Prin proiectul „A fost odată în România”, concretizat deocamdată într-o primă expoziţie organizată în septembrie 2018 la Centrul Artelor Vizuale din Bucureşti, Lucian Liciu nu are pretenţia că dezvăluie, nu damnează şi nu ia în derâdere. Pur şi simplu, artistul trăieşte şi lucrează în spaţiul carpato-dunăreano-pontic de o jumătate de veac, interval în care a observat cele petrecute în jurul lui la nivel social, politic ori cultural. Critica sa îmbracă forme benigne, fără conotaţii moralizatoare. Respectiva expoziţie este cea mai potrivită cale de introducere în universul gândirii artistice a lui Liciu, un adevărat creator de imagini şi în acelaşi timp un rafinat interpret al adevărurilor aflate dincolo de aparenţe.
Scenele reprezentate, împrumutate din cotidian, sunt mai degrabă pretexte pentru multiplele şi diversele idei vizuale pe care le are decât subiecte în sine. Cu alte cuvinte, povestea din spatele fiecărei lucrări, căci fiecare lucrare are o poveste a sa, îndeplineşte doar funcţia de catalizator, fără a se impune în scop. Ceea ce contează de fapt este relaţia dintre imaginile înfăţişate şi alegerile tehnice cu ajutorul cărora artistul atacă şi totodată surprinde generalul din particularul temelor abordate. Odată finalizate, lucrările prezintă realitatea transfigurată, sau, în orice caz, transpusă într-un sistem personal de semne.
Lucian Liciu caută, experimentează şi riscă. Acestea ar fi cuvintele cheie ale întregii sale creaţii. Din motivul mai sus enunţat, lucrările lui, res­pectiv seriile de lucrări, sunt eterogene, ceea ce le uneşte fiind mai mult spiritul decât stilul sau maniera. Lexicul morfologic depăşeşte considerabil sfera picturii, motiv pentru care, în expoziţiile sale personale, bunăoară în cea la care mă refer în mod expres, sunt reunite picturi, colaje, ready-made-uri, diverse şi ingenioase obiecte, câteodată picto-obiecte şi enumerarea poate continua. Începând de la cafeaua de dimineaţă, moment al ideilor şi planurilor, până la schiţele premergătoare şi munca efectivă de realizare, Liciu pur şi simplu inventează soluţii, procedee, tehnici. Remarc, de asemenea, curajul său; acolo unde cei mai mulţi dintre confraţi se opresc, el continuă şi o face cu o convingere debordantă.
Nu trebuie să ne mirăm dacă oile artistului, desenate pe carton şi decupate sunt prinse cu şuruburi, lăsate, cum altfel decât la vedere, pe păşuni pictate în ulei sau acrilic pe panouri de lemn. Continuând, podul de la Cernavodă are şi el numeroase piuliţe, în timp ce metroul şi tancul din picto-colajele sale sunt făcute din tablă zincată. În câmpul unor peisaje realiste, impecabile din punct de vedere tehnic, sunt lipite personaje din desene animate, filme sau reviste pentru adulţi. Intervenţiile asupra picturilor ori desenelor reprezintă o constantă a muncii aristice întreprinse de Liciu, acestea fiind operate cu şi prin elemente total distincte de cele din lucrări. Componenta ludică este bine conturată.
Titlurile îşi au importanţa lor în discursul general, definind poziţia artistului în raport cu cele reprezentate. Dintre acestea, amintesc: „Babele (Doamne, ce a putut să facă natura!)”, lucrare ce înfăţişează celebrul monument al naturii din munţii Bucegi; „Un autobuz numit dorinţă”, amplu portret colectiv al călătorilor înghesuţi într-un mijloc de transport în comun; „Plai cu (b)oi”, peisaj în care apar oi şi oameni; şi „Cincinalul în patru ani şi jumătate”, peisaj postindustrial – un combinat aflat în ruină.
