Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cazemata fantastică

Cazemata fantastică

 

Tudor Ganea
Cazemata
Iași, Polirom, 2016

 

În 2016 Tudor Ganea debutează la editura Polirom (colecția Ego Proză) cu romanul Cazemata, roman inițial proiectat în cadrul cursurilor de creative writing ținute de Florin Iaru și Marius Chivu. Cum spațiul literar românesc stă foarte prost (cantitativ vorbind) la capitolul romane, în mod previzibil, debutul lui Tudor Ganea a primit deja mai multe cronici, majoritatea favorabile.
În ansamblul său, textul reușește să îmbine registre foarte diverse cu o remarcabilă naturalețe; vorbim, așadar, de scene care țin de imaginarul oniric, descrieri în cheie a realistă ale unui cartier periferic constănțean, dispariții misterioase, dialoguri extrem de colorate între bețivi, catastrofe deopotrivă locale și cosmice și, nu în ultimul rând, inedite povești de dragoste. De altfel, această abilitate a autorului de a îmbina diferite registre e semnalată și de Răzvan Petrescu pe coperta a patra a cărții: „Tudor Ganea surprinde prin faptul că, deși aflat la prima carte, […] știe cum să gliseze în chipul cel mai natural elemente fantastice în real (și invers) într-o lume a cărților tot mai invadate de un neorealism sufocant”. Totuși, pentru amatorii de etichete/litere, putem încadra romanul lui Tudor Ganea, cu oarecare exactitate, în zona așa-numitului realism magic. Cu toate acestea, trebuie neapărat menționat faptul că acest realism magic se desfășoară, structural vorbind, pe o schemă care ține, în primul rând, de romanul polițist.
Proza debutează în forță cu scena (foarte spectaculoasă din punct de vedere narativ/imagistic a) unei sinucideri cu caracter ritualic. Într-o manieră aproape detectivistică, paginile următoare din roman vor descoperi cititorului, treptat, o logică (supranaturală) care stă la baza scenei de debut. Desigur, aceasta nu e singura dimensiune/miză a textului, ea funcționând, mai degrabă, ca unul dintre motoarele invizibile care alimentează restul narațiunii. Locul în care are loc această scenă de debut e însă extrem de important: e vorba de o veche cazemată părăsită care tronează în centrul cartierului de blocuri și care se dovedește a fi înspăimântătoare pentru unii dintre locatari sau de-a dreptul fascinantă pentru copii și pentru cei care au anumite deschideri spre spațiul extra-profan.
De fapt, în anumite privințe, tocmai această neobișnuită cazemată pare a fi personajul central al textului, în ciuda faptului că adevăratele personaje sunt și ele, la rândul lor, de-a dreptul interesante. Mai exact, urmărind evoluția prozei se poate observa cu ușurință faptul că personajele lui Tudor Ganea, pe măsură ce prind contur tot mai clar, dau impresia unor reali candidați la statutul de personaj central. Inițial Olube (tânăr, pescar, sărac, bețiv) surprinde prin luciditatea lui, apoi Borhot (un fel de Don Juan local, patron de cârciumă) trăiește o dramă de tipul ironia sorții de-a dreptul inedită, inspectorul Adamescu (venit în cartierul constănțean pentru a elucida misterul disparițiilor/crimelor ce au loc în jurul cazematei) pare a fi personajul nevoit să lege toate firele narative, iar lista poate continua. După cum spuneam, însă, indiferent de eventuala centralitate a unui anumit personaj, cazemata rămâne, totuși, adevăratul reper mobilizator al narațiunii. Mai mult decât atât, putem chiar grupa personajele lui Tudor Ganea în funcție de relația lor cu cazemata: de la cei care cer distrugerea ei imediată la cei care o frecventează ca pe o poartă către un univers alternativ.
Dacă în structura romanului rolul cazematei e unul esențial, din punct de vedere stilistic, de această dată, dialogurile reprezintă marele plus. Personajele îmbină discursul vulgar cu meditații uneori nostalgice, cu un fel de slang local (probabil constănțean, sau nu numai) și, în câteva rânduri, construiesc metafore sau comparații extrem de reușite, aparent spontane. Un exemplu foarte interesant în acest sens are loc în scena de la cârciuma lui Borhot când acesta își povestește cele mai recente experiențe erotice. Descriind cu lux de amănunte felul în care a decurs experiența sa sexuală, Borhot propune o comparație foarte electrică între sânii unei femei și baterii: „când mi-a băgat limba-n ureche, mi-am dat drumu’. Parcă m-a curentat. Când mi-a înfipt un sfârc în gură, mi-am dat din nou drumu’. Parcă lingeam borne de baterie”.
După cum spuneam, însă, aceste scene de un realism aparent radical glisează foarte rapid, aproape imperceptibil în unele cazuri, spre o zonă a fantasticului. Narațiunea păstrează în permanență acest caracter de amestec omogen între cele două dimensiuni, eventuala tensiune dintre ele putând fi urmărită prin-o raportare la personajul Adamescu. Venit inițial ca inspector sub acoperire pentru a elucida, în chip cât mai rațional, misterul din jurul cazematei, acesta se confruntă cu tot mai multe explicații și evenimente care, din punct de vedere rațional, par inacceptabile.
