Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Oana Văsieș c’est moi

Oana Văsieș c’est moi

 

Alex Văsieș
Oana Văsieș
Bistrița, Editura Charmides, 2016

 

„There can be no friendship between twins: they are too close, so the only way for each of them to maintain his identity is to liquidate the other” (Slavoj Žižek, Abercrombie & Fitch: Back to School)

Poezia feminină a ultimilor ani se confruntă cu o perioadă de acută regresie valorică. Vârfurile incontestabile cu care aceasta intră în raport direct – mă gândesc la nordul e o stare de spirit (Gabi Eftimie) sau umilirea animalelor (val chimic) – intră într-o paradigmă poetică alternativă, tributară hipertehnologizării postumane sau a radiografierii zonelor infrareale (aici, subscriu la concluzia lui Marius Conkan din articolul dedicat volumului din 2014 al lui Gabi Eftimie), în tot cazul, instanțe poetice care nu pot fi circumscrise în mod exclusiv categoriei de „poezie feminină”, chiar dacă această valență de specificitate își păstrează relevanța. În acest peisaj, câteva proiecte poetice inedite (aparținând unor autori, de data aceasta) deschid câteva posibile piste pentru o rediscutare a poeziei feminine contemporane. Primul, Ghinga pe înțelesul tuturor, semnat de Nina Coman, despre care s-a presupus, mai târziu, că e pseudonimul lui Dan Coman, a stârnit o serie de nedumeriri și a regizat, cu ajutorul câtorva scriitori bistrițeni, și o campanie publicitară (articolul Ioanei Bradea de pe siteul bistriteanul.ro e edificator în acest sens). Un alt caz (nici de data aceasta, „paternitatea” nu a fost, până acum, confirmată) este volumul Adrianei Carrasco, Dezmembrați, apărut anul trecut în „traducerea” lui Claudiu Komartin. Ambele proiecte pun câteva întrebări relevante pentru o discuție asupra poeziei feminine: cum se face că avem autori consacrați care fac experimente de bovarism alegând să semneze sub pseudonime feminine? Există o motivație bazată pe conștiința unei crize a poeziei feminine care determină apariția acestor cărți? Putem vorbi despre o nevoie de revigorare a tropismelor poeziei feminine, și, dacă da, atunci cu ce anume contribuie, valoric, aceste proiecte în acest sens?
În aceeași serie se înscrie și volumul Oana Văsieș al mai tânărului Alex Văsieș. Aflat la a treia carte de poezie (și la a doua de anul acesta), Alex Văsieș adună, aici, mai toate poemele Oanei Văsieș, „autoarea”, cunoscută până acum în spațiul literar clujean ca „poetă în preajma debutului”, sub semnătura lui, eliminând orice suspiciuni ale apartenenței auctoriale ale acestor texte. Îndrăznesc să zic că experimentul tânărului poet depășesc, într-un fel, precedentele amintite, cu atât mai mult cu cât avem, de data aceasta, un corespondent auctorial inițial ancorat în realitate, geamănul feminin care se lasă devorat de utero de către frate prin publicarea volumelor. Nu vreau să abuzez la modul psihanalitic în interpretare. Lăsând la o parte riscurile asumate de către autor de a publica două volume de poezie într-un singur an, Oana Văsieș este un experiment poetic care trece testul relevanței dincolo de valoarea inițială de „șoc” (vorbim, totuși, de niște texte apărute sub semnătura Oanei Văsieș vechi de trei-patru ani, completate de câteva poeme „inedite”). Vocea din spatele poemelor este verosimilă, cu un personaj central care trece prin anxietățile și deziluziile specifice vârstei cu grație și detașare. Abia ivit desenul din covor, asemănările dintre poemele semnate de Alex Văsieș și cele semnate de Oana Văsieș devin evidente: tăietura rece, calculată a versului, ritmul echilibrat și un anumit ermetism asumat programatic apropie cele două instanțe auctoriale într-un proces de asimilare poetică: „Mă supun forțelor înconjurătoare/ frate-meo face/ (dar nu pentru c-ar putea)/ vorbe de-nțelepciune/ între blocuri/ avertizați/ camioane și ceață întunecată/ în hățișul vegetal lăcomia spectacolului/ da-n continuare nemișcați/ în balans printre suflete tinere și organice/ viitoarele mașini de cooperație/ tinere și decorative”.
Tot de aici, și un evident fundal glossy, cu iz estetizant, care se poate resimți acut și în Instalația. Poemele esențializate din primul ciclu (Solace) pot fi contrapuse tendințelor poeziei feminine a ultimilor ani: un soi de angoasă neoromantică, á la Mariana Marin, dă tonul general al acestui calup: „Cu o rochie roșie într-o seară/ plină de altele se strecoară-ntre mese/ greu/ chiar și pe lângă zid/ să te ții/ când nu mai e diferență între/ a te agita și a pâlpâi”. În același timp, e foarte interesant de urmărit cum singurul element care conferă poemelor o atare alonjă biografică stă în titlul volumului. Depersonalizarea marchează, la tot pasul, conținutul textelor, iar schema încifrării sensurilor (metodă cu care ne-a obișnuit Alex Văsieș încă de la debut) dă seama de lipsa de asumare plenară a discursului. Abia în al doilea ciclu, intitulat Fetele din România, poemele își găsesc concizia și nota personistă. Supraexpuse imagistic, poemele capătă o notă străvezie și difuzează spectacolul superb al unei tinereți introspective, supuse unei autoscopii senine, pe ritmuri de muzică boreală. Miza acestor poeme stă în acumulare de emoții, imagini, confesiuni suspensive: „Trec prin zile ca să ajung la tine/ Balans între difuzoare și acces de autorepliere/ Îmi amintesc miracolele mă apasă/ Intensitatea și disperarea fără obiect din vise/ Un perete de întuneric pe satelit în vise// Trec prin zile mă arcuiesc în furtună/ Ca să nu ratez nicio axă pe care ne-am putea intersecta/ Nimic mai imens decât să-ți aud vocea/ Prin pereți prin spațiul în care mor stele.. Tu ești dragostea mea mă dirijezi în cuante/ Când tot ce vreau e să ajung la tine/ Să te întinzi în beznă la picioarele mele// Viața se va termina cu băieți îmbrăcați în tine/ Un milion de băieți mărșăluind în răcoarea de seară// În imensitate”.
Depășind valoarea inițială de spectacol, căci avem de-a face cu un proiect care, prin simpla publicare, ridică o serie de probleme nu atât despre poziționările axiologice și programatice față de poezia feminină contemporană, cât despre aparentele iluzii ale vieții literare românești (într-o primă fază, imaginea stabilită deja, în cercurile restrânse, a Oanei Văsieș ca poetă aflată în curs de debut a suferit un șoc care i-a îndemnat, pe majoritatea receptorilor, să fie circumspecți în privința adevăratului joc auctorial al cărții), Oana Văsieș rămâne un volum reușit, dar inferior (valoric) celui apărut anul acesta la Cartea Românească. Așa încât se poate spune că Oana Văsieș este, pentru Instalația, o anexă care aruncă o altă lumină asupra lui Alex Văsieș. Una revelatoare, dar nu categorică.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg