Consiliul
Județean Cluj
Autodenunțuri și precizări. Scene din filmul precarității. Ágnes Kali

Cum să încadrez, oare, textul pe care tocmai îl încep? E pentru rubrica de carte străină sau pentru cronica de carte românească? Încerc să fixez, de la bun început, statutul diferit al poetului provenit dintr-o minoritate etnică/lingvistică. Istoria literaturii noastre îl ocolește de fiecare dată, chiar dacă, uneori, poezia minorităților ne fertilizează propriul discurs liric: să ne gîndim la influența antologiei Vînt potrivit pînă la tare a tinerilor poeți germani din România anilor ’70-’80 asupra optzeciștilor români; sau cum în anii ’90 ai secolului trecut lirica maghiarului clujean Orbán János Dénes a sedus tinerii poeți români din Transilvania și i-a stimulat.
Nu știu cît/cum îi influențează pe junii români volumul-cult liniște, pace, perversiuni, heppiend: tineri poeți maghiari din Transilvania (Max Blecher, 2016), dar pot depune mărturie că a produs un interes instant și a devenit cunoscut grație efectului (mai nou gustat) de exotic al vecinătății. Antologia îngrijită de Ștefan Baghiu a fost tradusă de unul din excelenții poeți de azi, Andrei Dósa, „un amfibian cu sînge cald care umblă liber printre cele două lumi, maghiară și română” – cum îl numește, în prefață, János Szántai. Dósa consideră că „o literatură scrisă de o minoritate, într-o limbă minoră” „se reinventează mereu ținînd cont de posibilitățile limbajului, mizează pe liniile de fugă ale acestuia. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care literatura maghiară e greu de tradus. Mai ales poezia, unde dorința de a agresa limbajul de zi cu zi e și mai accentuată. Iar limba maghiară, datorită flexibilității ei, permite multe forme de violență și frumusețe”, scrie Dósa în cuvîntul traducătorului, identificînd mărcile noii poezii maghiare transilvănene: „unii […] mizează pe adaptarea unei oralități și directeți specifice poeziei slam, pe cînd alții mizează pe formele elevate, sapă zidul care desparte epoca vitezei și a versului alb de cea a poeziei clasice. Iar alții își asumă ciuntiri și condiționări, o bruscare în acest sens a limbajului, textele lor dînd impresia că au fost extrase dintr-o lume interioară aglomerată, cu o logică twisted.”
Despre unul dintre cei nouă poeți antologați, de fapt despre cea mai tînără autoare din liniște, pace… voi și scrie mai departe, pentru că același Andrei Dósa a tradus, la editura OMG, în 2023, volumul Trofeu până ieri semnat de Ágnes Kali (n. 1998). O microantologie ce reia două dintre textele incluse în proiectul din 2016, intitulate FRANCEZ și SOULBITCH.
Ágnes Kali metisează, în poemele ei, toate mărcile identificate de Dósa, plus multe altele. Este una din rarele poete care strălucesc deja-n adolescență, apoi la prima tinerețe, exhibînd nonșalant o sensibilitate ultragiată dublată de savoarea imprecației, răutatea autodistructivă și senzația aceea de neajutorare, de plutire pe curenții amenințători ai realului.
O epistolă, ce poate fi scandată pe scena slam, e poemul de deschidere nupatricia: „Vreau să-mi cer iertare de la fata aceea foarte frumoasă și tînără/pe care nu o cunosc, dar am fost crudă cu ea/vreau să-i cer iertare fiindcă am mințit că nu simt nimic.” Poemul ți se adresează, te implică într-un transfer emoțional fără tropi, fără zorzoane, îți inculcă starea de urgență, de amenințare, e – întreg textul – o gradație în crescendo a ororii care, bănuiești deodată, biet cititor, îți va exploda în față la final: „Dacă acum aș sta de vorbă cu nupatricia, i-aș traduce, i-aș explica în realitate/«îi e rău de la ciuperci? Vai, ce drăguț» înseamnă că/«nu-mi aduc aminte cum am ieșit de acolo, am fugit pînă acasă, mi-e foarte greu să fiu acum singură».//«ce bine că ai timp să fii deprimată»/înseamnă/«au plecat deja toți, am rămas doar noi doi, nu am îndrăznit să-l refuz, am zîmbit doar»,/«vînătorii de traume mă fac să borăsc» înseamnă/«m-a prins de păr, era deja prea tîrziu să-l opresc, e vina mea, mă urăsc».”
