Bucovineanul Ștefan “Bobby” Stroe este baterist (fondator al formației “Help”), om de presă, organizator de concerte și inițiatorul festivalului Blues Con Fusion la Suceava (ajuns în 2016 unul dintre cele mai importante din România).

RiCo: – Care este primul concert la care ai mers?

Bobby Stroe: – Cred că a fost în ’80 sau ’81, un concert Metropol, în Casa de Cultură din Suceava. Tata juca teatru pe atunci și m-a dat în grija lui Nea Puiu, omul cu luminile, așa că am avut acces și pe scenă. Țin minte că m-au fascinat tobele lui Bela Raduly. Nu am înțeles mare lucru din concert, ei cântau o muzică mai dură pentru mine, și destul de tare ca să-mi vâjâie capul o vreme, dar mi-a plăcut atmosfera la nebunie.

– Care este primul album primit sau cumpărat de tine?

– Apăruseră, tot prin anii aceia, în comerțul socialist, trei plăci de vinil cu trupe străine: AC/DC – Back In Black, Queen – The Game și Roliing Stones – Tattoo You. Știam trupele, ascultasem pe benzi ceva la fratele meu și la prietenii lui, așa că m-am rugat de ai mei să îmi dea bani, în locul patinelor promise. Au urmat apoi Iris I, Alexandru Andrieș – Interioare, Sfinx – Lume albă (donație de la un amic), Celelalte cuvinte și un pic-up mai bun. Dar discul care a rulat cel mai mult în perioada aceea cred că a fost Santana – Abraxas, achiziționat la schimb cu niște afișe. Aveam cam 12 ani.

– De ce te-ai apucat de tobe?

– Ritmul m-a făcut curios întotdeauna. Felul în care era alcătuit, energia, expresivitatea și multe altele pe care aveam să le descopăr cu timpul. Spuneam că de mic ascultam foarte multă muzică, aveam în casă radio, pic-up, magnetofon și casetofon. Printre benzile preferate era un Led Zeppelin, I și II, și ascultam de multe ori Moby Dick, dar și felul frumos în care bătea Bonham, încercând să reproduc pe perne, cutii, ligheane și alte obiecte, ce auzeam. Mai apoi a venit Santana și nu întelegeam câte mâini are toboșarul ăla, când mi-a picat în fața ochilor o poză din concert și am descoperit că avea percuționiști. Am fugit repede la disc și mi-am bătut capul să separ sunetele de tobe de cele de alte percuții. Cu bagajul de cunoștiințe nou format m-am prezentat la galeria echipei de fotbal și am cerut o tobă din cele șase de acolo. Evident că m-au trimis după bere, dar la un moment dat tot mi-a picat una în mână, la pauză…

– Cum ai descrie scena muzicală din Suceava în 2017?

– Am fost norocoși aici, la Suceava, pentru că a fost multă muzică în jurul nostru, oameni pasionați cu adevărat: o comunitate. Sorin Dorneanu, unul dintre cei mai mari colecționari de muzică din lume, apoi schimburile acelea mărunte de discuri, cărți și casete, informații. Se cânta în crâșme, și bine, erau instrumentiști foarte buni și foarte deschiși în discuții. Anca Parghel, Sandy Deac, adevărați mentori. Vasile Purice cânta cu Semnal M, Riff și Gil Dobrică. Liceele mari aveau două, trei trupe și câteva instrumente în dotare. În mediul acesta au crescut alți artiști, Berti Barbera fiind unul dintre ei, poate cel mai cunoscut, dar și Daniel Dragomirescu, doctor în chitară clasică, ori Lucian Rusu, Roje sau Dan Saghin. În ’96 s-a deschis Club 60, unul dintre primele cluburi din țară unde se cânta live. Au urmat, apoi mai multe cluburi unde care au organizat concerte, mai mari sau mai mici: Fierăria, Talciocul, Deliri, Oscar Wilde, Centru Vechi, Versus, 31 Motors, asigurând astfel o continuitate a fenomenului. (Din păcate, legea anti-fumat a limitat accesul publicului la concerte și multe s-au închis sau și-au restrâns activitatea. A apărut o Casă de Cultură a Studenților…) Şi toate acestea într-un orășel de 100.000 de locuitori. La ora actuală funcționează patru posturi de radio locale (din care două sunt chiar regionale), patru publicații scrise, trei posturi de televiziune. Iar faptul că Suceava are două festivaluri muzicale importante (Bucovina Rock Castle și Blues Con Fusion), la care se adaugă și Black & White Motorfest, precum și un festival-concurs de mare ținută dedicat școlilor de artă (Lira de Aur) nu face decât să demonstreze că acest loc este unul destul de bine ancorat în lumea muzicală.
Trupe locale au existat tot timpul și destul de cunoscute: Playrock, Odyssey (care au deja trei albume scoase), T-Jazz, Toy Machines s-au format aici, Mercy’s Dirge, New Age, Adamo Caduco, 99 Degrees, într-o ordine aleatoare și cu stiluri diferite. Bucovina este mai mult suceveană decât ieșeană. Liceul de Artă crește copii buni, apar tineri foarte talentați, dar este destul de complicat să-i aduni într-o formație. Timpurile se schimbă, e multă informație care mai mult strică în educarea unui artist, motivațiile și ele altele. Rămân la părerea că parcul e o parte importantă în chimia unei trupe. E important să funcționeze și cluburile, apare un schimb de idei absolut necesar și benefic de ambele părți. E nevoie de continuitate și comunicare permanentă și de un schimb de generații pe baze sănătoase. Eu cred că acum este doar un moment de re-organizare care se înscrie în fenomenul global. Deși poate fi oarecum exagerat, aș spune că există o comunitate muzicală aici.

– Ai un proiect de revistă muzicală, poți să ne dai amănunte?

– Chestiunea e destul de delicată. Presa scrisă e oricum în declin, dominată de online. Asta pe de o parte; pe de alta, e foarte greu să găsești oameni echidistanți, bine pregătiți, profesional vorbind, toți au afinități și prejudecăți. În partea cealaltă, industria muzicală este la stadiul de manufactură: improvizează și caută. Nu există PR, producători, case de discuri serioase, cu “label”. Dacă nu-i scandal, lumea nu citește. Cum ai putea să conturezi astfel un public constant pentru o revistă muzicală? Proiectul meu se bazează pe tineri, elevi și studenți. Fiecare cu pătrățica lui, și nu cred că-l voi limita doar la muzică. Ideea este ca acești copii să învețe corect să facă o știre, o recenzie, o promovare, o fotografie, să administreze un site, o revistă online etc. Doresc să determin publicul să iasă la spectacole, expoziții, teatru, film, în cunoștiință de cauză. Să știe ce alege, și de ce. Și să privească revista ca pe un ajutor în acest sens. Eu cred că într-o bună zi vom întoarce armele împotriva kitsch-ului cotropitor. Și mai e un aspect deloc de neglijat: în țara asta, cu cât cânți mai puțin, cu atât ai mai multe de comentat la adresa celorlalți.

– De când ai ideea organizării unui festival, și de ce ai ales să promovezi muzica blues?

– Am o experiență de peste 300 de concerte organizate pe scene diferite. La un moment dat, un bun prieten al meu, artist, blues-man, cetățean norvegian de origine română, cu o nominalizare la premiul Grammy (varianta norvegiană), a spus într-un interviu că ar fi bucuros să cânte într-un festival la Suceava, dedicat memoriei mentorului său. Joe Rusi a reluat ideea de a face un festival in-memoriam Fani Adumitroaie, mentorul său, unul dintre marii artiști mult subapreciați ai României. A fost de ajuns; în doi ani aveam prima ediție de festival. Cât despre muzica blues, orice am face, ne întoarcem la ea. E rădăcina muzicii moderne. E felul în care mă simt, și mai cred că este cel mai inovativ gen muzical, alături de fratele lui de la oraș, jazz-ul.

– Cum ai descrie evoluția Blues Con-Fusion Festival de-a lungul anilor?

– Blues Con-Fusion vine de la titlul unei casete pe care Fani Adumitroaie, împreună cu Vali Răcilă, au înregistrat-o înainte de 2000. E blues, funk, soul, slide guitar, muzicuță, acustic, electric iar blues, un fusion, un con-fusion. O joacă serioasă și, în aceeași măsură, un crez, un univers. Festivalul este alcătuit pe scheletul acestui univers: o gașcă mare de prieteni, cât mai mulți tineri, bucuria revederii. Muzica este un pretext. Primele ediții au fost un lung jam-session. Din 2015 a trebuit să îl facem open-air, pentru că nu mai aveam o sală atât de încăpătoare, prietenii s-au înmulțit și au venit și alți prieteni ai lor care au devenit și ai noștri. Am făcut și un seminar de blues cu copii de liceu și asta se va întâmpla cât timp va dura festivalul. Dar vrem să aducem și alte arte lângă muzică.
Interesant că la primele ediții căutam noi artiștii pentru line-up. Acum avem mailuri de la foarte mulți artiști care vor să fie prezenți la Suceava, români și străini, de la nume foarte importante la trupe care vor să se lanseze. Dar nu-mi imaginez acest festival fără Rareș Totu, fără Vali Răcilă, fără Joe Rusi și fără mulți, mulți alții. Dar ținem morțiș să promovăm artiști români, tineri. Și, așa cum noi ne-am „inspirat” din modelul Sighișoara într-un fel, am fost și noi bucuroși să dăm o mică mână de ajutor celor de la Cluj sau de la Focșani. Mi-aș dori foarte mult o comunitate solidă, fără orgolii și planuri ascunse. Aici am reușit, în bună parte. Există un parteneriat solid cu instituțiile statului, apar oameni noi care vor să se implice în fenomen, oameni din toată țara, de toate felurile.

 

 

Interviu realizat de
RiCo