Consiliul
Județean Cluj
Cărți în oglinda spartă a actualității

Întâmplarea a făcut ca să citesc recent, una după alta, două cărți de proză total diferite: Pizdos de Alexandru Vakulovski și Hoții de frumusețe de Pascal Bruckner. Am scris despre fiecare, separat, scurte recenzii. Deși nu au în comun nimic altceva în afară de faptul că amândouă sunt texte în proză, alcătuite din cuvinte și fraze, prăpastia stilistică, tematică și lingvistică dintre ele mă animă a le compara, a le evalua împreună. Sunt prilejuri de reflecție la care invită cele două lecturi. Dificultatea tratării împreună a celor două cărți crește considerabil, cu atât mai mult cu cât cartea scriitorului francez e o traducere. Dar trebuie remarcat din capul locului că traducerea lui Claudiu Constantinescu e una de mare suplețe, în stare să redea plasticitatea limbajului de subtil stilist a lui Pascal Bruckner. Cititorul versat (care mă consider) poate sări peste bariere formale de acest fel, prea canonice. Pentru a investiga miezul problemei, distinct comparativ, ce le desparte, dar le și unește în aceeași axiologie eclatantă a experimentului. De la semnificant la semnificat. De la ambalajul exterior la fondul interior. Două extreme ale scrisului actual, puse împreună prin hazard.
Ambele cărți au apărut la edituri prestigioase: Polirom și Trei. Ambele sunt în trend ca scriitură și problematică. Ambele cărți se vor și se subintitulează romane. Despre cât de discutabilă este azi, ca structură narativă, specia trecută prin inimaginabile metamorfoze, nu e cazul să vorbim aici. Clasic, avangardist, postmodernist sau distopic, tot în categoria romanului sunt repartizate scrierile în proză ce depășesc dimensiunile unei nuvele sau povestiri. Canonul s-a lăbărțat, a devenit lax în prolificitatea lui. Așa că Alexandru Vakulovski își afișează triumfalist spiritul iconoclast, ruperea de trecutul prozei eșuate în fraze desuete, calofile, printr-un limbaj exploziv, deșănțat, vulgar, ștrengăresc, golănesc, comicăresc. Noua șăgălnicie? Dacă n-ar fi veche de când lumea… Noutatea însă constă în faptul că limbajul licențios, de la periferie, trece în centrul degustărilor elitiste. Numit „pornografic”, „romanul” lui Alexandru Vakulovski se compune din secvențe înseriate ca jurnal studențesc, scris fără constrângeri estetice sau chiar fără estetică, ci așa cum îi vine omului la gură, așa cum vorbesc șmecherii pe stradă sau în cluburi. Scrise alert și fantezist, cu observații și notații de prozator înzestrat, secvențele par proze scurte asamblate la repezeală pentru a spori numărul de pagini. Desigur, stilul năvalnic-pitoresc le unește și le împletește succesiv, chiar dacă unele personaje cu nume neaoșe apar doar episodic. Rețeta Salinger e extrapolată și turată la viteză maximă, turnată în pigmentat argou studențesc. Pigmentat e un fel de a spune. Limbajul licențios, derivatele „letopizdeț” sau „pizdeț” împodobesc sporovăiala nesfârșită, excentrică a unui narator-personaj implicat în viața studențească din Clujul universitar din anii desprinderii de totalitarismul ceaușist, când libertățile au năvălit peste noi de-a valma. Vakulovski a prins momentul oportun. Cartea aceasta e un exemplu, o extremă, un efect, un „produs” literar imposibil de realizat înainte de decembrie 1989. Dacă-i liber la miștocăreală și grosolănii, să scoatem din noi tot ce putem. Cam ăsta e punctul de vedere al autorului. Crezul său literar. Așa se motivează, dar nu se absolvă de păcate, opul basarabeanului nedus la biserică. Chiar își pune întrebarea, la un moment dat, când vrea să se ia în serios: „biserici din înjurături vrei să faci tu?” Apostolii sunt canibali pentru că „mănâncă din trupul lui Iisus”. Gașca de prieteni e descrisă succint: „Tinerii din Republica Moldova sunt narcomani, iar fetele curve.” Ei petrec în barurile de pe strada Piezișă din Hasdeu și blasfemiază „podul de flori” de pe Prut. Sentimentalismele răsuflate sunt alungate, respinse, nostalgiile nu au ce căuta în cascada demolărilor.
Căminul XVI din Hasdeu e Olimpul parodiat, cu portar și administratoare, ambii luați în bășcălie de studenții ce consumă frecvent „hașiș amestecat cu tutun”, iar când apa de la robinet e galbenă se dezintoxică bând vodcă. Naratorul e însuși autorul, apelat Yo, un tânăr din Moldova de peste Prut ajuns în România prin transfer la „facultă”, dispus să dea cu tifla în rânduielile găsite, oferite generos spre folosință și integrare într-o societate cu pretenții la normalitate. Ți-ai găsit! Cât în glumă, cât în serios, el scrie în răspăr despre orice și oricine. Ce e România pentru el? „O babă ramolită care cică vrea să se dea la Europa și la NATO”. Înțelegem de aici că este vorba, ca timp al celor consemnate „în bătaia săgeții”, de anii dinainte de 2024, când România a intrat în NATO. Seria acestor notițe datează de prin 2002, când Vakulovski era pe val (mare și vijelios val), ceea ce înseamnă că editura Polirom, prin publicarea cărții în 2023, la douăzeci de ani după furtuna lui într-un lighean minuscul, încearcă să impună un succes intrat în uitare. Mai mult chiar, se adeverește că tipologia acestui gen de scriere merge spre consum imediat (crezul autorului), apoi intră în paragină sau în zona experimentului ratat, abandonat. De aici structura de unicat a scriiturii. Un drum înfundat, desigur, căci până unde se mai poate înainta în scatologia limbajului?
Studenția e vârsta tuturor avânturilor, îndrăznelilor și experimentelor, se înțelege. Vakulovski e îndrăzneț și experimentează furtunos. Tocmai de aceea, scrisul lui a produs un șoc. Mare, fabulos, cât un foc de paie. E drept, prea repede luat în serios și considerat valoros de unii. Extravaganțe studențești au mai fost consemnate. În perioada studenției, Marin Sorescu scria parodii drăgălașe despre poeții prea bine betonați în statistici roase de molii. Ele circulau printre colegi înainte de a fi adunate în volumul Singur printre poeți. Romulus Guga a încercat o evocare a studenției sale clujene în Adio, Arizona. Radu Ulmeanu și-a povestit năzbâtiile din studenție în prima parte a romanului său Siberii. Iată câteva exemple de scrieri decente despre studenție și boema ei. Despre o coardă prea mult întinsă este vorba la vijeliosul Vakulovski. El nici nu e prea mult vinovat dacă trecem peste faptul că face reclamă drogurilor. Scrierea lui e amuzantă, are virtuți reale de prozator înzestrat, evifență imposibil de tăgăduit. Dacă opul lui ar circula ca un samizdat nepolitizat, ca foaie sau foi volante printre studenți, prieteni, admiratori de gimnastică textuală ar mai merge, dar ca Poliromul să facă din cartea sa un vârf, un bestseller înscris în seria Top 10+, mi se pare cam mult. Și Povestea poveștilor a lui Creangă e cunoscută sau trecută pe sub mână, cititorul se amuză, dar nu este un bestseller de prim raft, ci doar o glumă șugubeață pentru bonvivanți, la care călugărițele întorc capul, desigur. De ce „romanul” lui Vakulovki trebuie ținut în brațe de intelectuali cu gusturi subțiri? Ăsta-i trendul care să marcheze o criză care ne îndreaptă spre o nouă direcție? Un divertisment pornografic pentru perverși?
Dacă ăsta-i trendul, prefer să mă refugiez în frazele vaporoase din literatura francezului Pascal Bruckner, autor stilat, care investighează în alt fel criza societății europene de azi, căzută în degradare accentuată, în psihoze halucinante. Pentru că tot despre un fel de perversitate este vorba, dar nu a limbajului. Hoții de frumusețe este un roman cult, oniric, edificat pe scheletul clasicizat al unui thriller cu priză la cititorul de romane. Din atmosfera cețoasă indusă prin elevate armonizări cu epicul răzbate trama artificial țesută, e drept, dar admirabil dezvoltată a ostracizaților agresați… de frumusețea umană. Sună cam abstract și neclar, dar Bruckner dă dimensiune epică acestei trăsnite idei, care face parte din patologia receptării frumosului natural. Cum? Altfel decât normal. De fapt e o răbufnire psihotică împotriva „nedreptăților” acumulate în timp prin repartizarea arbitrară a frumuseții corpului uman. Umaniștii renascentiști elogiau omul vitruvian al lui Leonardo, perfecțiunea, frumusețea trupului uman. Actualitatea atinsă de psihoză a ajuns să-l deteste. Ba chiar să-l mutileze, ne sugerează Bruckner cinic privind din perspectiva unei traume generalizate psihotic, preluată de niște manipulanți perverși și pusă în aplicare pe cale carcerală. Pe scurt, frumusețea femeilor sau a bărbaților e văzută ca ofensatoare și trebuie aspru pedepsită. Desigur, numai niște nebuni puteau să facă așa ceva și cum lumea de azi e plină de nebuni nu e de mirare că se poate pune așa ceva la cale, mai ales când e vorba despre un roman de ficțiune. Cei trei fanatici trec la acțiune și cruntă răzbunare pe frumoasele ce insultă pe cei urâți și le aplică schingiuiri pe măsură. Sunt imagini dintr-un film horror incredibil, plin de oroare, zonă predilectă pentru Bruckner. Problema delicată pusă de autor are în vedere psihologia individului traumatic, supradimensionată, turnată în fibrele unei narațiuni fictive, explicitată exclusiv simbolic în cadrul științei afectivității. Romanul poate fi citit și ca o parabolă a răzbunării autorului pe orice femeie frumoasă care se răsfață în fața privitorului cu mișcări lascive și gesturi senzuale, promițătoare de extaz, dar nu poate fi cucerită. În acest context, e de înțeles de ce femeile islamice sunt acoperite în întregime.
