Octavian Perpelea
Cu dricul pe contrasens
București, Editura frACTalia, 2015

 

Debuturile anului 2015 par să sufere (într-o formă mai accentuată decât în anii precedenți) de clișeul anxietății influenței. Cu cât mai bine deprins exercițiul precursorilor, cu atât mai evidentă reticența (sau lipsa de curaj) față de marca personală. Unii poeți aleg chiar să reacționeze, compensativ, printr-un soi de intertext vehement, cu ajutorul căruia sfidarea pare să ia locul elementelor individualizante.
Un astfel de volum, care mizează pe sfidare, e și Cu dricul pe contrasens, al lui Octavian Perpelea. Având suficiente efuziuni teribilist-avangardiste, bine învățate, însă nelipsite de evidența exercițiului: „mi-am prins prepuțul/ într-un fermoar defect/ iar acum alerg urlând/ undeva între/ Calea Văcărești &/ Calea Dao// acesta e felul meu/ de a sabota/ frumusețea lumii”, debutul poetului bucureștean preia de la avangardiști și tezismul formulei, suprapus unei tematici citadine care se bazează pe comentariul social ironic acolo unde ar fi fost, poate, mai binevenită o stilizare a discursului. Mai mult decât orice, Cu dricul pe contrasens e un volum poetic de caracterologie, care se bazează pe conturarea unor personaje bizare, căci pitorești. Însă miza pe insolitare prin genul acesta de construcții caracterologice provoacă doar disjuncție: e, aici, aceeași eroare pe care o făcea și Robert G. Elekes – vrând să surprindă un soi de weltanschauung ridicol și grotesc, acesta făcea ca poezia să piardă teren în fața narațiunii sterile, lipsite de altă miză decât expozițiunea. Avem, așadar, un inventar de personaje pestrițe, marginale prin excelență, amintind de portretele deviante din Poemul invectivă, Flori de mucigai, sau, mai aproape de vremea noastră, cu cele din Cartea micilor invazii, însă diluate la forma unor crochiuri anemice, care culminează mereu, la nivel discursiv, cu poanta previzibilă.
Cu dricul pe contrasens e un volum minor, care încearcă să mixeze poetici alternative (marca Vlad Drăgoi/ Florentin Popa) cu efuziunile poeziei-reportaj din interbelic, într-un melanj ludic-burlesc a cărui țintă e periferia colorată, vacarmul pieței, carnavalul imund al spațiilor marginale (târgul, cimitirul, mahalaua). Încercând să obțină the best of both worlds, autorul rămâne, însă, în zona pastișei și a emulației. Dacă tinerii poeți mai sus amintiți fac loc, în volumele lor, și pentru accente de individualizare (Drăgoi cu stridența amalgamării bizare a duioșiei, violenței și a atitudinii auto-depreciative, Florentin Popa cu „valahizarea” ostentativă a limbajului), Octavian Perpelea se complace în notație șablonardă și portretistică leneșă. Puținele momente în care putem vedea marca personală sunt pe cât de promițătoare, pe atât de puține: „când mă gândesc/ la salvare/ mă gândesc doar la tine/ cocoșanelizată/ lollobrigidică/ visez că mă iei/ cu asalt/ ca o invazie mongolă/ să mă duci/ într-o casă răcoroasă/ & mică”. Totodată, acolo unde sună cel mai bine, seamănă cu Manasia („sunt guvidul care se crede rechin/ și temut/ cel care și-a tatuat pe aripioară/ te fut”). E drept că puțini tineri s-au revendicat de la poetul Amazonului. Aliajul straniu de imaginar luxuriant, incandescent, combinat cu atitudinea grunge, a devenit rapid clasat, în contextul douămiismului, deopotrivă ca valență de specificitate a poetului clujean și ca formulă instant-anacronică pentru orice eventuală tentativă de preluare a poeticii. Deși Perpelea păstrează doar schemele grunge, îi lipsește totuși acea electricitate epifanică pe care, e drept, doar Manasia o poate controla între momentele de efuziune anarhistă. Uneori, pastișarea e cât se poate de evidentă („viețile ne sunt precum/ cronicile negre/ scrise de un jurnalist/ analfabet/ suntem niște babuini/ ghiftuiți cu șaorma/ & supă la plic/ niște plătitori de/ taxe & impozite în/ Republica Harakiri România”). Emulația e evidentă și se sparge în revoltă goală din cauza obsesiei față de textul cu tâlc (acel tezism al poantei despre care am pomenit). Această angajare în teribilism, a cărui ostentație stă mai mult în persistența formulei decât în relevanța ei, dă seama de cât de bine poate debutanul să controleze o formulă asimilată.
Desigur, șarja se simte la ea acasă, căci Octavian Perpelea se bazează pe o poetică a auto-deturnării voit ironice. Iată cum, de pildă, autorul alege să soluționeze un poem care debutează violent: „bag două sute de votcă/ să-mi fac puțin curaj/ îmi pun ciorapul pe față/ & intru în prima bancă/ pe care o văd/ apoi încep să împart/ casierițelor/ flori”. Între texte cu poantă și portrete care pregătesc mereu anecdota din final, Cu dricul pe contrasens acumulează, în interstiții, cugetări sapiențiale care frizează banalul prin pansivitatea contrafăcută: „în 37 de ani/ 10 luni & 14 zile/ am găsit/ 264 de metode/ de sinucidere/ & nici măcar/ una pentru a trăi/ cu adevărat”.
Cea de-a doua jumătate a volumului e aproape în totalitate balast. În afară de seria de aforisme ghidușe mascate în haiku-uri, în spatele cărora parodia face casă bună cu neîndemânarea asumată a construirii terținelor („pe aripile vântului/ când te iubeam în funduleț ai râgâit/ a fost măreț”), formula se poate dibui ușor: din trei teme supra-uzate și două atitudini din care una ostentativ pastișată, Octavian Perpelea se complace în șablon și în formule bine cultivate, dar prost asimilate în economia volumului. E cazul, poate, să îi aplaud mai degrabă naivitatea decât să-l suspectez de simplă îndrăzneală jemanfișistă. Oricare ar fi varianta de lectură aleasă, cert este că
Cu dricul pe contrasens e un pariu pierdut în minorat și autosuficiență.