După Mici cutremure (2017) și Miss Houdini (2019), Ligia Keșișian – nu doar poetă, ci și traducătoare, DJ sau curatoare de festivaluri (Balkanik) – publică un al treilea volum de versuri, Anul tigrului de apă, în toamna lui 2023, la Casa de Editură Max Blecher. După ce am citit temperamental-visceralul Miss Houdini, despre care n-am apucat să scriu, și am descoperit cîteva geme risipite de Ligia în revistele de poezie, în ultimul interval temporal (cel care începe, în logica onomastică chinezească, cu „anul tigrului de apă” – adică 2022, dar înghite și timpul scurs de la cartea din 2019 pînă în 2022), am presimțit un volum important și inovator, despre care o să-mi placă să glosez. Mi-amintesc și acum dialogul, absolut memorabil, dintr-un poem (auto)ironic raduandriescian, unde actantul află că e, în zodiacul mîncătorilor de cîini, bou de apă. Bou de apă? întreabă, ca și cum nu ar fi auzit bine, eroul vexat.
Anul tigrului de apă, adică al masculinității războinice, își așează cupola peste cartea autoarei noastre. Ligia Keșișian e atrasă de amintirile cu lumină specială, tandru-violente. Tigritudine nonagresivă, cel puțin în versurile poemului 3: „și m-am gîndit că aș putea să/îmbătrînesc și eu senină, ascunzîndu-mă printre oameni.” (30 aprilie 2020). Sau în montajul trufauldian, epifanic, din poemul 4 al cărții, mică odă a bucuriei: „doi puști cu hainele murdare îndreaptă/un tub lung de carton spre pieptul meu/mîinile sus! – apoi își spun ce bine era să fie/ea mama noastră și le arăt pumnul meu mic/plin de caramele și bomboane lipicioase” (Sărbătoare). Tot în direcția asta, poemul Sărbătoare 2 e o anecdotă superbă, de un umor negru salutar: „Doamne, cîte femei cocoțate pe pervaz/în blocul de vizavi//poate că merită mai mult să-ți riști viața/pentru strălucirea ferestrelor/sau poate că doar vor să se spună despre ele/că au murit desfășurînd sarcini onorabile/decît că n-au mai putut îndura adevărul//că nimeni de fapt nimeni nu are/cu adevărat nevoie de tine.” Dar sub armura cinicului – care-l protejează de acizii metropolei – bate întotdeauna o inimă fragilă & exuberantă sau melancolică. Melancolică, da, în această Izolare forțată: „vom avea vreme să inventăm limbi/noi în care nu se poate șopti/vom avea vreme să renunțăm la schelăria uzată//în favoarea căderilor în gol în suburbiile memoriei”.
Aș putea scrie mult despre Cîntec de adormit copila, un poem-colaj compus din flash-uri care te lovesc în stomac: cruzime față de copii, sugestia unei sinucideri, evocarea istoriei genocidare, sexul regenerator (indiferent oarecum la teroarea istoriei), apoi imaginea dureroasă a tinerei care citește în tren jurnalul lui Mazilescu (cartea unei inimi făcute scrum, zilnic & silnic anesteziate) și amintirea unei cățele („n-ai cum s-o uiți/n-ai cum s-o primești în casă”). Completează „seria” un Cîntec de adormit bunicul, plin de înțelegerea aceea a lumii pe care numai practica poeziei (scris și/sau citit) ți-o pot da: „am aflat devreme că nu trebuie să strîngi în brațe ființele care/pleacă pentru că le prelungești suferința[…]/las timpul să treacă făcînd lucrurile firesc –/ la fel ca-n interiorul unui ceas”. Tocmai în firesc, în simplitate (vînată, probabil, cu ferocitate mazilesciană) a cîștigat poezia Ligiei Keșișian de la o carte la alta.