Cele două cărți luate în discuție fac parte dintr-un sistem de valori răsturnat: estetic și etic. Sunt ecouri surdinizate dintr-o îndepărtată și revolută „estetică a urâtului” șablonizată la nivel mondial. De la mutilări de limbaj, la mutilări spirituale cu puncte de plecare în eseistica lui Albert Camus și în romanul lui Graham Greene Un caz de mutilare, în mare vogă în secolul trecut. Bruckner se abandonează genului noir cu iluzia că dă glas unui exces de afectivitate maladivă. Frumusețea epatantă, sfidătoare și orgolioasă rănește, pune în inferioritate pe oricine. Bărbatul respins de o femeie frumoasă trăiește o dramă existențială majoră. Pe aceasta o analizează și o convertește în sistem operațional represiv romancierul francez. Drama celui ofensat poate duce la crimă sau la torturarea tuturor femeilor frumoase, vinovate că sunt frumoase și pot oricând cuceri și răni sufletele unor bărbați sensibili. Celor trei satrapi puși să schingiuiască frumoasele li se compun biografii adecvate spre a li se motiva ferocitatea. Cuplul de călăi e format din Jérôme Steiner și Francesca, soția lui. Ei au ca servitor bun la toate pe hâdul Raymond, dispus să pună în aplicare poruncile stăpânilor. Ferma din Alpi unde ei viețuiesc e transformată în instituție de tortură. Acolo ajung, într-o noapte de iarnă, pe viscol, Benjamin și Hélène, un cuplu de tineri frumoși, îndrăgostiți și nesăbuiți. Ei sunt capturați de torționari și supuși schingiuirilor ca mulți alții. În urma unor tranzacții cu șeful, Benjamin scapă și povestește totul (roman-confesiune) doctoriței Mathilde de la Hôtel-Dieu din Paris. Aversiunea împotriva frumuseții este mărturisită în amănunt de șeful Jérôme: „Orice îmbrățișare de îndrăgostiți, orice râs de fată mă răneau ca o insultă personală”. Francesca e „îngerul diabolic” în stare să trateze cu mare cruzime pe orice bărbat. Psihologia personajelor, viciile lor, sadismul lor, ura congenitală a scălâmbului Raymond sticlesc sinistru în atmosfera întunecată a acțiunii, condusă cu dibăcie de romancier spre dezvăluiri scandaloase. O adevărată dezbatere de tip eseistic are loc pe tema patologiei frumosului, împletită din fraze ca acestea: „… frumusețe nu e o promisiune a fericirii, ci o certitudine a dezastrului. Făpturile frumoase, bărbați sau femei, sunt niște zei coborâți printre noi ca să ne sfideze cu perfecțiunea lor.” Ferma-temniță e descrisă de șef ca un „mausoleu de sub munte, unde îngropăm frumusețea așa cum îngropăm deșeurile radioactive”. Misogin sau adorator al femeii, autorul romanului, scriitor de o luciditate frapantă, pune în gura Franciscăi această constatare cinică, tocmai pentru a-i sublinia puterea de penetrare asupra realității relațiilor: „Fizicul femeii e o mașină de război pentru distrugerea bărbaților”. Instinctul procreării nu este asociat cuvântului „dragoste”, ci exclusiv luptei dintre sexe, dintre frumusețe și urâțenie.
Tehnica mise en abyme folosită în Hoții de frumusețe dezvoltă progresiv, prin lunga poveste a lui Benjamin, iluminări ocultate în fibra realistă a narațiunii, cu repercusiuni frisonante în planul cunoașterii adevărurilor tainice ale vieții. Adevăruri ascunse, păstrate în subconștient. Acțiunea-cadru rezonează și empatizează cu experiențele delirante ale naratorului-personaj, căzut în depresie și autoanaliză. Tabloul de ansamblu oferit cititorului vorbește pe ocolite despre „tentațiile tinereții eterne” într-un limbaj de o limpezime logică impresionantă. Pascal Bruckner cucerește prin sondarea necruțătoare în psihismul și erotismul „omului recent” angoasat, aflat nu în centrul lumii ca în Renaștere, ci în centrul incertitudinilor și al bulversărilor universale. Recursul la canonul clasic e superfluu și neproductiv în cadrul scrierilor romanești de azi. Oglinda stendhaliană purtată de-a lungul unui drum s-a spart și din cioburile rămase se recompune o realitate confuză, psihotică, violentă, reflex al unei crize profunde. O criză a limbajului și a frustrărilor de tot felul, devenite doctrine desprinse din „noua dezordine amoroasă”, semnalată de Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut într-un celebru eseu.