Fiind bogat în personaje, apelând la câteva fire narative care converg confortabil spre un centru fix, romanul lui Tudor Ganea se citește relativ rapid și cu plăcere, chiar dacă există aproximativ două secvențe unde narațiunea pare să sufere un mic blocaj. Mă refer aici la un detaliu tehnic al textului, un detaliu semnalat, de altfel, și de Mihai Iovănel în cronica sa la Cazemata (de pe site-ul scena9.ro). Aș vorbi, în acest sens, de caracterul ermetic al romanului. Până la un anumit punct, cititorul are parte de o lectură foarte activă, el putând face (intuitiv, speculativ, analitic) anumite legături între evenimente sau personaje, se pot stabili chiar ierarhii pe care narațiunea le generează implicit și, nu în ultimul rând, există mai zone goale pe care narațiunea nu le acoperă complet, unde intervine imaginația cititorului. Acest fenomen asigură, de fapt, plăcerea lecturii. Însă, pe măsură ce inspectorul Adamescu descoperă adevărul din spatele misterelor cazematei, acest adevăr devine literă de lege și pentru cititor. Locurile goale sunt acoperite, relațiile pe care cititorul le-a intuit (sau nu) sunt categoric clarificate prin vocea unui anumit personaj. Impresia pe care o creează aceste câteva secvențe, în care Adamescu descoperă adevărul (tot de natură fantastică) din spatele cazematei, poate fi mai puțin ofertantă pentru cititor care, din acest punct al textului, devine aproape inactiv, toate intuițiile sau speculațiile sale fiind confirmate, infirmate sau, cel mai probabil, anulate de un scenariu fix care limitează foarte multe posibilitățile
de interpretare. În acest sens vorbeam mai sus de caracterul ermetic al textului, cel puțin în câteva puncte ale sale unde toate direcțiile interpretative și toate centrele de greutate ale narațiunii sunt explicitate prin intervențiile/monologurile anumitor personaje. Chiar unul dintre personajele lui Tudor Ganea, după un lung monolog în care clarifică majoritatea conflictelor tensionate din roman, constată epuiza(n)t caracterul exhaustiv al declarației/explicațiilor sale: „Femeia de-i mâncase buzele lui tata stătea în apartamentul de sub mine! Și fi-su bântuia cartierul cu o haită de câini în jurul lui și-mi hipnotiza curvele cu cântecul lui de seară. Bașca pescarii ăia de-și puneau ace pe ei la fel ca ăilalți. Prea multe coincidențe. Gata, fetelor! Plecăm”. Practic, observația acestui personaj („prea multe coincidențe”) riscă să corespundă în mare măsură și atitudinii cititorului în respectivul moment al textului. Desigur, vorbim aici de un detaliu strict tehnic care pentru mulți dintre cititori poate trece chiar neobservat. Mai mult decât atât, această rezolvare a tuturor problemelor, elucidarea enigmelor, formularea unui scenariu fix care justifică retroactiv toată narațiunea e un element comun în romanele polițiste, chiar dacă în aceste romane, de obicei, dimensiunea fantasticului lipsește. De asemenea, secvențele excesiv de clarificatoare despre care am discutat aici nu încheie întreaga poveste, autorul dezvoltând mai departe narațiunea spre o zonă în care atenția și posibilitățile hermeneutice ale cititorului sunt, din nou, parțial reactivate.
Din punct de vedere tematic sau imaginar, dar și ca scriitură, romanul lui Tudor Ganea poate fi plasat în continuarea unei tradiții literare românești mai puțin frecventată. De exemplu, în discuțiile despre realismul magic din cultura română e tot mai des invocat numele autorului Sorin Titel și, într-adevăr, romanul Cazemata rezonează din mai multe puncte de vedere cu textele scriitorului bănățean. Însă, în literatura românească recentă romanele de acest tip sunt relativ rare și, din păcate, adesea trecute cu vederea sau uitate. Aș aminti în acest sens un roman publicat în 2007, Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu, care, primit inițial foarte bine de critică, a fost repede dat uitării, deși autorul propunea acolo (ca și Tudor Ganea în Cazemata) o lume de-a dreptul spectaculoasă în care granițele dintre vis și realitate erau aproape anulate, generând astfel un set de personaje și evenimente absolut inedite. În fine, mai merită amintit aici faptul că textul lui Tudor Ganea alunecă în câteva secvențe către un imaginar care amintește de proza cărtăresciană: „mâinile sale, încleștate pe balustrada devenită acum strălucitoare ca un neon aprins, aveau pielea transparentă, iar prin sticla ei subțire și elastică, tendoanele, arterele și venele palmare păreau să sugă lumină din țeava strălucitoare pe care își curbase nervii digitali […] la rândul ei, balustrada de lumină era conectată la praznurile fixate cu holțșuruburi de aur aprins în parapetul de beton, în care cimentul devenise străveziu, lăsând să se vadă – ca într-o radiografie – armăturile de fier, ca o rețea rectangulară de artere ce-și pulsa la rândul ei lumina prin tencuiala fațadelor din jur”.
În mod cert, în contextul actual al romanului românesc, Cazemata rămâne o reușită literară, dincolo de statutul confortabil al unui debut. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că avem de-a face cu un debut, romanul se dovedește a fi de o surprinzătoare maturitate literară, inclusiv datorită faptului că se aventurează (cu succes) spre un univers dificil de manipulat unde raporturile dintre real și fantastic se cer, insesizabil, echilibrate.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg