Consiliul
Județean Cluj
„Adesea mă văd urcând pentru întîia oară scările intrării principale, în septembrie 1948, ale Universității din Cluj”

Ștefan Manasia: – Stimate domnule profesor, generații întregi de filologi, sau pur și simplu de cititori instruiți, vă cunosc pasiunea pentru arta romanului. Specie căreia, decenii la rînd, i-ați dedicat studii, eseuri, cronici. Știu că ați rămas un cititor avid de romane: cum vedeți supraviețuirea acestora într-o epocă hipertehnologizată și – cel puțin în România – ofensiv anticulturală?
Ion Vlad: – Tentaţia pledoariei pentru roman e de-a dreptul riscantă; aş putea fi ispitit de formaţia universitarului, de unde: istoricul formelor romaneşti, poetica şi teoria (ample şi pasionante prin autoritatea unor teoreticieni) ale creaţiilor, dincolo de dizertaţiile excesive şi taxinomiile mai mult sau mai puţin spectaculoase… Sigur e un fapt, şi dl. Ştefan Manasia e un exemplu elocvent pentru înfometaţii de romane animate de dimensiunea istorică, de proiecţia unor universuri şi destine ce devin Lumea romanului – istorie şi imaginar, tramă şi ample scenarii memorabile.
Odiseea în versiunea românească a lui Eugen Lovinescu este un exemplu demonstrativ, în proză, în timp ce Iliada (versiunea Sandei Diamandescu şi a lui Radu Hîncu) reconfirmă discursul strict narativ. Invitaţia la lectura eposului homeric e semnată de Tudor Vianu şi opţiunea pentru formula prozei e elocventă; e epopeea-roman… Romanul construieşte universuri, istorii, recreează miturile unor popoare sau investighează proustian fiinţa umană, ea însăşi o alternativă a unei istorii epice. Serii narative, schiţa, nuvela sau opera de dimensiuni ample, sunt istoria indelebilă a unor timpuri, unde imaginarul creează şi păstrează mărturii revelatoare peste timp.
– Care este ultimul roman citit și care v-a impresionat?
– Am citit recent romanul lui Orhan Pamuk, Zăpada. Acesta mi-a reconfirmat încrederea în diversitatea formelor speciei. Obsedante, o geografie tragică, o umanitate ameninţată de credinţe, opţiuni politice, tradiţii cutremurate compun un roman în care simbolurile fundamentale ne implică dramatic.
Nu vă ascund intenţia de a scrie despre o trilogie exemplară ca formulă baladescă şi ca istorie a unei lumi captive, cu tradiţii, mărturii, simboluri şi o irepresibilă trăire a vieţii. E un univers de baladă, de fabulos, retrăind obsedant istoria romanului faulknerian: romanul e alternativa ISTORIEI. Trilogia lui Cormac McCarthy este un epos aidoma celor care argumentează vitalitatea formelor epice ample.
E locul de a vă răspunde acum: formele epice au constituit – perseverent şi pasionat – obiectul comentariilor teoreticianului literar.
– Ce credeți, există un roman românesc politic, edificator pentru anii scurși după decembrie 1989? Dar un roman – credibil și lizibil – dedicat comunismului autohton?
„Romanul politic”, despre care pomeniți, mi se pare o categorie discutabilă. Nu exclud exemple numeroase de creaţii generate de experienţe tragice sau, dimpotrivă, de vaste semnificaţii, numai că romanul e, prin excelenţă, o operă proteică şi complexitatea surselor, heterogenitatea spectacolului uman, evenimentele devin o creaţie mai puţin dispusă clasificărilor de acest tip.
Mă gîndesc la romanul românesc al unor scriitori precum Marin Preda, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiţă sau la un autor de nuvele, absolut exemplare: Ştefan Bănulescu. Ţin să precizez că selecţia poate fi oricînd sancţionată, dar cititorul are dreptul incontestabil al alegerii. Nu e nevoie să invocăm teoreticieni ai poeticii genului (Roland Barthes, Wolfgang Kayser, Wayne C. Booth etc. – am să amintesc o lucrare unică, Poeticile lui Joyce, de Umberto Eco, un veritabil „manual” pentru înțelegerea polivalenței speciei) pentru a crede în romanul unde istoria e sancţionată, dacă nu direct, subtextual; la rîndul lor elementele contextuale au darul de a eluda severitatea cenzurii din epoca unui comunism agresiv şi subelementar, mai ales în spaţiul culturii şi al valorilor spirituale. Romane precum Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Marin Preda, Vânătoarea regală, Împăratul norilor, Nopţile săptămânii, Întoarcerea tatălui risipitor (ultimele două apărute după 1989), creaţii semnate de Dumitru Radu Popescu, Animale bolnave, Drumul la zid, Bunavestire, ale lui Nicolae Breban oferă un semnificativ univers simptomatic pentru ipostazele personajelor, pentru atmosfera încărcată şi adesea prevestitoare a unui timp eliberat de constrîngeri sau de climatul degradat al oamenilor. Am să amintesc o carte remarcabilă, Lumea în două zile a lui George Bălăiţă, sau Iarna bărbaţilor, admirabila proză a lui Ştefan Bănulescu.
Revin pentru a nu eluda natura întrebărilor: romanul obsedat de o anume temă e totdeauna discutabil; Eugen Lovinescu, comentînd calitatea genului inspirat de evenimentele primului război mondial, atrăgea atenţia că operele autentice impun o „distanţă” în timp pentru ca evenimentul să devină obiect al unei cunoaşteri profunde a Timpului; Erich Maria Remarque, Henri Barbusse sau, în literatura noastră, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu sunt de reţinut. De altminteri, autorul romanului Întunecare va reveni, într-o viziune amplificată de distanţa în timp a perspectivei epice, în romanul Ochii strigoiului, carte defel ignorabilă, deşi critica românească s-a grăbit să înmormînteze un prozator la curent cu marea proză europeană.
Paginile de jurnal sau dosarele unor destine supuse unor inimaginabile încercări şi ameninţări pot fi echivalente (romanul-document e o realitate elocventă) ale unor dramatice relatări convertibile în opere de un intens şi acut dramatism. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (1993) al lui Ion D. Sîrbu e o carte cutremurătoare şi, în acelaşi timp, un act reflexiv al fostului asistent al lui Lucian Blaga. Şi, fiindcă i-am amintit acum, îmi îngădui să atrag atenţia asupra unei lucrări unde istoria tragică din perioada comunistă e restituită prin documente: procese-verbale, acte oficiale etc. refac „istoria” eliminării lui Lucian Blaga din Universitatea clujeană în anii cei mai odioşi de după 1944. Procese inventate, mărturii mincinoase, acte contrafăcute au dus la îndepărtarea sau stigmatizarea unor personalităţi ca filosoful Lucian Blaga sau strălucitul om de ştiinţă Nicolae Mărgineanu, condamnat – act absurd şi criminal – la ani de închisoare. (Autorul Condiţiei umane, profesorul, revenit la Cluj, mi-a adus la Universitate lucrarea pomenită cu o dedicaţie pe care o păstrez ca semn al unei generoase afecţiuni pentru mult mai tînărul dascăl de umanioare.)
Ion D. Sîrbu vorbea în meditaţiile sale despre „starea de iovie” pe care o trăia în exilul său de la Craiova. Încercările prin care trece Iov, biblicul destin de exemplară credinţă, îmi cer să amintesc colajul de un intens dramatism „pus în pagină” după criteriile unei autentice istorii. Eu, fiul lor. Dosarul de securitate al lui Dorin Tudoran este „istoria” suspiciunilor, ameninţărilor, a unor instituţii criminale. E viaţa unei familii decise să evadeze din infernul comunismului în versiunea lui românească…
În 1983 Ion D. Sirbu apărea la Cartea Românească, de data asta în ipostaza de nuvelist și de autor al unor povestiri; ținea să-mi trimită volumul Șoarecele B și alte povestiri. Transcriu mesajul său pe care îl păstrez și acum, reamintindu-mi omul cu o personalitate extraordinară, cuceritor și sclipind de inteligență: „Colegului, prietenului, confratelui/ Ion Vlad/ aceste povestiri tîrzii, salvate dintr-un naufragiu, în speranța că ele, totuși, îi vor evoca o anume vîrstă spirituală a unui Cluj dispărut/ Cu veche, constantă, stimă Gary Sîrbu/ Craiova, Apr.1983”.
Se cuvine, cred, să pomenesc lucrarea d-nei Minodora-Maria Cioban Someşanu, Epurări în Universitatea clujeană. 1944-1958, apărută în 2010, demnă de a fi revăzută de cîte ori ne gîndim la campania de lichidare a intelectualităţii curajoase şi
demne.
Cînd revin la Jurnal-ul profesoarei Alice Voinescu, adesea invocată, model de universitar cu un orizont impresionant, condamnată la închisoare şi mai apoi izolată prin domiciliu forţat într-o comună din Moldova, Costeşti, cînd recitesc prefaţa lui Alexandru Paleologu, involuntar îi asociez pe Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, D.D. Roşca şi alţi universitari credincioşi acestei misiuni.
A celebra de la catedră e un act fundamental al comunicării şi al formării unor conştiinţe şi a unor intelectuali. Altfel, dascălul e un ţîrcovnic adormit pe filele scrise şi îngălbenite de vreme…
– În capitolul Lumini călătoare lăsați, pentru o clipă, garda jos și reconstruiți, cu nostalgie și farmec, acele expediții geografico-spirituale care, fără îndoială, v-au marcat. Cunoscîndu-vă, totodată, suspiciunea în fața exercițiilor memorialistice, vreau, la final, să vă întreb: nu v-a tentat, (și) cu alte ocazii, salvarea anumitor momente, privilegiate sau tragice, din propria biografie?
– Nu-ţi ascund atracţia irepresibilă a memorialisticii. De la Saint-Simon la memorialistica secolului XX, memoriile sunt echivalentul pasionant, captivant şi totdeauna fascinant al romanului… Corespondenţa, jurnalul – atît de înrudite cu memorialistica propriu-zisă – pot fi revelatoare, dezvăluind destine şi evenimente convertite în confesiuni impresionante.
Există, cred, o tipologie în materie de mărturii ratificate sub specia acestui gen. Personalităţi, scriitori, oameni politici etc. au produs relatări ascultate cu deliciu şi cu voluptate adesea. Ele se „consumă” verbal şi rămîn doar în memoria interlocutorilor… Am rezistat ispitei de a le scrie: amintiri, impresii, situaţii grave, obsedante împrejurări în ipostaza „privilegiată” de martor. Adesea mă văd urcând pentru întîia oară scările intrării principale, în septembrie 1948, ale Universităţii din Cluj; îmi amintesc de „salvatorul” şi, mai apoi, profesorul admirat pînă azi Teodor Naum… La examenul de admitere, nota de la Latină a fost argumentul, bănuiesc, care i-a influenţat pe ceilalţi examinatori… În 1979 primeam de la profesorul care conferea învăţămîntului filologic clujean o ţinută în totul memorabilă, o carte. Traducînd Eneida lui Vergilius, ţinea să-mi ofere volumul Cînturilor I-VII cu o dedicaţie: „Domnului prof. Ion Vlad/ Omagiu şi sinceră preţuire”. E un dar mai preţios decît multe alte evenimente din cariera mea de universitar…
G. Călinescu explica absenţa memoriilor din „bibliografia” sa de istoric literar, cronicar, eseist, romancier şi epistolier astfel: scriu memorii cei care se vor neapărat sub lumina lustrelor…
– Domnule profesor, vă mulțumesc.
Interviu realizat de
Ștefan Manasia