E adevărat ce scrie Ion Mureșan pe coperta a patra, pe o „contrabandă între real și imaginar este clădită lumea poeziei Ligiei Keșișian și versurile sale sînt ca niște ferestre plutind deschise pe suprafața unui lac liniștit, în zidul orizontal de apă”. Poezia atrage, ca o gaură neagră – de forma unei uși –, nu doar traumele și epifaniile primei vîrste, nu doar memoria singurătății de adult, ci și amintirile livrești sau numai „închipuite”, fantasmele care îi permit unei minți să cutreiere lumea, dinspre toposul balcanic (krapetsian) înspre cel sud-american ori pe Croisette (în timpul festivalului de film de la Cannes) etc. În multe poeme sînt citate oblic tragediile contemporane – transmise pe atîtea canale media, unei umanități diforme & cinice –, de la migranții înecați în Mediterana, la rachetele zburînd peste centrale nucleare și la purificarea etnică din Arțakh.
Că poeta are ochiul & inima atente la ororile astea, de la țigănușii din vreun sat al copilăriei la înecatul de lîngă insula Lampedusa ori la cruzimea & durerile lumii animale, asta n-ar trebui să ne mire: e suficient să căutăm pe Google unul din interviurile Ligiei în care-și explorează moștenirea armeană (poveștile rafinat-orientale și amintirea unui genocid neasumat nici azi de urmașii călăilor). De aici poezia își capătă forța ei vizionară: „limbajul nostru comun deasupra/insulelor scufundate la care nu putem vreodată/ajunge amintirile închipuite cu branhiile lor spectaculoase/profețiile pe care nu le vom vedea împlinite” (Der Himmel über Krapets 1); „și noaptea aceasta va trece doar apa cu memoria/ei absolută – marea copilă în rochie verde/împingîndu-ne la mal ca pe niște bărcuțe stricate” (Der Himmel über Krapets 2); „Cîte pierderi ducem cu noi, ca indiencele din deșertul Thar/ce-și poartă pe cap merindele, ca orca Tahlequah/cărîndu-și puiul născut mort vreme de 17 zile prin marea Salish” (Strigoii); „să fi primit o găleată de var pentru fiecare/moment cînd am auzit rostindu-se cuvîntul adevăr/aș fi zugrăvit toate casele de 2/2 în care locuiesc/nomazii sedentarizați din Rajasthan” (Adevărul).
Dacă volumul se deschide cu poeme calde, nonagresive, Anul tigrului de apă își arată splendoarea tumefiată, violentă abia în textele din a treia partea cărții, unde sînt chestionate și dur, și emoționant armenitatea, limba pierdută, identitatea fragilă, recrudescența războiului (în secolul nou din mileniul acesta încă nou) și/sau apocalipsa climatică – Climă și pedeapsă e unul din poemele mele preferate. Îmi place poezia atunci cînd narațiunea interioară își vede coerența spulberată de tot felul de priviri, amintiri, reflecții din afară (astronauții de pe centura de asteroizi din poemele Ligiei, dialogul salingerian cu fiul său și altele): „ard spitalele și puii de cangur din Australia/casele din Arțakh/oamenii străzii ard plastic în canale/[…]/atît sîntem/roiuri de tăuni care dau tîrcoale sticlelor goale/scavangers baby/trashpassers” (Scavangers); „pune-ți o dorință/constelații din rahat de/muscă veghează deasupra noastră” (titlul e un simbol aici – s.m., Șt.M.); „La ce îmi folosesc toate limbile acestea/în care trecutul e o plantă agățătoare/ce sugrumă și viitorul nu mai deosebește oasele/copiilor de ale cîinilor” (Mokhir); „Te-ai născut în anul tigrului de apă/cînd sufletul lui Marilyn părăsea atmosfera/la patruzeci de zile” (Anul tigrului de apă).
În fine, nu pot să nu pactizez cu o poezie și umanistă, și senzuală, scrisă rafinat, luxuriantă ca iedera-n pădurile de cîmpie sau concentrată în precipitate farmaceutic-ludice: „știu că te grăbești să mă uiți/cum ai uita o bancnotă de 5 lei/în geaca de iarnă – uită-mă –/ dă-mă de pomană” ([știu că te grăbești să mă uiți]). Și nu pot să nu remarc grafica excelentă a acestei cărți, datorate Anei Toma/Tomagraph.