Patriarhatul, abuzul, violul, degradarea, spaima, precaritatea socială, firescul violenței sînt inserate & comentate & discreditate în poemele lui Ágnes Kali, unde „Totul e întotdeauna doar despre tine” (VĂDUVĂ DE PAIE), chiar și atunci cînd impersonezi hiperrealistic un… cerb despovărat de coarne cu aceeași cruzime autodistructivă (autosacrificială) ca între umani: „vin oameni din toate direcțiile/au curele groase/țintuiesc cerbul la pămînt/îi smucesc în patru labe coarnele/de cîte ori i le smulg cresc la loc/de cîte ori cresc la loc i le smulg/cerbul tace/osul pîrîie/de cîte ori îți dau drumul” (Möebius). Om și animal, pe aceeași bandă a lui Möebius: aici violența stăpînește indiferent, numai ca să ne stimuleze inima obosită. Dragostea însăși e cîntată în poemele lui Ágnes Kali pe un ton kinky și alintat; autoarea provoacă, text după text, acel efect de onestitate care bulversează inimile cuminți; versul amplu mătură totul, ca la beatnici: „despre faptul că cineva de la trei te-a iubit atît de mult/încît a vrut să te sugrume cu lanțul de la bicicletă nu/(deși de cîte ori ai vrut să scrii asta, în variante tot mai nașpa)//despre faptul că ai iubit atît de mult pe cineva de la etajul întîi/încît ai jucat rolul surioarei lui și că mama voastră tocmai moare de cancer nu” (Blocul 105). Dragostea zgîrie și lovește sălbăticită, poemul e o psihodramă domestică din Transilvania de Nord; cruzimea e firească; bărbații, slabi; iubiții, atrăgători și totodată nepotriviți și slabi: „Tristețea scufundă mamele în somn,/tații tocmai coboară în iad într-o frescă ortodoxă” (PARTER). Tații emit (auto)violență, o nestăpînită poftă suicidală. Bunicii și mama sînt, în schimb, mereu alături de eroina poemelor care se autopsihanalizează laborios, fără milă.
AȘA-S DACIILE ASTEA VECHI este un alt text amplu, construit epistolar, dramatizabil, cu o logică internă perfectă, unde strofele și episoadele adolescenței sînt înșirate ca alveolele din cochilia unui nautilus: asemenea organismului primitiv, poeta rămîne totdeauna în exterior, în afara camerelor familiare, oarecum protectoare. Umor negru, durere, acel inimitabil efect de onestitate și cruzimea sînt dozate excelent în AȘA-S DACIILE ASTEA VECHI, unul din poemele majore ale antologiei: „cînd s-a aflat că soțul Mamei s-a spînzurat,/eram la redacție, au sunat-o pe telefonul fix./s-a sinucis, sună-mă dacă e ceva. La identificare,/Mama nu i-a scos soțului ei verigheta de aur de/pe deget, deși Bunica mea i-a spus, în mormînt/n-are nici o valoare, dar aici sus are, ar fi o prostie/să dea cu piciorul la atîția bani. La sfîrșitul lunii,/Bunicul meu ne-a plătit datoria de șase milioane/la întreținere”. Sordidul familial ne stimulează voyeurismul, pîndim la capătul strofei/poemului inevitabilul, catastrofa. Ca în textele cele mai bune de Charles Bukowski sau, la noi, de Khasis, Vlădăreanu, Sociu; Soviany, cînd nu rimează manierist, dimovian. Infernul domestic are autenticitate, pentru că-i repetitiv și se transmite – ca o bijuterie scumpă – de la o generație la alta. Ágnes Kali finisează, subverisv, filmul precarității, promisiunilor anulate, tentativelor de viol, actelor de rebeliune (escape vamaiot etc), pe un sound de blues final: „ai crezut că în sud e ușor să uiți,/dar ceva te trage înapoi în iarna cu pete amniotice,/nimeni nu aude cînd aluneci pe gheață,/osul jugal se rupe, astfel te tîrăști.” (FRANCEZ) Sau, în altă parte, exorbitanta imagine a unui SECOL NETEZIT CU FIERUL, unde sîntem atacați de: „Acești tați dictatori cu fețe de copil,/Aceste priviri zdrobite,/Acest stup căscîndu-se, aceste albine clătinîndu-se/ Acest cap lăsat pe spate, aceste brațe încrucișate/Acest timp trecut, acest singură sînt tot cu tine”.
Volumul se încheie cu un alt text amplu, de factură epistolară, care îi dă și titlul: TROFEU PÎNĂ IERI. E un fel de scrisoare publică, înseriabilă acelor faimoase „Autodenunțuri și precizări” din nuvelistica lui Radu Cosașu. Nu comunism, ci feminism. Dar o scriitură care nu exclude estetica alintării, candorii, cochetăriei – chiar dacă laitmotivul obiectificării ni se aruncă în ochi: „Am decis să nu scriu despre cei care mă urăsc fără temei din cauza voastră./Scriu despre cei care mă iubesc fără temei din cauza voastră, ca pe un obiect frumos/[…]/Problema nu e că am devenit un obiect, ci că/nu știți să vă purtați frumos cu obiectele voastre.” Patriarhatul merită – în poemul acesta – o moarte spectaculoasă, de basm: nu capetele balaurului, ci corpul comun trebuie anihilat/îngropat/sacrificat. Scrie Ágnes Kali: „Pînă ieri am tremurat de frică în timp ce scriam textul ăsta, pentru că nu știam dacă/valorez ceva fără voi,/capetele voastre uriașe de balaur au blocat fără încetare cerul și nu știam dacă/privirea mea e suficient de tăioasă pentru a vedea soarele”. Micile inserturi emoționale, biografiste împiedică vehiculul textual să alunece în slogan. Scriind, Ágnes Kali ne transmite că, dincolo de adevărul biografismului, poemul este și un construct atașant, seducător, deloc inocent. Opera unei poete exemplare pentru generația tinerilor autori maghiari/români de astăzi.