Fără nici o pretenţie de exhaustivitate, expoziţia a prins spiritul unei bune părţi din România ultimelor trei decenii. Punctez faptul că Liciu nu îşi alege doar teme pesimiste, negative sau ironice. Momentul 21 decembrie 1989 şi protestele din cadrul mişcării anticorupţie din 2018 au fost şi ele surprinse, în aceeaşi notă cotidiană ca şi memorabilul meci de fotbal dintre România şi Argentina, de la Campionatul Mondial din 1994. Centrul vechi al Bucureştiului, satul autentic ori edificiile reprezentative ale ţării şi-au găsit până acum locul legitim în „Sixtina lui Lucian”. Nu au rămas însă pe tuşă nici căluşarii din anii comunismului, nici manelele contemporane. Altfel spus, România cu bune şi mai puţin bune.
Proiectul, început în 2012, este în plină desfăşurare şi presupune o suită de cel puţin alte două expoziţii. Cea pe care am comentat-o succint, oricum, nu a putut găzdui decât patruzeci de lucrări din cele peste o sută realizate până în prezentul scrierii acestor rânduri.
O imagine iconică a expoziţiei lui Lucian Liciu este „Mâncătorii de hamburgeri”. În tabloul de dimensiuni epice, trei personaje masculine izocefale sunt reprezentate în jurul unei măsuţe, într-o poziţie aproape heraldică, la un festin la care participă, alături de protagonişti, în plan inferior, câţiva porumbei şi o cioară. Fundalul este un cartier nouăzecist de dormitoare, hainele cu care sunt îmbrăcaţi respectivii domni provin fără nici un echivoc de la Second Hand, iar tristeţea tâmpă de pe feţele lor nu pare a fi atenuată nici măcar de lăcomia aducătoare de satisfacţii a consumului excesiv de bombe calorice. Cheia lucrării sunt hamburgerii, care reprezintă pentru numeroşi „oameni de nădejde”, după cum îi numea un fost preşedinte al ţării, cea mai importantă schimbare produsă între regimul comunist şi democraţia originală care a urmat: „… înainte de ’89 aveam floricele, acum avem pop-corn; înainte aveam crenvurşti, acum avem hotdogi”.
Artistul a avut în 2017 o expoziţie configurată pe calapod (pseudo)erotic, în care a formulat interogaţii privitoare la fiinţă, prin intermediul atracţiei, a concupiscenţei, desfrâului, sexualităţii şi, în fine, a iubirii. Pentru 2019 are deja un alt proiect, cel al vieţii privite ca meci de box, unde prevalează ideea de luptă. Ambele, plus cel puţin încă alte trei: „Maternitate”, „Timbre” şi „Bâlciul deşertăciunilor”, au în spate câteva mii de studii ori schiţe şi câteva sute de pânze. Toate acestea sunt în plină desfăşurare. Lucian Liciu trăieşte prin şi pentru a desena ori picta. De fiecare dată când îi trec pragul atelierului (de fapt atelierelor, trei la număr; două în Bucureşti şi unul în afara capitalei), câteodată la intervale de doar câteva zile, am surpriza de a vedea, în premieră, numeroase noi lucrări. Cel mai important este că, dincolo de volumul de muncă, de la perioadă la perioadă apar schimbări notabile în discursul său vizual, la nivel morfologic, dar şi iconologic.
Momentul în care artistul va organiza o mare expoziţie, vreau să spun mare ca proporţii, adică una care să reunească cele mai importante cicluri şi proiecte ale creaţiei sale, va fi unul extrem de interesant. Nu anticipez însă şi nici nu dau sugestii în acest sens, pentru că ceea ce mă interesează ţine de lectura imaginilor, nu de promovarea unui brand de artist. Pentru acest important capitol este nevoie de o cu totul altă calificare profesională decât cea pe care o am, aceea de istoric şi teoretician de artă, uneori critic, alteori curator.
Conchid prin a readuce în discuţie activitatea lui Lucian Liciu, transpusă în lucrări, proiecte şi expoziţii. Aici se află lucrurile relevante; restul reprezintă doar detalii.