de zei
și uitat pe o cometă gata să înflorească
abia acum
inima ta a reușit să-mi descifreze numele
în trilurile ciocârliei orbite de soare

Își numără nodurile

de atâta tăcere
cenușa foșnește mai puternic decât vântul
prin melodioasele trestii
râsul flăcărilor îți despică inima
ca lama unui cuțit
când sufletul tău își numără nodurile
în care ți-ai rupt dinții
în încercarea de-a elibera strigătele
și nici o haină nu mai îndrăznește
să-ți etaleze umbrele sângelui

Privești

dinspre tine strălucește absența
fără a vindeca
nici roua n-o întrece
sub emoția primelor raze
numai iarba a învățat
cum să-și catifeleze pielea cu praful ei
fără a-i răni liniștea
cu trupul tremurând de curiozitate
privești moartea în ochi
ca pe-o oglindă ce nu ți se deschide

În inima ta

falduri de ceață dansează haotic
ca șoselele ce ies buimăcite din nopți
vorbele tale nu se mai rostogolesc din fereastră
spărgându-se în mii de lumini
lumânări sfârâie amenințător
încovoiat cum ai duce în spate toate păcatele lumii
planezi ușor încercând să îmblânzești răul
și înveți de la flori cum să te stingi în liniște
când în inima ta se sufocă greierii

Când ieși din vis

(lui Ion Cristofor,
la aniversarea noastră de 15 ani împreună)

umbra sfioasă îți șoptește cum să atingi secretele
dar nici o clepsidră nu-ți spune
cât mai aștepți până vei întâlni timpul tău
nici un pescăruș nu deschide nasturii ploii
peste arșița cumplită din tine
iar locul unde te poți ascunde de gânduri
știi bine că n-a fost încă inventat
când ieși din vis apa ți se preface în pietre
miracole încetează să călărească valurile
întunericul cade brusc peste tine în plin soare
iar sub cuvinte cresc rapid picioare de miriapod
acum stai în genunchi în fața ta
și afli că numai rugăciunea mută urcă la cer
spre a nu fi auzită
că Dumnezeu când promite să coboare pe pământ
nu vede scara
atunci lepezi haina peticită a credinței
și intri în uluitorul dans al fluturilor
întemnițat în furtunile de nisip ca într-un chihlimbar

Dacă vrei să ignori rănile

demonii au ars toate casele de peste drum
și-acum dansează în jurul tău
tu îți spui
când te părăsește curajul ignoră-l
nu coborî pe lumina albastră
în inima ta întunecată
nu chema ajutoare când distanțele își fac de cap
vocea blândă a râului îți șoptește
adâncește-te în carnea ta
ca picăturile de ploaie în pământ
și caută în scrum unde-ți vei reîntâlni cuvintele
și ia aminte la forța lor
inima scrie
dacă vrei să ignori rănile
cultivă iubirea și pe seceta cea mai cruntă

Promite să îți dezvăluie

pașii tăi înghesuie regrete pe pietrele impasibile
când locurile din inimă sunt limitate de clopote
ce citesc cu voci ascuțite ultimele facturi
și pe zvâcnetul fluturilor
poți vedea acum eclipse ce rumenesc frica
ca o călugăriță smerită cu lacrimi în ochi
te îmbrățișează bezna
când promite să-ți dezvăluie câte un înger
în fiecare spin

Planează pe pervaz

cu secera lunii
nebunii somnambuli din oraș
decapitează poeții în parc
ridicând în aer cuvinte însângerate
fluturii speriați
pictorii din ceruri
asistă la vernisajul ultimului venit
însoțiți de iubirile lor profunde
pentru picturalii divinii ciorchini
sub privirile pofticioase ale motanului
leneș întins pe fotoliu
sângele tău pune umbre melancolice
peste canarii din colivie
deasupra stejarului din fața ferestrei
o mână nevăzută
scutură somnul dintr-un cearșaf
surprins
planează pe pervaz un poem
ce-ți va clădi în palmă castelul fermecat

Totul se dizolvă

ți se încurcă picioarele
printre ridurile căzute pe jos
zilele își pierd rând pe rând numele
singura legătură ce le lipește de-al tău
ca pe un scai agățat din întâmplare
cuvintele te șfichiuiesc
mai rău decât un mănunchi de urzici
iar în jur totul se dizolvă în zero
e vremea unui seceriș
când sufletul migrează în vitralii
lăsându-te ca pe un arbore stors
până la ultimul strop de lumină