Unui cititor (și comentator) de cursă lungă al romanului contemporan, așa cum sînt eu, depresia și sațietatea îi apar cînd întîlnește, iar asta se întîmplă destul de frecvent, ciorchini de scriitori docți și superficiali, eventual bine antrenați logic și gramatical în cursurile, nu neapărat inutile, de creative writing. Sau care fac, uneori fără să mai conștientizeze, cu ochiul criticii (piaristice), comunităților de „gîndire” corectă, publicului docil și sedat ș.a.m.d. Ne predăm, cu toții, prozatori și cititori, modelor, școlilor de gîndire dogmatică, neosuperstițiilor acceptate/impuse în mediul academic și cultural. Continuăm cu toate acestea, ca și cum n-am avea o parte din vină, să denunțăm gustul de cenușă care ne agresează papilele, banii aruncați pe cărămizi – o, moda bolțarilor narativi! – inutile, pe cărți ideologizate pînă la obscenitate ori pe vehicule ambalate atent, cît să-i aducă autorului, pe creștet, mîngîierea conformismului formolizant.
Te-ai putea atunci replia citind și re-citind clasici (dar care dintre ei sînt cu adevărat clasici?) sau alegînd romane moderne ce-și păstrează intacte aura, defazarea și insolența. Te poți delecta, subversiv, descoperindu-ți, pur și simplu, contemporanii care experimentează & nu dau două cărți la fel, împingînd cu degetul cunoașterea epică doi milimetri mai departe. Există o piață de carte cinică și prosperă în Occident, există cumetriile și „bisericuțele” inconturnabile din cîmpul nostru literar; și pe sub ele, și pe deasupra lor, sau traversîndu-le cu indiferență, fără a se contamina, există întotdeauna cîțiva, nu mulți scriitori, care „mișcă” și ambiționează să pună în circulație aparate romanești performante.
Printre the happy few – iar lista mea este, vedeți, ecumenică: Raluca Nagy și Florin Chirculescu, Simona Popescu și Stelian Muller, bunăoară – îl enumăr, mai nou, mai exact după ce l-am descoperit în acest februarie primăvăratic, și pe Péter Demény, cu al său Vârtej în reluare, romanul tradus atît de expresiv și nuanțat din maghiară de Kocsis Francisko. Cartea a apărut, în 2023, în București, la editura Curtea Veche – ediția maghiară, în 2006, la Koinónia –, după ce, în 2020, tot Curtea Veche i-a publicat Splendidul mistreț.
Romanul are 232 de pagini & densitatea unui meteorit metalic, încît e dificil să extragi, așa cum se procedează în cronicile din reviste, un citat exemplar, fără să pierzi armonia întregului. Scriind, continuînd să scriu la articolul acesta, simt nevoia să-mi revăd notițele, să recitesc pasaje din carte, dar – vai! – odată imersat în jeleul textual, nu-mi pot opri tentația de a o citi, încă o dată, integral. De la prima frază, Péter Demény inventează o muzică narativă, kunderian, teme și variațiuni. Enumerația și repetiția sînt tehnici savuroase în această confesiune/autoficțiune care te ține cu sufletul la gură. Și asta e formidabil, un text monolitic, confesiv, cu fraze ample și întortocheate, un text despre – în cele din urmă – toxicitatea unui anumit spațiu domestic, mizerabilist, crunt-ardelenesc te face să nu-l mai lași, odată început, din mînă, la fel ca un roman postmodern picaresc.
„Vârtejul” cuprinde, mereu „în reluare”, biografeme revelatorii pentru devenirea personajului Imre (sau, pentru contrast, a fratelui său alcoolic, Andris). Vortexul captează sursele răului în dispersie din întregul areal psihic, geografic, etnolingvistic, istoric scanat în roman. Fraza scormonește, necontenit și fără anestezie, țesutul moral al personajului Imre (sau Imi, Imișor), investighează realitatea și întîmplările care au dus la divorțul acestuia de benigna, angelica Maria și la decesul fostei soții, care pare – și pesemne că asta și este – o sinucidere: neiubită, mințită, va sări în fața unei mașini la intrarea pe podul Calvaria.
Imre este, într-un fel, produsul tipic acelui mediu familial toxic, al cărui pattern îl recunosc în anii ceaușismului tîrziu, ani dominați de alcoolism, de penurie alimentară, de întreruperea electricității, de discursul televiziunii-stat, de violență domestică necenzurată și de mizeria mentală în care securismul îi ținea captvi pe adulți; de atîtea altele care sînt, poate, ininteligibile pentru cei născuți după 1990. Pentru cititorii români mai în vîrstă însă este, firește, recognoscibilă din plin lumea comunismului în Vârtej în reluare; pentru ei – în lumina unei false nostalgii – anecdote și personaje secundare sau episodice sînt (re)aduse la viață (pensionari, vecini de bloc, muncitorime etilistă, cadre didactice, școlari etc). Hiperrealist, răul îți urcă pe sub epidermă cînd citești despre omul nou din Clujul (dar ar putea fi orice oraș din „lagărul socialist”) comunizat. Exotică rămîne numai identitatea clamată cu donquijotism de către Imre, maghiarul din Mănăștur (popularul cartier clujean): copilul Imre citește și scrie perfect românește, fiind îndrăgostit de literatura română, nu se sfiește să-și asume asta în sanctuarul familial unde li se reproșează românilor cam totul și unde, de exemplu, intrarea lui Horthy pe un cal alb în Cluj dăinuie în memorie, chiar dacă-i o amintire falsă, sau în care un meci al naționalei Ungariei contra URSS-ului provoacă o emoție mai mare decît dacă ai fi participat la bătălia de la Mohács.
Dacă tema centrală a cărții este răul, infernul din tine care corupe/otrăvește/distruge orice (nouă) relație sau eșecul reiterat la oricare etapă a autodefinirii, a maturizării în Clujul/Transilvania/România anilor 1980-2000, romanul lui Péter Demény este salvat de un umor negru colosal, de o autoironie devastatoare, de – sub masca civilității mieroase – o insolență absolut remarcabilă. Scriitorul pare emulul unor Thomas Bernhard & Bohumil Hrabal & Ștefan Bănulescu, găsind la tot pasul, de-a lungul frazei enorme & rafinat meșteșugite, nu doar derizoriul și macabrul exsitențiale, nu doar stîlpii totemici ai eșecului, ci și ciupercile halucinogene ale autoderiziunii, ale iubirii mediocre și ridicole (amantlîcul redacțional al lui Imre cu planturoasa Pistația, avortul acesteia & reîndrăgostirea devin scenariul unei comedii nefilmate de Woody Allen). E, tot așa, de un comic enorm răfuiala lui Imre cu sine, cu propria lașitate, dar și cu lașitatea mamei (păpușă automată provenită dintr-o familie odinioară bogată, fără chef să depună cel mai mic efort pentru a-și proteja copiii ori pentru a-și păstra soțul), a tatălui (figură enormă, agresivă, dipsomană), cu lașitatea și meschinăria bunicilor, străbunicilor. Comică e privirea care se învîrte peste mormane de vase murdare, peste mîncăruri nereușite, peste atitudini, peste clișee ce și-au consumat, în timp, potențialul violent, dar care acum te – paradoxal – înseninează. Autorul împrumută personajului principal propria-i identitate de filolog, de membru al mai multor redacții, de scriitor cu simț critic și cu o anumită scară a valorilor, de o luciditate caragialian-hrabaliană, iar asta e o sursă binevenită, inepuizabilă de haz. Pe de altă parte, lista enormă a gafelor, delictelor, bătăilor repetate continuu în orizontul acesta familial pauperizat, toxic, lista mîncărurilor terne, a bucuriilor mărunte ce nu pot fi furate (fotbalul, copii români și maghiari laolaltă, pe maidane), lista locurilor pe unde te poți plimba sau tolăni cu iubita – sărac lipit fiind – pe străzile și coclaurii Clujului, totul atestă vîna sardonică a prozatorului. Noi rîdem, citind și recitind autodelațiunea unui Imre scăpat sau aproape evadat din infernul tribului, din chingile acestor legături de sînge care au lăsat traume, noi rîdem privind – ca la cinema – anatomia unei familii din România comunistă. Rîdem, ca să ne întristăm la final: am fi putut scrie – cu mai puțin talent – aceeași carte, definitorie pentru o lume, pentru o istorie, pentru o generație. Cartea spațiului domestic acid și distrugător.
Da, Vârtej în reluare este (și) o carte a eliberării, a dragostei așa cum se arată ea adesea în realitate (o suită de gafe, de gesturi calculat-cabotine, iar nu de întîmplări angelice). Un roman maghiar, românesc și mitteleuropean. Cantabil, memorabil, în întregime citabil – pentru că Péter Demény este printre puținii romanicieri capabili să sesizeze și mai apoi să înregistreze, pe coala velină, muzica textului, zgomotul de fond (hiperrealist) al îngrozitoarei comedii umane.